Scenografii ale apolinicului

Un volum cu totul special este cel scris de Ioan Moldovan, intitulat Multe ar mai fi de spus[1], în care, deși experiențele sunt desprinse, majoritatea, dintr-un cotidian actual, ele fac parte mai mult din recuzita senzorialului reflexiv redat, ca în alte volume ale poetului, prin ,,ascuțimea și prospețimea senzației”, cum afirma și Florin Mugur. Poetul privește lumea din jurul său prin lentila unui scepticism temperat, epurat de orice notă stridentă, fără uimire sau cutremur, tonul său fiind cuprins de o dulce, pe alocuri acidă, edulcorare.

  Poezia stă sub zodia apolinicului care își proiectează diferitele ipostaze scenografice, fie în direcția unei contemplații neliniștite a trecutului, fie în direcția unei abandonări calme, a unei predispoziții spre livrescul raportat la același cotidian non-livresc, din ce în ce mai arid ontologic. Secvențele poetice conțin, pe lângă dimensiunea lor imagistică, și o latură reflexiv-cugetativă care se află, în majoritatea textelor, în căutarea unei filosofii pierdute. În acest cadru al ,,cotidianului fisurat, notat cu scrupul dezinteresat”, cum remarca Cistelecan pe coperta a IV-a, poetica mainimicului, care este prezentă și în volumul de față, este sonorul neantic redus, abandonată pe un teritoriu al mirajelor sinestezice și al tensiunilor onirice.

În ceea ce privește titlul, acesta poate fi citit în cheia unei resemnări joviale, fără urmă de resentiment, dar și din perspectiva unei neîncrederi în faptul că, la nivel cantitativ, cuvintele ar mai fi în stare să capteze calitativul acestei lumi. Balastul, risipa/risipirea de cuvinte devin limitele unei lumi concrete, obiectuale și obiective, care se distanțează, din ce în ce mai pregnant, de proiecția ei subiectivă, imanentă, surprinsă prin intermediul oracular al scripticului. Deși, multe s-au spus sau se vor spune, ceea ce ar mai fi de spus, totuși, rămâne izolat într-o ecuație a cărei dezlegare depinde doar de cel care știe cum să deosebească detaliul semnificant de cel non-semnificant.

Parcurgând, cu lejeritate, diferite a(l)titudini ale realității, poetul își asumă, când rolul unui histrion de ceremonii, când pe cel al unui pícaro melancolic, resemnat sau bonom, pe cale de a-și  persifla propria luciditate.

Ceremonialitate și ceremonializare

 

Ioan Moldovan provine din categoria poeților care, după cum ar spune Eugen Negrici, în Sistematica poeziei, ,,metamorfozează (substituie)” realitatea. De aceea, în cadrul poeticii sale, dimensiunea ceremonialității conferă un anumit caracter reflexiv și interogativ observațiilor legate de topica insolitului care luptă cu detronarea derizoriului în această existență învăluită, uneori, de aura serafică a rememorării.

Metamorfoza contingentului este redată sub forma unui ceremonial al obiectelor sau fenomenelor insolite, care transfigurează, la nivel alegoric, realitatea : ,,O zăpadă imensă alcoolică/ O zăpadă cu nesfârșite o-uri/ prin care împing căruciorul/ să se întoarcă în realitate/ să ajungem împreună pentru ultima oară/ prin locuri fără fum și melancolie/ fără ninsori” (griji și vedenii). Reîntoarcerea aceasta nu se va raporta la o realitate concretă, ci la una sinestezică, unde, sub cupola unei priviri hiperbolice,  prezentul este cotropit de o zăpadă cu nesfârșite o-uri. Împingerea căruciorului dintr-o realitate în alta semnifică trecerea dincolo de perdelele de fum melancolice, acolo unde ninsoarea a încetat, iar totul în jur pare încremenit, pe când timpul își urmează cursul sub auspiciile unei zăpezi electrificate, ce a șters urmele derizoriului impregnat în pielea realului.

