„Să nu ai vederea limitată a taurilor din arenă”. Interviu cu Anastasia Gavrilovici

ComunitateACLS

            Cercul Literar de la Sibiu, pe fundația căruia s-a ridicat Euphorion-ul ultimilor treizeci de ani, își redescoperă acum vocația, aceea de a-și ține ancorele în fenomenul artistic actual, eclatant și dinamic. Cercul Literar de la Sibiu și-a încheiat istoriile, își dorește acum să se conjuge din nou la timpul prezent. De aceea, vom crea, cât timpul ne-o va îngădui, o comunitate de scriitoare și de scriitori în care credem, în ale căror valori ne regăsim, la cărțile și la ideile cărora știm că ne putem întoarce ca la o apă bună, o apă care să facă toate deșerturile suportabile. Vor fi chemați în paginile noastre – și la fiecare dintre evenimentele ACLS-Euphorion – acele scriitoare și acei scriitori care vorbesc despre actualitate, despre ce este stringent, esențial și teribil și, mai ales, astăzi, despre literatura-de-mâine, despre ideile-de-mâine, despre omul-de-mâine.     

in motion

„Să nu ai vederea limitată a taurilor din arenă”.

Interviu cu Anastasia Gavrilovici

Rita Chirian: La nici 30 de ani, ești, Anastasia Gavrilovici, una dintre cele mai puternice voci poetice feminine din literatura noastră, cu experiențe artistice și performative dintre cele mai diverse, chiar cu un parcurs biografic interesant. Aș zice că ești o țintă în mișcare. Alecart, Zona nouă, Poesis internațional, festivaluri literare, evenimente dintre cele mai diverse, premii și scandaluri de mucava – pare că unde se întâmplă ceva important, acolo este și Anastasia Gavrilovici. Ce superputeri ai? Care sunt superputerile poeziei (tale)? Cum ai ajuns aici?

Anastasia Gavrilovici: Zilele trecute, în timp ce încercam să salvez diverse lucruri din laptop, să le stochez pe un hard disk extern pentru că laptopul îmi dă în ultima vreme semnale că îl lasă puterile, am dat de o poză cu mine de la 19 ani, în curtea unui local din București, stând pe o bancă pe care scrie „Decât să te complaci, mai bine te complici.” Cu toate că acum văd asta mai degrabă ca pe un defect de fabricație, un beteșug cu care te-ai obișnuit atât de tare încât nu mai ești conștient de el, tocmai asta cred că a fost singura mea superputere: că n-am știut sau n-am putut niciodată să trăiesc simplu, să iau lucrurile pe rând, să nu-mi pun în farfurie mai mult decât pot duce. Pentru mine totul trebuia să se întâmple mult, deodată, de-a valma, intens, altfel nu mă simțeam (suficient de) vie sau mulțumită, împlinită. Poate are ceva de-a face și cu tinerețea, cu felul în care se plimbă neurotransmițătorii prin corp, generând curaj, forță, elan vitalist, puțină nebunie poate. Și mai cred că asta are legătură și cu ceva ce spunea undeva Louise Glück, cum că una dintre experiențele fundamentale ale poetului e aceea de a fi neajutorat. Greul, limitele și lupta cu limitele, nedreptățile, toată arhitectura nevoilor și provocărilor de care te izbești odată ce ai ieșit pe ușa casei părintești sau din coconul lucrurilor familiare sunt, toate, beculețe dintr-un circuit în serie, elemente conectate între ele care m-au împins să fac una sau alta sau care au provocat scrisul, poezia. Dar am avut și o doză de noroc sau privilegiu, în ceea ce privește familia în care m-am născut, unii profesori sau prieteni pe care i-am avut, oamenii pe care i-am descoperit sau care m-au descoperit la momentul potrivit.

R.C.: Industria liniștirii adulților, volumul tău de debut din 2019, arată, pe lângă o certă experiență / maturitate poetică, și o știință a dozării efectelor – care vine, sigur, și din bibliotecă, dar, cred, și din cinematografie. Ți-ai completat studiile în Litere prin cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Lucrarea ta de disertație abordează o temă feministă: „Violența feminină și femininul violenței. Patternuri cinematografice”. Cum se completează literatura și celelalte experiențe artistice în personalitatea, în scrisul, în felul tău de-a fi și de a vedea lumea?

