Romanele lui Khaled Hosseini sau Afganistanul dincolo de clișee

         În general, atunci când se vorbește despre Afganistan, Occidentul are în față chipuri bărboase de talibani, munți golași străbătuți de drumuri aproape impracticabile, traficul de droguri, orașe în ruină și siluete de femei care abia mai pot fi recunoscute ca atare sub o burqua groasă, de culoare închisă… Mai nimeni nu-și imaginează că, în urmă cu decenii, Kabulul era un oraș înfloritor, sau că în urmă cu câteva veacuri era numit, într-un celebru poem, „splendida cetate a celor o mie de sori”. Și cu atât mai puțin că, în vremurile bune, de pace, oamenii de aici erau în stare să recite din memorie zeci de versuri din creația lui Rumi, marele poet de secol XIII… Cititorul află toate aceste detalii de-a dreptul incredibile din cărțile lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, Splendida cetate a celor o mie de sori sau Și munții au ecou, devenite, toate, mari succese de librărie în țările unde au fost publicate (și trebuie să precizăm că, în doar câțiva ani, romanele lui Hosseini au fost traduse în peste cincizeci de limbi!)

         De origine afgană, născut în 1965, la Kabul, în familia unui diplomat, dar stabilit împreună cu toți ai săi, încă din anii ‘70, în Franța, apoi în Statele Unite ale Americii, devenit medic și scriitor și, de asemenea, Ambasador al Bunăvoinței din partea Agenției ONU pentru Refugiați, Hosseini a desfășurat, în ultimele decenii, o activitate susținută pentru apărarea drepturilor afganilor, dar și de promovare a culturii țării sale natale. Iar romanele pe care le-a publicat în America, de la cel dintâi, The Kite Runner (2003, ecranizat în mai puțin de patru ani într-o foarte bună versiune cinematografică, regia fiind semnată de Marc Forster), A Thousand Splendid Suns (2007) și până la And the Mountains Echoed (2013) reprezintă pentru cititorul occidental o altfel de fereastră deschisă înspre o cultură prea puțin cunoscută dincolo de granițele sale, dar și oportunitatea de a medita asupra unora dintre problemele cele mai stringente ale lumii în care trăim.

         Imediat după apariție, Vânătorii de zmeie[1] a fost considerat un roman care relevă spiritul profund, dar și imensa suferință a unei întregi națiuni chinuite de nesfârșite războaie, prin intermediul istoriei unei prietenii sinuoase între doi copii, apoi adolescenți, Amir și Hassan, provenind din medii sociale diferite, dar care descoperă, împreună, semnificațiile fidelității și pe cele ale trădării și, în egală măsură, realizează importanța iertării și a ispășirii. Receptat superlativ în Occident, textul a suscitat reacții amestecate în Afganistan, autorul fiind acuzat, mai mult sau mai puțin fățiș, de atitudini pro-americane și de insuficienta cunoaștere a realităților unei țări care a avut – și încă are – mari dificultăți în a se regăsi și în a se defini pe sine. Fără să cadă în autosuficiența la care unii cititori s-ar fi așteptat, poate, din partea unui autor care s-a pomenit dintr-o dată sub lumina reflectoarelor lumii culturale și nu numai, Hosseini a reușit să gestioneze cu tact succesul și faima creațiilor sale, dar și să păstreze atât necesara distanță, cât și foarte utila detașare față de diferitele grupări politice ori față de numerosele cercuri propagandistice ale afganilor de acasă sau din exil. În acest fel, romanele sale rămân veritabile creații artistice, puse sub semnul ficționalității, și abia în subsidiar mărturii (și nu neapărat directe) ale realității Afganistanului zilelor noastre. Hosseini scrie, în Vânătorii de zmeie, despre prietenii trădate, despre secrete păstrate prea mult timp, despre sentimentul dureros al unei vinovății care trebuie finalmente ispășită, iar toate acestea nu țin exclusiv de lumea afgană, ci tocmai prin universalitatea lor reușesc să se adreseze unor cititori din spații culturale diferite și îndepărtate – și să vorbească, cu mijloacele literaturii de calitate, despre condiția umană contemporană și despre problemele stringente cu care aceasta se confruntă.