Transformarea a urmat un ceremonial transfigurator, datorită căruia realitatea s-a distanțat de concret, încadrându-se între ne-limitele viziunii thanatice și ale iluziei extatice: ,,unde orbirea vorbirea sângelui meu/ sunt doar giji și vedenii/ văduvite de orice vigori”. Caracterul paradoxal al acestei epifanii senzoriale se manifestă atunci când  orbirii i se activează un fel de sub-memorie unde vizualul stagnează, imaginile își pierd consistența, devin suprafețe adâncite în blurare și inexpresivitate. În acest caz, imaginea poetică va proiecta spectrul vedeniei asupra aparentului limitat, restrângându-l la un cadru al simțirilor terne. Iar consecințele vorbirii sângelui nu merg în direcția reconstituirii vreunei memorii afective, cât în cea a de-formării oricărui act cerebral sau a de-cromatizării acestui real complăcut în blazare și ne-simțire.

 Pe de altă parte, elementul ceremonializării presupune o anumită transfigurare a realității în cheia unui carnavalesc melancolic, a unei scenografii apolinice, unde resemnarea este mai mult simulată, decât disimulată.  Poetul devine supra-saturat de prezentul invariabil și decolorat, rămas scena unor evenimente care, parcă, planează sau se desfășoară într-o atmosferă insomniacă, străbătută de o edulcorare amar-ironică a întoarcerilor tardive la intimitatea memoriei unui trecut interogativ, din care au rămas doar urme de simțire și sonoritate: ,,Ba să ne odihnim, ba să nu-/ înfumurați/ afumați/ îngălați în litere mici/- ca viitorul/Și eu sunt tu, pe aici, pe unde/ anii curg melancolic, ca o uvertură eternă a unuia Pietro Mascagni/ ca o scriere mută pe-o stelă/ Doamne, copilul de acolo pierdut în pietriș sunt oare eu? Bine/ ar fi! Însă îi pun mâna pe creștet, pe fonatnelă, și se ridică/ doar un fel de praf” (scherzo).

Când prezentul nu își mai poate reprezenta veridic trecutul, poetul va opta pentru o alternativă histrionică percepută ca o scenografiere a trecutului, ca o încercare de reconstituire imaginativă a unui timp consumat, nicidecum perimat sau anulat ca act al posibilului. Astfel, precum un act teatral discret și tardiv, amintirea se dezvăluie sub forma unei înscenări a evenimentelor și devine ,,un fundal dramatic al viziunii”, cum afirma și Al. Cistelecan într-un studiu dedicat poeziei lui Moldovan: ,,Cosmic vorbind/ cina mea un ciolan de porc afumat/ urmat imediat de o bere Leffe/ va rămâne un eveniment oarecare/ dar mă întorc/ și zic/ Domnul meu, Îngere, ce fe-/ ricire că toată bunăstarea de sare/ e doar o perisabilă plângere/ până când? Până când?/ până când îmi aduc aminte/ că nu mai știu plânge/ cine mă pomenește/ ce mort frumos, ce ochi vii?/ masa-i pustie vremea-i ploioasă paharele goale timpul trecut/ în urmă  încă mai crește/” (Dragă).

Lentoarea unei lumi cuprinse de o somnolență cosmică, acceptarea unei existențe personale marcate de tensiunile dintre absențe și priveliști, dintre cei vii și cei morți, toate acestea capătă semnificațiile scrisului dezvăluit ca o activitate imanentă, ieșită din cadrul rutinier. Iar cel care se confesează, în următoarele versuri, caută un spațiu de refugiu într-o dimensiune a contemplării, a reveriilor hipnotice străbătute de o neliniște iscată de apariția unei noi galaxii a insolitului: ,,Când apare o nouă galaxie toate celelalte intră în ocultație/ Ar trebui să nu dorm să nu mănânc să nu nimic li să scriu aici/ priveliști/ ba să le mai și  citesc/ așa cum n-au fost/ cum nu se putea să fie/ pline de absențe, însă vii/ Morții cei mai dragi se înghesuie să-mi atragă atenția: nu e sănătos să trăiești/ Ce să fac eu cu toți ăștia vii și morți/ sunt doldora de ei/ Legiferez după ce-mi trece clipa nelegiuită cu vedenii la cele/ două capete” (univers în vălătuci).