A.G.: Ca orice om care se ocupă cu scrisul sau care creează într-un anumit sens, am simțit la un moment dat că nu-mi ajunge doar literatura, doar țarcul în care mă mișc zi de zi și am căutat să-mi înfig trompele și în alte domenii ale cunoașterii, să explorez interdisciplinaritatea, să-mi hrănesc imaginarul și din alte zone, părăsind confortul lucrurilor pe care ești cât de cât stăpân. Și pentru că sunt o ființă destul de haotică și împrăștiată când vine vorba de studiu sau de lecturi, mi-am dat seama că nu pot să fac asta autodidact, ci că am nevoie de o formă sau alta de presiune, de un cadru mai clar și mai organizat în care să descopăr structurat lucruri noi. Așa am ajuns la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde mi-am îndeplinit visul, luând contact cu obiecte de studiu ca artele plastice, fotografia, cinemaul, teatrul, dansul, studiile de gen, tehnologiile inovativ creative. Cred că expunerea la cât mai multe experiențe m-a ajutat să văd lumea panoramic și să pot povesti de acolo mai nuanțat, mai real, sinestezic mi-ar plăcea să cred. Fiindcă asta mi se pare important atunci când scrii poezie, să poți să scrii astfel încât să înțeleagă  și cineva care nu citește neapărat literatură contemporană, să nu ai vederea limitată a taurilor în arenă, care au un singur culoar vizual, cel de la nivelul ochilor lor. Să poți să documentezi, din satelitul meu, o secvență măcar din mica noastră istorie.

R.C.: Ești traducătoare, faci jurnalism cultural, ești tânără cercetătoare, alcătuiești antologii tematice și de generație, însoțești ediții de poezie, faci parte din colectivul Poesis internațional și al Institutului Blecher. Cunoști bine, desigur, atât universul instituțiilor de cultură, cât și mediile emergente, „marginale”, underground. Cum arată cele două continente pentru un artist tânăr? Este arta instituțională o fundătură? Care sunt căile de comunicare pentru o voce feminină, destul de incomodă și …care mușcă mâna care-i acordă premiul?

A.G.: Cred că pentru a cuceri și a schimba ceva în dinamica instituțiilor de cultură, deși e valabil și pentru alte sisteme, tot metoda calului troian e cea eficientă. De pe margine poți cel mult să arunci niște ghiulele, să protestezi, să arăți cum trebuie făcute lucrurile, să creezi tu alte repere și să orchestrezi un război de uzură, sperând să se întâmple ceva. Dar până la urmă e tot ca la un transplant, ai nevoie de un țesut sau un organ nou, sănătos, ca să poți vindeca restul, răul dimprejur, și să faci lucrurile să meargă, trebuie să încercăm să schimbăm lucrurile din interior, să răzbatem înăuntrul sistemului. Ca femeie-artist, încerc să vorbesc despre disfuncționalitățile sau despre punctele nevralgice ale societății sau ale structurilor culturale ori de câte ori pot, în orice formă pot, fie că e o lucrare academică, o lectură publică, un poem, o întâlnire cu elevii unei școli sau un om din Mega Image. Încerc să mă folosesc de orice spațiu de exprimare care mi se oferă pentru a articula lucrurile în care cred, că vorba aia, repetiția e mama învățăturii. Poate dacă vom repeta din nou și din nou aceleași lucruri, ele vor intra la un moment dat în softul tuturor. Am fost întrebată, apropo de mușcatul mâinii care-i acordă premiul, de ce nu l-am refuzat atunci, pur și simplu. Tocmai pentru că astfel de rampe, astfel de momente în care poți fi un megafon uman, ele sunt cele capabile să producă scurtcircuite.

R.C.: La ce să ne așteptăm de la Anastasia Gavrilovici, poeta? Dar de la Anastasia Gavrilovici, doctoranda?

A.G.: Mi-ar plăcea și mie să-mi pot răspunde la întrebarea asta, dar va mai dura niște ani (sper că nu ani-lumină totuși) până când să se concretizeze ce am în cap acum. În momentul ăsta mă interesează să cartografiez experiența maternității, relația dintre maternitate și scris, dar nu știu dacă asta va lua forma unei cărți de poezie sau a unei cercetări academice. Mă fascinează în perioada asta tot felul de aspecte legate de relația dintre ideologie și literatură, de efectele politicii pronataliste asupra poeziei scrise de femei, dar și relația dintre părinți și copii. Îmi face cu ochiul și proza foarte scurtă, am niște mici încercări în sensul ăsta, aș fi curioasă unde m-ar putea duce. Încerc, măcar o dată, să fiu blândă cu mine și să-mi dau timp să se decanteze lucrurile în mine.

R.C.: Care sunt scriitorii care simți că au făcut intervențiile necesare asupra gândirii și sensibilității tale poetice? Dar vocile feminine în siajul experienței cărora te așezi?

A.G.: În mod cert, prima care a făcut direct niște „intervenții” hotărâtoare asupra felului meu de a fi sau de a scrie, asupra sensibilității și gândirii mele a fost profesoara mea de română din liceu, Ileana Boteanu. Pur și simplu, ca și cum mi-ar fi ghicit cifrul, a intuit ce mi-ar face bine să citesc, ce m-ar ajuta să înțeleg mai bine lumea, să mă maturizez și să mă fortific. M-a antrenat, ca să zic așa, pentru ceea ce aveam să devin. Iar indirect, mulți dintre scriitorii pe care i-am citit datorită ei, au pus în mișcare niște rotițe în mine. Câțiva dintre ei, atunci, la început, au fost Max Blecher, Milan Kundera, Nina Berberova, Mariana Marin, M. Ivănescu, Gellu Naum, Sarah Kane. Apoi, pe măsură ce am crescut, scriitoarele pe care le-am luat de partea mea au fost Audre Lorde, Adrienne Rich, Louise Glück, Sharon Olds, Angela Marinescu, Judith Mészáros, dar și Louise Bourgeois, Agnès Varda, Judith Butler, ca să ies un pic în afara literaturii, și mai ales Siri Hustvedt, cea mai recentă și incitantă revelație a mea.

R.C.: De unde vine poezia? Unde se ascunde?

A.G.: Poezia vine din aceleași locuri de unde poate la fel de bine să nu vină. Contează mult și să fii pe fază, să ai un joc de glezne bun, să ai detectorul la tine sau ochelarii aceia speciali prin care poți vedea eclipsele. Pentru mine, poezia apare ca ferestrele pop-up când intri pe net, oriunde, oricând, de te miri unde și nu te lasă în pace până nu faci ceva cu ele. Așa și cu lucrurile care mă „inspiră”, ca să folosesc un cuvânt care stă bine pe lângă poeți. Îmi vin imagini, idei, versuri, titluri pe măsură ce mă trezesc și îmi desfășor activitățile, nu le caut eu cu tot dinadinsul. Poate de-aia nici nu sunt o poetă prea productivă, că nu lucrez sistematic, exersat, ci aștept mai întâi să-mi dea realitatea imediată un ghiont să scriu.

R.C.: Cum se face întuneric? Cum se face lumină?

A.G.: Întuneric se face mereu foarte ușor și lumină mereu mult prea greu.

R.C.: Ce urăște Anastasia Gavrilovici?

A.G.: Ciorba de burtă, spuma care se formează la suprafața laptelui, comic sans, textele fără diacritice, conexiunile slabe la internet, faptul că uit mereu unde mi-am lăsat ochelarii sau cheile de la mașină, nedreptatea, jumătățile de măsură.

R.C.: Care sunt lucrurile simple (…) care fac inima origami?

A.G.: Când încă găsește apelative și dezmierdări noi, chiar și după aproape zece ani. Femeia de la piață care mereu umblă cu o sticlă cu apă pe cap și dansează singură, chiar și când nu e muzică. Pozele de familie.  Melodia lui Shigeru Umebayashi din In the Mood for Love. Lipăitul copiilor când se trezesc și mă caută prin casă. Să-mi amintesc de Viena. Cuvântul „hasmațuchi”. Cuvântul „mami”. Cuvintele  „nu mai e nimic de vorbit”. Și, firește, când îmi intră bani pe card.