         În egală măsură, cartea este și un extraordinar roman de formare, un tragic Bildungsroman oriental, povestea sinuoasei inițieri a lui Amir nu numai în tainele adevăratei prietenii, ci și într-acelea ale cunoașterii de sine. Călătorie fizică și deopotrivă traseu simbolic și spiritual, plecarea lui Amir din Afganistan reprezintă catalizatorul care va pune în mișcare mecanismul deloc facil al descoperirii de către protagonist a tuturor adevărurilor dureroase din trecutul său și al familiei sale. Și, în egală măsură, îi va determina decizia de a face o serie de schimbări în comoda lui existență din California. Căci, după ce în copilărie îl trădase pe Hassan, prietenul lui, lăsându-l pradă batjocurii câtorva adolescenți din cercurile înalte ale Kabulului, Amir revine în Afganistan ca bărbat matur și gata să-și asume deplina responsabilitate pentru consecințele faptelor sale din trecut. Astfel, el va da piept cu talibanii reprezentați tocmai de Assef, torționarul din urmă cu ani de zile al lui Hassan, și, la capătul unor teribile întâmplări (dar și al unor inimaginabile suferințe), îl va salva din ghearele acestuia și ale tovarășilor lui pe Sohrab, fiul lui Hassan, rămas singur pe lume, după moartea prematură a părinților săi, uciși de aceiași talibani. Vechea lașitate devine, acum, curajoasă asumare nu doar a propriilor fapte, ci și a faptelor celor din jur, iar Amir își redobândește umanitatea, devenind bun, așa cum, poate, nu fusese niciodată pe de-a-ntregul până atunci. Interesant este, însă, că tocmai pe dificilul și durerosul drum al luptei pentru eliberarea lui Sohrab, fiind silit să-și testeze cât se poate de dur propriile limite, Amir înțelege până la capăt cine este el însuși: nu pur și simplu fratele vitreg al lui Hassan, pe care-l crezuse ani de zile doar servitorul și, în subsidiar, prietenul său (dar niciodată egalul lui!…), ci un om adevărat, în stare să-și pună propria viață în pericol pentru salvarea aproapelui. Și care reușește, în acest fel, să se împace cu sine, să se ierte și să se accepte până la capăt așa cum este, pentru ca, ulterior, să poată să-și și spună povestea, așternând-o pe hârtie, în cartea pe care o va scrie și o va publica în America și care dublează, astfel, textual și simbolic, narațiunea lui Hosseini însuși. Însă exact aceste detalii îl fac pe Amir cu atât mai credibil ca personaj, căci slăbiciunile și ezitările sale, trădarea și căința, neîncrederea în sine îl apropie de realitatea cotidiană a oamenilor obișnuiți, iar astfel romancierul se ferește cu o extraordinară intuiție de toate pericolele căderii în facilul lacrimogen ori în idealizările de prisos. Propriile slăbiciuni îl fac puternic pe Amir, tocmai vechea trădare îi dă curajul de a-și afirma dorința de solidaritate, iar călătoria din Statele Unite înapoi în Afganistan reprezintă (și) începutul complicatului drum pe care-l străbate prin tainițele propriului suflet chinuit de remușcări pentru vinovățiile din trecut.

         Istoria personală a lui Amir, mereu pusă în legătură cu marea istorie a Afganistanului (și a Orientului, în general) este relatată retrospectiv, recursul la amintirile personale ale protagonistului și tehnica rememorării oferindu-i lui Khaled Hosseini prilejul de a configura o existență umană complexă, dar și un cadru social și istoric pe măsură. A fi copil în Afganistanul dinaintea invaziei trupelor sovietice din 1979 însemna cu totul altceva decât a fi copil în Afganistanul anilor 2000, după cum chiar Amir va fi silit să constate, odată cu revenirea sa la Kabul. (În paranteză fie spus, romancierul însuși, revenit în orașul natal după ani de zile, afirma într-un interviu: „Capitala nu mai era aceeași, acum părea un loc pe care îmi era imposibil să-l mai recunosc…”) Căci, deși traumatizat de lipsa mamei, dispărută prematur în urma complicațiilor la naștere, Amir are o copilărie senină și îndestulată și duce o viață aparent tihnită și lipsită de griji alături de tatăl său, impozantul, prosperul și infuentul om de afaceri gata mereu să întindă o mână și celor sărmani. În peisajul primilor ani ai lui Amir se află, de asemenea, la loc de cinste, Hassan și tatăl lui, servitorii familiei, precum și Rahim Khan, prietenul și partenerul de afaceri al tatălui său. Hassan, însă, este hazar, iar Amir e paștun. Și, cu toate că pentru cititorul occidental etniile afgane și alambicata lor istorie par simple detalii, pentru oamenii de aici ele sunt extrem de importante și au adesea darul de a creiona destine și de a conferi, odată pentru totdeauna, poziții sociale. Se știe, astfel, că în Afganistan paștunii conduc și poruncesc, iar hazarii se supun. Cu toate că, în urmă cu veacuri, după cum află chiar Amir la un moment dat, lucrurile nu stăteau așa, ci dimpotrivă. Numai că, urmare a conflictelor fratricide care au sfâșiat Orientul și mai cu seamă Afganistanul, paștunii au ajuns să dețină pozițiile privilegiate, iar hazarii au fost siliți să accepte noua situație. Tensiunile latente din mica lume a lui Amir sunt, așadar, evidente încă de la început, copilul însuși mărturisind că, deși Hassan îi era ființa cea mai apropiată, se sfia să-l prezinte în societate drept prietenul său, copilul cu fața rotundă, cu nasul turtit și cu un permanent zâmbet pe chip fiind definit, în fața tuturor, drept fiul servitorului familiei sale… Amir, mare amator de lecturi, nici măcar nu-și pune vreodată problema să-l învețe și pe Hassan să citească, mulțumindu-se să-i citească el din cărțile pe care amândoi le iubesc (sau chiar, uneori, să facă glume proaste pe seama simplității lui Hassan și a bagajului său lingvistic limitat), accentuând, chiar și fără să-și fi propus asta, diferențele dintre ei și subliniind statutul superior pe care el însuși îl deține.

         Însă tatăl său dă semne clare că îl iubește pe Hassan, cumpărându-i cadouri, răsfățându-l de ziua lui, înlesnindu-i și achitând o operație estetică destul de complicată menită a-i repara buza de iepure și, în general, apreciind sincer modul de a se purta al micului hazar și, mai ales, onestitatea și camaraderia pe care le dovedește în orice condiții față de Amir. Și, poate mai presus de toate, fidelitatea sa, iubirea necondiționată pentru fiul stăpânului, dusă, adesea, până dincolo de limitele obișnuite. Hassan e în stare de orice – literalmente de orice! – pentru Amir și ar face efectiv orice doar ca să-l vadă pe acesta mulțumit. Numai că acesta e mereu nemulțumit, fiind pe de-o parte gelos pe Hassan din cauza afecțiunii tatălui său pentru băiatul hazar, iar pe de alta, invidiindu-l pentru curajul său, pentru puterea de a-și asuma mereu sarcini noi, pentru loialitatea de care el e mereu incapabil. Lucrurile se acutizează și în urma faptului că Amir aude o conversație între tatăl său și Rahim Khan și de-acum e convins de chiar vorbele părintelui adorat că acesta îl preferă pe Hassan, ba chiar îl admiră pe acesta, în detrimentul lui Amir, convins că „un băiat care nu se apără singur va deveni un bărbat care nu poate apăra nimic.” Căci tatăl vedea adesea cum Amir era chinuit de copiii din vecini și cum era salvat de Hassan, care, însă, niciodată nu-și aroga meritele, ci prefera să tacă, lăsându-l pe Amir să spună, dacă avea ceva de spus. Iar Amir nu găsea nimic de spus, întotdeauna tăcea, lucru care îl exaspera pe tatăl său. Totuși, pentru a-i câștiga simpatia și pentru a se simți iubit mai mult decât fiul servitorului, Amir decide să facă ceva care să-i câștige pentru totdeauna afecțiunea și admirația tatălui. Și anume, să participe la concursul anual de zmeie din Kabul, să doboare toate celelalte zmeie ale copiilor participanți și să-i aducă acasă tatălui său zmeul câștigător. Numai că, desigur, nici acest lucru nu e posibil fără Hassan – care contribuie decisiv la confecționarea zmeului, la echiparea lui, la antrenarea lui Amir și mai cu seamă la lupta în sine care se încinge și pe care, fără ajutorul lui, Amir n-ar fi avut nici o șansă că o câștige. Dar, pentru că îl are pe Hassan alături, Amir câștigă.

         Numai că de aici lucrurile scapă total de sub control, iar pe drumul spre casă Hassan e surprins de câțiva adolescenți agresivi pe o străduță lăturalnică, e grav jignit, iar apoi violat de aceștia. Amir vede totul, aflându-se ascuns în apropiere, însă nu face nimic pentru a-i lua apărarea lui Hassan și cu atât mai puțin pentru a-l salva. În loc de așa ceva, merge acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și își clamează succesul în fața tatălui – care, de bucurie, uită că Hassan nu e prezent, și ignoră faptul că din ziua următoare băiatul alădată atât de zâmbitor, e palid și tras la față, incapabil să scoată vreun cuvânt. Nu după multă vreme, în loc să-și ajute prietenul să depășească aceste momente grele, Amir pune la cale un plan menit a-l îndepărta definitiv. Mai exact, ascunde un ceas de valoare între lucrurile lui Hassan și pretinde că acesta l-ar fi furat, iar băiatul hazar recunoaște o faptă pe care nu o comisese și pleacă din casa unde trăise până atunci, părăsind la scurtă vreme și Kabulul, în ciuda ofertei generoase a tatălui lui Amir de a rămâne acolo. Evenimentele se precipită, se produce intervenția sovietică în Afganistan, iar Amir reușește să ajungă în Statele Unite ale Americii împreună cu tatăl său, cei doi stabilindu-se în comunitatea afgană din California. Băiatul pare a trăi din plin Visul American, termină facultatea și se afirmă ca scriitor, se căsătorește cu frumoasa Soraya, fiica generalului Taheri, îi vegheaza tatălui său ultimele clipe și pare a se fi rupt complet de Afganistan. Până în ziua în care Rahim Khan îi telefonează și îi spune că trebuie să se întoarcă – și că încă „Există o cale de a fi din nou bun.” Dovadă că prietenul tatălui său, cel care îl înțelesese și îl sprijinise în încercările sale literare de la bun început știa absolut tot ce se întâmplase cu ani în urmă…

         Acesta e contextul în care Amir revine la Kabul, află adevărul despre trecutul tatălui său și despre originea lui Hassan și e silit să se confrunte dintr-o dată cu o realitate nouă, la care nu se așteptase. Și, mai ales, să accepte că avusese un frate – Hassan. Fiul tatălui său cu o femeie hazară. Un frate făcând, deci, parte dintr-o etnie pe care o disprețuise mereu, dar de care îl apropie puternicele legături de sânge și mai ales amintirile celor mai frumoși ani din viața sa. Cel mai grav, însă, e că Hassan nu mai trăiește, așa că Amir nu mai are cum să-i explice ori să-i ceară iertare și nici cum să învețe să-l iubească asemenea celei mai apropiate rude. Ceea ce poate, totuși, să facă cel care se credea deja american este să-l găsească și să-l salveze pe fiul lui Hassan. Și, cu toate că inițial i se pare o idee nebunească, înțelege că asta e singura cale de a se împăca cu trecutul și de a reuși să se ierte pe sine pentru trădarea din copilărie. Dupa ce alesese, cu ani în urmă, calea ușoară și își părăsise prietenul la nevoie, Amir alege acum cea mai grea cale, cea mai dureroasă și cea mai riscantă, nu doar pentru a-l salva pe Sohrab, ci și pentru a putea să înceapă, el însuși, să trăiască cu adevărat. Nu va fi, așadar, deloc surprinzător că Amir simte că e fericit sub loviturile necruțătoare ale talibanilor, ale lui Assef și ale oamenilor săi care îl torturează, pentru că, în acele clipe, el are senzația – foarte necesară – că ispășește toate greșelile pe care le făcuse față de Hassan, dar și toate greșelile pe care le făcuse tatăl său față de familia lui Hassan.