Atunci când resemnarea capătă un ton sentențios, singurul remediu împotriva unui timp care nu trece, ci este devorat de-a dreptul, presupune confruntarea directă cu realitatea care se modifică în jur, în funcție de amplificarea unei stranietăți fade, lipsite de ceremonial. Scăderea nu a realului, cât a simțului pentru real, determină retragerea dimensiunilor, a contururilor, în oul negru, oul thanatic, din care viața nu iese, ci se reîntoarce la origini: ,,Nu mai am pe unde umbla brambura/ Până și-n pod s-au închis toate granițele/ Pretutindeni cresc piramidele de lucruri aruncate de sus/ În curând voi intra în casta rău-platnicilor/ Cu hotărâri ridicole vin la ușa de serviciu/ Cu delăsări compensatorii mă retrag în depou/ E-un somn cât casa în balta asta și-n limbul de pe limbă/ doarme neîntors același negru ou” (oul negru). Lucrurile care sunt aruncate dintr-un spațiu incert, pot fi percepute ca semne sau avertismente, iar oul acesta, desprins parcă din picturile lui Picasso, se află în interiorul ființei, drept un memento mori de-o reflexivitate amară, amintind de imaginea din versurile lui Rilke: Când arzătoare, viața/ ne-o credem în toi,/ Moartea, în miezul ființei,/ plânge în noi” (Epilog).

            Uneori, experiențe personale apar camuflate într-o retorică a ostilităților sapiențiale. Astfel, dincolo de un anumit ton persiflant care ține de o imaginație ludică, dincolo  de o anumită predispoziție spre jovialitatea reflexivă, se întrevede cadrul parabolic al unor proiecții menite a configura gravitatea declinului existențial: ,,Aș vrea să-i sun pe mulți să văd de-s vii/ să le povestesc un ou cu albuș albastru/ să le înșir despre Dânsa din prag privindu-ne/ cum spălăm cânepa/ cum intră și ea între noi să ne ajute/ și noi nu facem nimic-nimc/ Privim doar înmărmuriți la pulpele, la coapsele Ei/ albe mereu/ ca laptele ce n-am apucat să-l bem/ și care acum ne curge printre buzele cusute”(stuf și gheață).

            Într-o atmosferă a realității care se clatină, frecvența spasmatică a anumitor zgomote, peisajul unei zile încadrat în ramele de liniște ale ploii, linia unei fisuri pe suprafața prezentului, imaginile care își devolează un insolit melancolic, toate acestea amplifică senzația unei forțe incantatorii, pe care doar trăirea rutinieră, neieșită din ceremonialul obișnuitului, din forma sa, uneori, pietrificată, o pot procura spiritului: ,,mă sperie zgomotele/ când gunoierii brutalizează pubelele/ oare de ce sunt așa de sperios/ aud apoi mereu râsul unor studenți bolognezi/ levitând peste râmele ieșite pe gazon/ apoi iar și iar ploaia/ ea singură liniștitoare/ în fine ziua e pe sfârșite/ dar tocmai bate cineva la ușă/ oare de ce sunt așa de sperios/ levitând peste apele clipocind în odaie” (Dragă). Scenariul unei zile onomastice este reiterat de fiecare dată prin intermediul evocării care imprimă amintirilor aerul blând al unui spectacol intim, lipsit de vanitate și, în care, retrăirea aceleiași singurătăți supra-saturate de nostalgie și acceptare devine prilejul împăcării cu o realitate care și-a redobândit energiile spirituale: ,,Când e ziua sfântului nostru/ nu e chip să dau de altcineva-n burg/ Nourii curg – cum spunea Poetul- dar eu nu-i văd/ înapoi și-nainte – prăpăd/ dar asta e o chestiune secundară/ Cert e că-ndată e seară – una din serile-acelea/ când și se face pielea ca pielea/ de găină/ și când se ivește neîndoielnic Cineva să te certe/ că mănânci prea multă lumină” (o chestiune secundară).

Într-un ,,cotidian fisurat”, cum tot Al. Cistelecan observa pe coperta aceluiași volum, poetul rămâne o fire contemplativă, pierdută/regăsită pe culmile reflexivității vizionare. Arhitectura mirajului aparține unei lumi, pe care poetul o parcurge în drumul său de la contemplație la uimire, de la histrionic la extatic, în atmosfera unui dionisiac temperat, cu atâtea nuanțe de apolinic.

[1] Ioan Moldovan, Multe ar mai fi de spus, Editura Cartea Românească, București, 2019.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *