Scrisoarea (fragment de roman)

Reiau partea a doua a epistolei şi am sentimentul tot mai acut că rândurile mele sunt un început de roman. Şi îmi vine să nu-ţi mai scriu… Un roman presupune o anume detaşare, care îmi lipseşte acum, nerv narativ – ăsta-l am şi eu dar parcă prea accentuat –, personaje, decor adecvat, o întreagă recuzită care-mi scapă. Și, nu în ultimul rând, o cunoaştere temeinică a psihologiei umane. Pe când eu cred că există şi o psihologie a cărăbuşilor, a melcilor, a peştilor, a plantelor. În limba greacă psykhe înseamnă suflet. Un suflet care gândeşte sau o gândire care simte? Naiba ştie. Uneori nu prea facem distincţie între gândire şi suflet. Şi e aproape sigur că de aici ni se trag toate dezamăgirile, după cum spunea amicul meu, Violoncelistul.

            El se autoproclamă pragmatic desăvârşit. E director de post de radio şi purtător de cuvânt al unei importante firme din urbe. Are o geantă diplomat; l-am întrebat odată, dacă în geanta aia îşi poartă cuvântul, şi el a râs – are simţul umorului – nu s-a supărat deloc, poate şi datorită faptului că am cântat mai bine de douăzeci de ani în aceeaşi trupă.

            L-am admirat întotdeauna pe Violoncelist pentru uşurinţa cu care se lăsa de fumat. E şi un banc pe tema asta: Bernard Show îi spune unui amic, fumător înrăit: „Să te laşi de fumat? Nimic mai simplu. Eu m-am lăsat de nenumărate ori”… Violoncelistul a renunţat la acest obicei nesănătos acum vreo doi ani, se pare că, definitiv. Eu fumez de la şaptesprezece ani şi n-am reuşit să fac decât o pauză de două săptămâni. Într-una din nopţi, m-am trezit din somn, am scotocit prin sertare, am găsit o ţigară şi am fumat-o cu nesaţ până la filtru, deşi primise un iz înecăcios de parfum. În dimineaţa zilei următoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr un pachet de „Carpaţi” de Timişoara… Ah, unde sunt ţigările de altădată?

            Cred că nu am voinţa necesară să mă las de fumat sau poate subconştientul îmi dictează că orice om trebuie să aibă un drog. Unii aleg drogurile propriu-zise, alţii băutura, cărţile de joc, cafeaua, fotbalul… Sau femeia. Pe asta am „fumat-o” şi eu, cu filtru cu tot, până când jarul ei mi-a ars buzele şi cuvintele mi-au luat foc.

            Îl admir pe Violoncelist dar îl şi invidiez pentru felul în care ştie să privească doar înainte, conform proverbului nemțesc: „Cine priveşte înapoi când ară nu trage brazdă dreaptă”… Când i-a murit tatăl, Violoncelistul a trecut destul de uşor peste acel tragic eveniment. Spun „destul de uşor”, dar poate că doar aşa mi s-a părut. Violoncelistul nu are obiceiul ăsta al meu de a exterioriza sentimente… Eu am urmat timp de o jumătate de an un tratament psihiatric după moartea tatălui meu. Am fost lângă el când, în urma unui dublu infarct, a intrat în moarte clinică. Sora mea şi ceilalţi doi fraţi ai mei au ieşit din salon la insistenţele medicului de gardă care susţinea că suntem prea mulţi în încăpere. A urmat un spectacol tragic-grotesc, declanşat de faptul că aparatul de oxigen nu funcţiona, nici cel de şocuri electrice. Medicul mi-a dat o pompă de cauciuc: la a cincia apăsare a sa pe pieptul tatălui meu, eu trebuia să strâng globul de aer, asigurând astfel oxigenarea plămânilor.

            În cele din urmă tatăl meu şi-a revenit, a deschis ochii, parcă trezit dintr-un vis ce nu părea să fi fost un coşmar, privind senin spre cerul tavanului. Apoi, întorcându-şi privirea spre mine, mi-a zâmbit, şoptind: „Fiul meu iubit”… A murit peste două săptămâni…

            Nopţile şi zilele în care am vegheat la căpătâiul lui, prin rotaţie cu fraţii şi sora mea, au fost un calvar. Tresăream de fiecare dată când tatăl meu gemea prin somn, îl întorceam pe cealaltă parte, privind cu groază spre ecranul cardiografului. După două săptămâni – timp în care nu s-a ridicat din pat, şi-l hrăneam cu linguriţa ca pe bebeluşi, îi puneam plosca şi-l ştergeam de sudoare cu prosopul umed – şi-a revenit, cerând insistent mai multă mâncare. A început să se ridice din pat în mers poticnit până la baie. Părea că totul evoluează spre bine…

            În noaptea premergătoare morţii tatălui meu am avut un vis. L-am consemnat într-un jurnal… A fost singurul vis în care mi-a apărut Domnul… Stăteam lungit printre flori de câmp, cu faţa spre cerul pe care se conturau nori albi într-o lentă mişcare. Deodată, acei nori s-au contopit, alcătuind pe cer chipul unui bărbat de o frumuseţe desăvârşită, cu ochii plini de o bunătate greu de exprimat în cuvinte. Ochii aceia mă priveau cu blândeţe şi am ştiut că era însuşi chipul Tatălui Nostru Ceresc. Am tresărit şi m-am trezit cu un sentiment de pace cum nu-mi amintesc să mai fi trăit vreodată… Dimineaţa am primit vestea că tatăl meu murise.

*   *   *

            Eu sunt, uneori, trist şi singur. Nu sceptic. Scepticii sunt prea lucizi. Ei n-au nici un fel de iluzii. Pe când eu am aflat din proprie experienţă că prăbuşirea unei iluzii anunţă naşterea alteia, ca o nouă combustie necesară. Sunt un autarhic ce-şi consumă singurătatea în relativă armonie cu micile/uriaşele daruri ale vieţii: poezie, muzică, lecturi, pescuit, mersul pe bicicletă, şofatul, un copil – azi, bărbat în toată legea – , mai multe femei pe care le-am iubit… În treacăt fie zis, pe tine încă te mai iubesc.

Numele femeilor pe care le-am iubit, se pot reduce la iniţialele  B.V.N.V.M.R. În total, şase litere. Tot atâtea conţine şi cuvântul iubire, numai că literele lui se leagă în mod armonios asemeni notelor unui acord de orgă, plenar, rezonant, convingător… Pe când rostirea iniţialelor fostelor mele iubite într-un singur cuvânt sună poticnit, sună abrupt ca o lacrimă ce nu poate să cadă în afară pentru că menirea ei este aceea de a stinge un incendiu lăuntric.

            Conform cercetărilor efectuate de câţiva oameni de ştiinţă, dragostea e un simplu proces biochimic, ce se manifestă pe o perioadă de maximum patru ani… După epuizarea acestui termen, iubirea eşuează, în mod fericit, la cuplurile „împlinite” – căsătorite, cu acte în regulă – în respect reciproc, prietenie, camaraderie… Concluzia aparţine unui grup de cercetători americani, în urma unor studii aprofundate. Auzind-o enunţată în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune Discovery,  am avut revelaţia că fiecare dintre cele şase femei m-au iubit aproximativ patru ani. Spun m-au iubit, pentru că nu eu am fost cel care le-am părăsit… Înmulţind patru ani cu şase iubiri, aş obţine douăzeci şi patru de ani de iubire. Aşadar, mă pot prenumăra printre cei fericiţi?