         Khaled Hosseini a construit, în Vânătorii de zmeie, un univers romanesc în care, în ciuda tuturor dificultăților și suferințelor, salvarea spirituală e încă posibilă, însă doar cu condiția ca protagonistul să se reîntoarcă exact în locurile unde faptele odioase din trecut fuseseră comise în prezența sa, sub ochii săi. Aceasta e și exlplicația pentru sentimentul de ușurare pe care îl trăiește Amir în prezența talibanilor, fiind realmente schingiuit de aceștia, dar simțindu-se, pentru prima dată în viață, bucuros, viu cu adevărat și liber, capabil să-și asume faptele sale și consecințele acestora. Procesul însănătoșirii sale spirituale începuse, iar de aici nu mai era cale de întoarcere la vechea indiferență sau la vechile lașități, jumătăți de măsură ori acte de trădare. Dovadă că, așa cum îi spusese Rahim Khan, într-adevăr pentru oricine există o cale de a fi bun din nou… Chiar dacă această cale nu e neapărat și una comodă. Dar tot aceasta e și cheia spre descoperirea de sine și spre afirmarea propriei pesonalități. În acest context, zmeul care se ridică îndrăzneț spre cer, zmeul afgan colorat și plin de podoabe, una dintre imaginile centrale ale romanului lui Hosseini, devine simbolul ascensiunii spirituale și al prieteniei capabile să aducă alinare și ispășire, să indice corect drumul de urmat în viață, chiar și după ani de zile. Deloc întâmplător, marele concurs de zmeie de la Kabul, cel în urma căruia Amir câștigase afecțiunea tatălui său dar își pierduse prietenul (fratele!) are o replică americană, în ultimele pagini ale cărții când, în California, Amir își învață fiul nou dobândit, pe Sohrab, să înalțe zmeul și să aibă curajul de a se avânta tot mai sus cu el. Abia acum, la sfârșitul cărții, Amir e cu adevărat „vânătorul de zmeie” („the kite runner”) care visase întotdeauna să fie, dar nu fusese nici chiar atunci când câștigase concursul din Kabul. Căci, deși niciodată nu putuse să accepte acest mare adevăr, atunci, cu ani în urmă, chiar dacă el, bogatul Amir fusese încununat și recunoscut ca atare de toată lumea, singurul câștigător fusese modestul și chinuitul Hassan, veritabilă imagine christică a suferinței umane, plasate pe fundalul frământatei istorii a Afganistanului ultimelor decenii. În cele din urmă paragrafe ale romanulu, Amir simte cum, conducând zmeul și învățându-l pe Sohrab să-l facă să zboare și să se bucure de plăcerea chemării spre înălțimi, renaște cu adevărat și în totalitate, devenind pe de-a-ntregul el însuși.

         Poveste extraordinară a unei inițieri și deopotrivă a unei călătorii fizice și simbolice în egală măsură, Vânătorii de zmeie e și o foarte convingătoare punere în scenă a eforturilor câtorva veritabili maeștri, fără de care evoluția lui Amir ar fi fost imposibilă. Cei dintâi, fără îndoială, sunt tatăl său și Rahim Khan. Iar dacă primul, în ciuda aparențelor de putere, prosperitate, stăpânire de sine și așa mai departe, nu fusese, în realitate, decât un inițiator negativ, care îi indusese, poate chiar și fără să vrea fiului său sentimente de vinovăție pentru fapte pe care copilul nu le cunoștea și ale căror implicații nu le-ar fi putut înțelege, dar care construise și acest întreg univers al secretelor, jumătăților de adevăruri sau chiar complex eșafodaj al minciunilor frumos lustruite (construind orfelinate pentru copiii abandonați ai Kabulului, dar ținându-l pe fiul său nelegitim ca servitor în propria sa casă!), Rahim Khan, în ciuda rolului aparent marginal, e omul fără de care Amir n-ar fi avut niciodată nici curajul întoarcerii, și nici curajul de a începe să scrie. Tatăl lui Amir, căruia cititorul nu îi află niciodată numele, prezentat mereu drept „Baba” (lipsit, în mod simbolic, de o identitate clar definită…) e imaginea clasei sociale superioare a Afganistanului, reprezentând acea parte a lumii convinsă mereu că are dreptate, că face bine indiferent cum ar acționa, dar fiind în realitate complet lipsit de înțelegerea adecvată a lumii în care trăiește. „Baba” nu înțelege niciodată până la capăt nici cât rău i-a făcut lui Hassan și crede că își poate ispăși vinovăția cumpărându-i jucării sau dulciuri, dar neavând curajul de a-i oferi un viitor sau măcar de a-i spune advărul, dar nici cât rău i-a făcut lui Amir, mințindu-l de la bun început și construind în jurul lui o lume a falselor certitudini, în care paștunii poruncesc și hazarii execută ordinele, chiar dacă fac parte din familie. Amir va înțelege, însă abia după mulți ani, că respingerea pe care o simțea mereu din partea tatălui său era, în fapt, expresia profundei vinovății pe care acesta o simțea față de cei doi copii și, de asemenea, a incapacității omului aparent atât de puternic de a acționa corect, de a alege calea justă – chiar dacă grea. Rob până la capăt al aparențelor și al convențiilor sociale, Baba nu-i spune nici înaintea morții adevărul lui Amir, lăsând și această dificilă și delicată sarcină pe umerii lui Rahim Khan, cel care îi fusese aproape lui Amir și în copilărie, dar și în anii adolescenței. Iar Rahim Khan îi dă curajul lui Amir de a acționa, de a nu se rușina de un frate hazar sau, mai târziu, de un fiu adoptiv hazar, iar nu paștun, altfel spus curajul de a privi dincolo de aparențe și puterea de a vedea dincolo de culoarea pielii sau de prejudecățile sociale.

         Nici Soraya, soția lui Amir, nu e lipsită de vocația îndrumării spirituale. Căci, înainte de nuntă, ea îi mărturisește logodnicului ei toate greșelile din trecut, recunoscându-le ca atare, drept mari erori, și având temeritatea să-și asume consecințele faptelor ei, dar și să pună mai presus de orice adevărul. Soraya știe prea bine că nu poți începe să clădești o lume cu jumătăți de măsură și nici să întemeiezi o familie pornind de la țesătura fragilă și iluzorie a unor convenții sociale. Amir o ascultă, o „iartă”, dar nu are curajul de a cere el însuși iertare – viitoarei sale soții și lui însuși. Curajul acesta îl va dobândi abia mult mai târziu (dar mai bine mai târziu…), esențial fiind că Soraya a știut să-i fie, atunci, alături. La fel cum, în copilărie, cel care îi dădea curaj și îi era alături fusese Hassan. „Pentru tine, de o mie de ori”, îi răspunde acesta la întrebarea de câte ori îi va mai înălța zmeie – răspuns pe care Amir îl va da, identic, în California, lui Sohrab, fiul său… Căci Hassan, deși absent în cea mai mare parte a vieții lui Amir, este, poate, inițiatorul cel mai important și călăuza spirituală fără de care Amir n-ar fi reușit niciodată să se cunoască și să se afirme în calitate de om bun. E băiatul modest, a cărui iubire și prietenie necondiționate nu știuse să le prețuiască, iar când a învățat să facă asta, era deja prea târziu. E tânărul pe care abia îl recunoaște într-o poză și a cărui scrisoare o citește cu uimirea că micul Hassan a învățat să scrie și, iată, după ani de zile, încă mai vrea să-i comunice ceva (și care, semnificativ, îi scrie că îl înțelege și că îl iartă!), a cărui loialitate o trădase și a cărui încredere o pierduse atunci când nu intervenise în favoarea sa și nici măcar nu spusese adevărul acasă. Dar e și prietenul care, de dincolo de moarte, îi arată drumul lui Amir cel rătăcit și îi arată calea de urmat, singura cale, a adevărului, chiar dacă acesta implică și suferință. Scrisoarea lui Hassan îl face pe Amir să se simtă și mai vinovat, dar și să pună capăt existenței lui superficiale, pentru a o lua cu adevărat de la capăt, alături de fiul său hazar, chiar dacă nu fusese capabil să-și iubească aproapele (fratele) hazar atunci când acesta fusese lângă el.

         În Vânătorii de zmeie, Khaled Hosseini s-a apropiat, cu îndrăzneală, dar și cu excelente intuiții artistice pentru o carte de debut, de complexa temă a identității în lumea contemporană. Dacă Amir reușește să se definească pe sine mai degrabă ca american și să simtă că e capabil să-și ia viața în mâini mai cu seamă după ce ajunge în Statele Unite, tatăl său, odată stabilit în California, are senzația unei acute depersonalizări și progresive pierderi a identității. „Baba” nu mai e ce era – și nici cine era. Simbolic, la festivitatea de absolvire a universității, lui Amir chiar i se pare că tatăl său s-a micit, nemaifiind bărbatul impozat pe care toată lumea din Kabul îl respecta. Cu toate acestea, la capătul întâmplărilor care îi marchează definitiv viața și i-o schimbă cu desăvârșire, chiar Amir înțelege că a fost nevoie să plece din Afganistan pentru a se simți cu adevărat afgan (existența sa californiană e definită de comunitatea afgană și prin raporturile cu aceasta, soția sa e fiica generalului autoexilat Taheri, cercul lui de cunoștințe e format mai cu seamă din afgani plecați de acasă), dar că, pentru a fi el însuși în deplinul sens al cuvântului, a trebuit să găsească în sine curajul de a se întoarce la Kabul, de a da piept cu toate amintirile și fantomele trecutului – și de a le învinge singur.

         Tema identității și căutarea de sine, drumul dificil al (auto)cunoașterii reprezintă, însă, preocupările majore și în celelalte cărți publicate de Hosseini. Căci, în Splendida cetate a celor o mie de sori[2] sau în Și munții au ecou traseul protagoniștilor (dar și al câtorva personaje doar aparent secundare) este, în linii mari, același. Splendida cetate a celor o mie de sori e, cumva, replica în cheie feminină a Vânătorilor de zmeie. Acum, nu avem de-a face cu opresiunile evidente la adresa unei etnii, ci cu violența exercitată asupra femeilor, cu negarea drepturilor acestora la cunoaștere, la alegerea liberă a propriului destin, la rostirea cu glas tare a realităților lumii în care trăiesc, practic neștiute și neauzite. Și, mai ales, nevăzute de ceilalți, sub văl sau, și mai grav, sub tradițional-fundamentalista burqa. Cele trei femei a căror istorie personală e, ca și în romanul precedent, pusă în directă legătură cu istoria Afganistanului, sunt Nana, Mariam și Laila, trei personaje extrem de diferite, din generații succesive și care, într-un fel sau altul, se confruntă cu lumea din jur. Și chiar dacă nu reușesc să o schimbe, este important efortul și dorința lor de a face ceva, de a nu rămâne indiferente, de a lăsa ceva în urma lor. Dacă nu altceva, măcar amintirea unor fapte demne (și demne de reținut!). Vorbind despre această carte, Hosseini însuși spunea că a încercat să aducă în prim plan câteva protagoniste de neuitat, tocmai din dorința „de a da glas acelei jumătăți tăcute a Afganistanului, femeilor lui silite să îndure atâtea.” Și e adevărat. Căci, mai mult decât în alte locuri, mai ales după ascensiunea la putere a talibanilor, femeile au fost, treptat, aproape complet reduse la tăcere și silite să accepte situații umilitoare (poligamia instituționalizată, interzicerea accesului la educație și, adesea, la asistență medicală sau la medicamente) și discriminate semnificativ mai mult decât, de pildă, reprezentanții unor minorități etnice, așa cum erau hazarii din Vânătorii de zmeie. Dacă am pune problema în termeni ierarhici, femeile din Splendida cetate a celor o mie de sori o duc mult mai rău decât hazarii din Vânătorii de zmeie, iar soarta lor atârnă, nu o dată, nu doar de un fir de păr, ci mai ales de bunul plac al bărbaților care realmente le posedă și care le privesc asemenea unor obiecte (de mai mare sau mai mică valoare, exclusiv în funcție de aspectul fizic și / sau vârstă!), niciodată asemenea unor ființe umane și cu atât mai puțin asemenea unor egale. Realmente, Afganistanul e o lume a bărbaților, unde cruzimea la adresa femeilor face parte din apanajul calităților considerate cu adevărat masculine!

         Pentru a accentua acest lucru din primele pagini, romanul începe cu sublinierea semnificațiilor cuvântului „haram” („bastard”, „descendent nelegitim”, „fruct al păcatului”), care stigmatizează și izolează pentru totdeauna. Mariam, fetița inteligentă și vioaie, fiica Nanei, e „haram”, altfel spus, nu are nici unul din drepturile ori libertățile de care se bucură ceilalți copii (foarte numeroși, de altfel…) legitimi ai tatălui său. Situația e cu atât mai dureroasă pentru Mariam, cu cât tatăl ei are mai multe soții legitime, însă printre ele nu se numără și mama ei, cele două fiind silite să trăiască la marginea orașului Herat, într-o locuință care cu greu ar putea fi numită casă, și care, evident, nu e deloc cel mai potrivit cămin pentru a educa un copil. În aceste condiții grele, Nana încearcă să o crească pe Mariam cât de bine poate și să-i ofere tot ceea ce e ea în stare. Numai că, fetița fiind singurul suflet care îi e aproape, Nana devine de-a dreptul obsedată de a nu o pierde, transfomându-se într-o mamă posesivă și din al cărei cuvânt nu se poate ieși. „Numai pe tine te am, n-am să accept să te pierd”, îi repetă ea lui Mariam, încercând s-o ferească pe copilă de problemele și de greșelile (și de suferințele) de care ea însăși a avut parte. Căci femeia îmbătrânită înainte de vreme și amărâtă, exclusă din societate și privită cu dispreț de mai toată lumea știe prea bine că, a fi femeie în Afganistan reprezintă deja o problemă, femeile fiind mereu vinovate, indiferent despre ce e vorba, câtă vreme bărbaților le e mai ușor să acuze direct, fără a încerca să analizeze faptele și cu atât mai puțin să le judece drept.