            Cu toate fostele mele iubite – mai puţin, deocamdată, cu tine – mă aflu în termeni amiabili. În sensul că, întâlnindu-ne în mod cu totul întâmplător pe stradă, la piaţă, în autobuz, ne pupăm, ne îmbrăţişăm, desigur, fără conotaţia erotică a gestului: „Vai ce bine arăţi! Tot îndrăgostit, tot visător, tot gândirist?… Vino pe la noi într-o seară… Uite, duminica asta suntem liberi. Soţul meu vrea să te cunoască personal. Ţi-a citit cartea de poeme – cum îi zice? – am un lapsus memoriae, ajută-mă tu… Ah, da, Însoţitorul umbrei… Ba nu, Pufi nu ţi-a citit cartea, ci interviul din Cugetul liber, în care te plângeai că nu poți edita volumul datorită lipsei de fonduri de la Ministerul Culturii, fonduri acordate preferenţial, după criterii clientelar-politice… Ştii, Pufi nu-i poate înghiţi pe neocomuniştii ăştia care ne guvernează. Zice c-ar trebui trataţi, toţi, cu zeamă de glonte… Ha! Ha! Oricum, soţul meu insistă să te cunoască, vrea să organizeze o ieşire undeva, la iarbă verde… Hai, că ştiu că-ţi place şi ţie! Să-ţi iei şi ghitara cu tine, poate găsim un răgaz să-mi cânţi numai mie, ca pe vremuri, melodia aia… „Iubire fără acte”… sau „Acte fără iubire”, tot un drac… Mai vino pe la noi, Vremule drag, rezolvăm noi cu un sponsor, cu un patron tare, acolo… Ce naiba, nu trebuie să te umileşti cerşind în stânga şi-n dreapta… Grăbeşte-te, eu şi Pufi vrem s-o tăiem peste Ocean… Dacă te hotărăşti să ne întâlnim, sună-mă pe mobil… La revedere, te pup, pa pa!”.

Am început să nu mai număr paginile. De fapt, am uitat să le mai numerotez. Mă simt obosit. Am o cadă întreagă de rufe puse la înmuiat şi-mi amintesc vorbele fratelui meu mai mare:

            – Ia-ţi, bă, o nevastă! Cât timp o să găteşti şi o să speli rufe de unul singur?…

            Câtă dreptate avea! Vreau să-mi spăl măcar câteva cămăşi, dar constat că n-am detergent. Fac o pauză şi alerg până la ABC-ul din colţul blocului… E duminică şi sper că Dumnezeu, în infinita Lui bunătate, mă va ierta că am spălat haine în cea de-a şaptea zi a săptămânii, însă prinseseră un vag miros de mucegai.

            Mâine trebuie să merg în Deva, să-mi ridic cazierul. Fiul meu are nevoie de el pentru un dosar; vrea să dea examen la şcoala de subofiţeri de poliţie… I-am procurat un cufăr din lemn de cireş; în caz că nu va reuşi la examen, va trebui să plece la oaste.

            Cufărul e aproape intact. Mi l-a împrumutat un prieten, poet din Haţeg.  Văd pe capacul interior câteva ilustrate îngălbenite de vreme şi o fotografie a prietenului meu îmbrăcat în haină militară. Deşi imaginea e clară, nu-mi dau seama – datorită decorului vegetal ce pare să-l acopere – dacă poetul poartă pe umeri grade sau „trese” de frunze…

            Tot pe capacul interior al cufărului e lipită o filă ce conţine un text pe care-l descifrez cu greu. Recunosc versurile lui Nichita: „Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr/ cândva/ Numai iarba ştie gustul pământului/ Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,/ de inima mea când o părăseşte./ Aerul e înalt/ tristeţea mea e înaltă./ Vine o vreme când se învechesc maşinile/ vine o vreme când plouă rece/ şi toate femeile poartă capul tău/ şi rochiile tale/ Vine şi o pasăre mare, albă/ care ouă pe cer luna”

Cred că iubeşti cu adevărat o femeie abia atunci când ea continuă să te atragă irezistibil, ca un magnet, chiar şi după ce ţi-a pricinuit multă suferinţă. Un simplu gest al ei, un singur cuvânt, e în stare să-ţi şteargă într-o clipă toată întristarea, profunda jignire a sufletului, generată de faptul că te-a înlocuit, fără nici o explicaţie, cu un alt bărbat… Nu vorbesc despre jignirea orgoliului de mascul, despre terfelirea virilităţii vanitoase, pe care o poţi simţi şi atunci când nu iubeşti; cu ea te mai împaci sau o depăşeşti cu suficientă uşurinţă… Mâhnirea ta e generată de constatarea că tu singur ai învestit acea femeie cu virtuţi pe care cu-adevărat poate că ea nici nu le posedă.

            Iubirea e oarbă şi lesne punem botu`, cum zice Raul Antoniu:

– Bă, botanistule, de câte ori ţi-am zis că toate femeile au în ele sămânţă de târfă? Eu îţi tot repet că orice iubire duhneşte în cele din urmă a căcat, dar tu, nu şi nu, că are parfum de mimoze… Aiurea, bă! Avem atâtea exemple în literatură, că doar citeşti atâta, ce dreacu!… Tu crezi că Dante, Shakespeare, Eminescu, Goethe, Călinescu… toţi ăștia au fost nişte fraieri ca tine? Nu pricepi? Femeia despre care faci tu vorbire în poemele şi-n cântecele tale e o biată fantasmă. Când o să încetezi să mai crezi în legende răsuflate?

            Cu toate astea Raul declară sus şi tare că încă o mai iubeşte pe Sonia, cea de-a treia nevastă a lui, de care a divorţat, căsătorindu-se cu o româncă emigrată în State… Pe cea de-a patra soţie a cunoscut-o, conform spuselor lui, într-una din „anevoioasele călătorii pe învolburatele oceane ale blogosferei”…

            Raul se închipuie un Ulisse postmodern, atras nu atât de mirajul Pământului Făgăduinţei cât de foşnetul dolarilor noii sale consoarte, cu gândul de a se întoarce bogat în ţară, după cinci ani, durată minimă stabilită de autorităţile americane pentru un astfel de mariaj.

            Sonia îl iubeşte încă şi, probabil, îl va aştepta, cosând goblenuri ca o Penelopă anacronică… Cu toate că Raul  promite că-i va trimite bani să cumpere o casă unde vor locui din nou împreună după întoarcerea lui în ţară, Sonia lăcrimează tăcut, umezind pânza tablourilor reproduse în aţă colorată şi tresare la gândul că o virtuală Circe ar putea să-i prindă iubitul în mrejele farmecelor, împiedicându-l să se întoarcă acasă… Acasă e mult spus, deoarece Raul a divorţat de Sonia înainte de a o cunoaşte pe americancă… Mariajul lor s-a degradat treptat în urma deselor beţii, însoţite de repetate scandaluri, încheiate de fiecare dată cu internarea lui Raul  în mai multe clinici pentru dezalcoolizare…

            Nicole – aşa o cheamă pe actuala lui soţie – a plecat în State să rezolve formalităţile necesare învestirii soţului de import cu titlul de cetăţean american. I-a cumpărat lui Raul un Opel, îi trimite dolari şi-l sună zilnic pe unul din cele două telefoane mobile pe care tot ea i le-a cumpărat, să-i spună cât de mult îl iubeşte.

            – E o cealapă, bă, Vremule, nici măcar nu fac amor cu ea pe lumină… Invoc pretextul că aş fi pudic…

            Pe lângă banii calculaţi pentru „supravieţuire”, până la întregirea familiei, americanca i-a mai lăsat lui Raul încă 5000 de dolari ca să-şi refacă dantura în România… Bani pe care el i-a tocat în mai puţin de o lună… Ieri, m-a sunat rugându-mă să-i împrumut o sută de lei.

*   *   *

Pe măsură ce scriu, constat că anumite personaje se insinuează în fluxul retoric al epistolei. Dacă voi continua astfel, e limpede că mă îndrept spre o carte. Mă şi întreb dacă nu cumva publicarea ei ar echivala cu  un fel de spălare a  rufelor în public…

            Dar cu tine, străina mea, nu m-am certat niciodată, exceptând seara aceea când mi-ai reproşat că petrec prea puţin timp cu tine… Îmi amintesc că am plecat foarte supărat, hotărât să pun capăt relaţiei noastre. Te-am şi sunat, după vreo jumătate de oră, cu gândul să-ţi comunic hotărârea pe care urma s-o pun în aplicare. Nu am apucat să îngaim prea multe cuvinte pentru că m-ai întrerupt, spunându-mi că regreţi cele întâmplate şi că n-ai vrea să ne despărţim pentru câteva vorbe aruncate în vânt. Doamne, cât m-am bucurat! Parcă de teamă să nu se spulbere vraja, m-am aruncat în primul taxi ca să ajung cât mai repede la tine… Ne-am iubit cu pasiune nebună, până spre ziuă…

            E-adevărat: reproşurile tale erau, în parte, întemeiate… Însă ştiai că mama mea, trecută de optzeci de ani, nu adormea niciodată până nu ajungeam acasă. De multe ori o găseam plângând, aşteptându-mă, îngrijorată să nu mi se fi întâmplat ceva rău. În mintea ei, fiecare absenţă a mea echivala cu o posibilă nenorocire.

            Mama îşi petrece mai tot timpul în faţa televizorului. Starea ei de îngrijorare şi nelinişte e alimentată zilnic de ştirile macabre ce se perindă pe ecran. E unul din motivele pentru care în fiecare dimineaţă când plec la serviciu mă petrece până la uşă, binecuvântându-mă:  „Dumnezeu să te aibă în paza Lui… că vezi și tu câte arată la televizor!”

            Are mai multe boli pe care medicii le numesc „ale bătrâneţii”, cărora li se adaugă pierderi repetate de memorie, cu reveniri la o luciditate desăvârşită. Atunci îşi aduce aminte, cu lux de amănunte, scene şi întâmplări din propria-i copilărie. Tot atunci simt că o iubesc cu adevărat. Probabil, aşa cum se împăunează unii poeţi în versuri lacrimogene dedicate părinţilor uitaţi, undeva, într-o căsuţă amărâtă printre vâlcelele dealurilor devenite pe zi ce trece tot mai înalte… Pe drumurile alea prea întortocheate şi pline de noroi îşi tocesc ei cauciucurile limuzinelor…

            Când nu citeşte în Biblie, mama se uită la televizor. Uneori confundă realitatea cu cea de pe ecran. Deunăzi, în timp ce scriam textul unui cântec, a deschis brusc uşa camerei mele, rostind cu glas precipitat:

            – Haide… vino repede, te cheamă doamna Teo!

            Cum nu cunosc nici o femeie cu acest nume, m-am îndreptat contrariat spre uşa apartamentului… Nu era nimeni… Pe micul ecran se lăbărţa vedeta unui post de televiziune, înfulecând prăjituri sau pişcoturi – nu-mi amintesc exact ce erau – şi  exclamând printre sughiţuri şi plescăituri:

            – Mamă, înnebunesc, mi se topesc în gură, mă dau în vânt după ele… au un gust mor-tal!

            Succesivele pierderi de memorie, asociate cu desele confuzii pe care le face mama mea, se datorează unei deficitare oxigenări a creierului, după cum spun medicii. Îi administrez zilnic, conform prescripţiilor, dipiridamol, piracetam, plus una-două pastile de algocalmin.

            Starea ei s-a accentuat, la scurt timp după moartea tatălui meu. Despre el nu vorbeşte niciodată… O doamnă, medic psihiatru, mi-a explicat că momentele de uitare ar putea fi o reacţie de autoapărare, că prin uitare subconştientul o ajută să treacă mai uşor peste suferinţa pricinuită de pierderea soţului… Au trecut câţiva ani de la moartea tatălui meu, însă ea nu-l pomeneşte niciodată. S-a închis într-o tăcere senină. Singurele dureri pe care le exteriorizează sunt cele reumatismale.

            Acum câteva zile, în miez de noapte, a dat buzna la mine în încăpere, a aprins lumina şi m-a întrebat, îngrijorată:

            – Oare ticu-tău şi-o fi luat cheile cu el?

            Am  realizat că nu se simte bine. În spital îi dăduseră multe somnifere: i le-am văzut pe dulăpiorul din salon, de câte ori am vizitat-o la spital… Am încercat s-o liniştesc, asigurând-o că, da, tata şi-a luat cheile cu el când a plecat de acasă. În sinea mea eram şi sunt şi astăzi convins că, plecând, tatăl meu a luat cu el nu numai cheile casei ci şi o parte din mama mea. Aceea pe care o iubeam eu cel mai mult.

            Am renunţat treptat să-i mai dau medicamente cu efect hipnotic şi am constatat că-şi mai revine. După vreo două zile, am întrebat-o dacă ştie că ticu’ nu mai este… Mi-a replicat, oarecum îmbufnată:

            – Doamne păzeşte, Vremule! Mă crezi bolundă? Cum să nu ştiu? Ticu-tău e îngropat… acolo… pe deal, în Valea Seacă…

Şi arăta cu mâna întinsă undeva, spre Răsărit.

Ioan Evu