         Soarta Nanei va fi tragică, ea sfârșind înainte de vreme și alegând sinuciderea, fără a înțelege ce s-a întâmplat cu fiica ei. Aceasta, adolescentă de-acum, vrea să cunoască familia tatălui său, să-și vadă frații și surorile, să meargă împreună cu aceștia la film sau prin oraș și chiar crede, având în vedere darurile pe care tatăl său, Jalil, i le aduce în rarele vizite pe care i le face, dar și comportamentul lui blând, că toate astea sunt posibile. Prin urmare, când împlinește cincisprezece ani, în 1974, pornește spre oraș, găsește casa lui Jalil și încearcă să fie primită înăuntru, numai că va fi alungată cu brutalitate. Ea va înțelege, abia atunci, că mama avea dreptate când o avertiza cu privire la realitățile lumii afgane și se întoarce la modesta lor colibă, doar pentru a o găsi, acolo, pe mama sa deja moartă. Ulterior, Mariam ajunge, in extremis, în casa lui Jalil, însă doar pentru ca soțiile acestuia să-i găsească rapid un soț și să scape de ea. Lucru care se și întâmplă, fata devenind soția lui Raseed, un bărbat mult mai în vârstă și, în pofida aparențelor, mult mai dur decât tatăl ei, un fundamentalist care o obligă să poarte burqa (despre a cărei existență pe lume nici nu știa, fata nepurtând nici măcar văl în casa mamei sale!), să-i accepte toate deciziile fără comentarii și, mai ales, să se supună. Indiferent despre ce e vorba. Treptat, Mariam e aproape complet anihilată ca personalitate, se simte inferioară pentru că i se repetă mereu că ar fi astfel și se resemnează că viața ei nu valorează nimic, mai ales după ce nu reușește să-i dăruiască lui Rasheed copilul mult dorit. Devine, deci, un soi de servitoare neplătită în casa acestuia din Kabul, departe de locurile și oamenii pe care (cât de cât) le cunoștea, simțind ea însăși că nu merită mai mult. Dar lucrurile se vor schimba treptat, după ce Rasheed aduce în casă o a doua soție, pe Laila, mult mai tânără decât el și mult mai tânără chiar decât Mariam (aceasta i-ar putea fi mamă fetei, diferența dintre ele fiind de aproape nouăsprezece ani!). Laila e fiica unor vecini care își pierd viața în circumstanțe tragice, tocmai când hotărâseră să părăsească Afganistanul și să se stabilească în străinătate, la fel cum procedaseră și alți tajici, din al căror grup etnic făceau parte.

         Și, cu toate că la început antipatia dintre cele două e evidentă, încetul cu încetul Mariam înțelege ce anume o determinase pe Laila să accepte pe loc cererea în căsătorie, dar și să-i aprecieze curajul și stăpânirea de sine. Fiica Leilei nu e și a lui Rasheed, acesta e marele secret – cunoscut, în paranteză fie spus, de perfidul bărbat doritor de a-și completa colecția personală cu o femeie blondă și foarte atras de frumusețea ei…  Laila, însă, e diferită. Nu doar că e frumoasă și curajoasă, provenind dintr-un alt mediu social (părinții săi avuseseră întotdeauna idei progresiste, tatăl ei fusese profesor și îi insuflase fetei dragostea pentru învățătură și convingerea că doar prin educație o femeie își poate găsi locul în societate, iar Afganistanul poate depăși subdezvoltarea!), ci are un alt nivel intelectual, o altă capacitate de a înțelege lumea și de a judeca faptele celor din jurul ei. Îndrăgostită de Tariq încă din copilărie, convinsă că l-a pierdut pe acesta, mai cu seamă după ce mârșavul plan și mizerabila țesătură de minciuni puse la cale de Rasheed îi sunt oferite drept unicele adevăruri, Laila nu se resemnează, totuși, niciodată cu soarta sa crudă. Ci încearcă să lupte – cu Rasheed, cu prejudecățile, cu Mariam, uneori chiar cu ea însăși, pentru a răzbi, pentru a scăpa, pentru a-și câștiga libertatea într-un fel sau altul. Iar Mariam înțelege că viața unei femei poate fi mai mult decât supunere oarbă, că nimic nu e „haram” doar pentru că o mână de bărbați bărboși au decretat asta, că lumea e mai mare decât grădina casei lui Rasheed și că sufletul unei femei e atât de încăpător, încât poate iubi chiar și după ce, aparent, a fost complet distrus și de nenumărate ori călcat în picioare. Femeia care se vedea pe sine drept stearpă și nevrednică de a fi luată în seamă ajunge s-o iubească pe Laila ca pe fiica pe care nu a avut-o niciodată, să se bucure de lucrurile simple și de o ceașcă de ceai alături de aceasta și să o admire pe tânăra blondă și aparent atât de fragilă pentru puterea și curajul de a lupta pentru ceea ce crede și mai cu seamă pentru iubirea ei. Deloc întâmplător, Mariam e cea care o eliberează pe Laila (și, implicit, pe micuța Aziza, fiica acesteia cu Tariq), ucigându-l pe Rasheed, după multe violențe și umilințe la care le supusese pe amândouă. Ca și Amir din Vânătorii de zmeie, dar în alt mod, Mariam se descoperă pe sine, își dobândește, finalmente, adevărata identitate și are curajul de a acționa, punându-și viața în pericol pentru a le salva pe Laila și Aziza – simbolic, întruchipri ale fiicei, urmașei, generațiilor viitoare. Tragicul sfârșit al lui Mariam, executată de talibani pentru uciderea bărbatului său, semnifică pe de o parte imposibilitatea unei lumi prin excelență închise, Afganistanul, de a-și depăși prejudecățile și concepțiile învechit-patriarhale, dar și impresionanta jertfă de sine fără de care lumea nouă și generația ce va să vină nu ar fi avut modelul etic și moral de urmat. O lume în care tradiția și religia să nu mai însemne totul, iar bărbații să nu mai aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Lumea în care Laila crede cu tot sufletul său și pe care luptă s-o transforme în realitate alături de Tariq, reîntorcându-se în Afganistan, după ce inițial hotărâseră să plece și să nu mai revină vreodată, încercând să uite toate suferințele și tot răul care amenințaseră să le distrugă viața.

         Elementul central în această carte este, după cum autorul însuși a subliniat în câteva rânduri, „legătura dintre personajele feminine, o legătură determinată de descoperirea, de către protagoniste, a importanței iubirii, sentimentul ce poate salva vieți și îndrepta destine.” Chiar supuse violențelor de tot felul, abuzate și reduse la tăcere, femeile din Splendida cetate a celor o mie de sori nu uită niciodată să iubească. Iar dacă, cumva, tind uneori să creadă că au uitat, cineva sau ceva le ajută să-și dea seama de contrariu nu după mult timp. Căldura și tandrețea pe care le redescoperă Mariam și Laila una față de cealaltă le ajută nu doar să nu devină asemenea universului abrutizat din jurul lor, ci și să le pese de ceilalți. Iar descoperirea Celuilalt, care încetează să mai fie Străinul (Inamicul), devenind Aproapele e esența acestei tulburătoare cărți care cuprinde povestea câtorva destine feminine impresionante – adesea, tocmai prin simplitatea (și, la fel ca în cazul Vânătorilor de zmeie, prin universalitatea) lor. Ca să închidă, simbolic, cercul atâtor suferințe, dar și ca să oprească lanțul nefericirii, Laila își va numi cea de-a doua fiică Mariam, după salvatoarea sa, prietena sa, confidenta și mama spirituală pe care o descoperă în cele mai grele momente ale vieții ei.

         În următorul roman, Și munții au ecou[3], Khaled Hosseini va relua unele dintre marile teme ale cărților sale de până atunci, numai că, de astă dată, va lărgi semnificativ perspectiva, configurând un spațiu ficțional mai vast, granițele Afganistanului fiind depășite, pentru ca autorul să descrie existența plină de frământări și deloc lipsită de suferințe a lui Abdullah și Pari, cei doi frați afgani despărțiți în copilărie, care se caută ani de zile și se regăsesc prea târziu pentru a mai putea recupera trecutul. Dar nu prea târziu pentru a trăi, asemenea lui Amir din Vânătorii de zmeie sau lui Mariam din Splendida cetate a celor o mie de sori, sentimentul ispășirii unor greșeli pe care, chiar dacă nu le-au aparținut, și le-au asumat, cu consecințe cu tot, până la capăt. „Având eu însumi trei frați și o soră”, spunea Hosseini într-un interviu, „am înțeles foarte de timpuriu importanța legăturilor de acest fel și am considerat întotdeauna familia o adevărată a doua patrie – dacă nu cumva cea dintâi. În plus, toate sentimentele uneori contradictorii pe care le trăiesc frații unul față de celălalt e un rezervor inepuizabil de inspirație pentru un scriitor.” Într-adevăr, Și munții au ecou e un text care abundă în fragmente ce analizează, din diferite puncte de vedere, relațiile interfamiliale, accentuând mai ales acel amestec imposibil de definit de iubire și gelozie, de apropiere și respingere ce caracterizează, aproape întotdeauna, raporturile dintre descendenții aceleiași familii, mai cu seamă între surori – cazul reprezentat de gemenele (dar deloc asemănătoarele, cu atât mai puțin identicele!…) Parwana și Masooma fiind, poate, cel mai edificator exemplu în acest sens. Spre deosebire de creațiile sale anterioare, Hosseini nu mai urmărește doar un destin al unui protagonist și nici nu mai configurează stricto sensu un tablou al vreunei minorități sau etnii supuse abuzurilor, ci are în vedere un univers multinațional contemporan, textul beneficiind și de o accentuată dimensiune polifonic-pluridimensională, fără să fie, însă, în ciuda excelentei realizări artistice, la fel de puternic la nivelul mesajului ori al semnificațiilor ca Vânătorii de zmeie sau Splendida cetate a celor o mie de sori.

         Khaled Hosseini a reușit ca în toate scrierile sale, dar și în aparițiile lui publice, să ofere publicului occidental o imagine tulburătoare a Afganistanului și a urmărilor pe care decenii întregi de lipsuri, de războaie și de violență (domestică ori publică) le-au avut (le au încă!) asupra oamenilor obișnuiți, a celor slabi, și mai ales asupra femeilor, mult mai vulnerabile din toate punctele de vedere în această lume tradiționalist-patriarhală. Scriitorul a vorbit cu curaj despre „talibanizarea Afganistanului”, dar și despre corupția adusă în această țară de neîncetatele conflicte armate, despre neîncrederea crescândă dintre oameni, despre tensiunile dintre diversele etnii. Dar, în egală măsură, despre prietenie și loialitate, despre nevoia de ispășire și forța de a-ți căuta și afirma adevărata identitate, despre puterea iubirii de a salva oameni și suflete, chiar și atunci când (mai) nimeni nu crede că așa ceva ar fi posibil.

[1] Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie. Traducere de Mihaela S. Oprea-Aron, Bucureşti, Editura Niculescu, 2019.

[2] Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori. Traducere de Crenguța Năpristoc, București, Editura Niculescu, 2018.

[3] Khaled Hosseini, Și munții au ecou. Traducere de Andreea Giorgiana Nicolae, București, Editura Niculescu, 2019.

Foto © UNHCR Brian Sokol

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *