Sibiu. La anul 1943

 Despre Scrisoarea adresată lui Eugen Lovinescu de către membrii grupării sibiene numită Cercul Literar, apărută în 13 mai 1943 în Viața (scrisoarea cunoscută mai târziu drept Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, autorul fiind de fapt I. Negoițescu), s-a cercetat și scris foarte mult, articole, cărți, doctorate etc. Toate acestea arată mai ales importanța pentru literatura și societatea românească a demersului „esteților de la Sibiu” (cum au fost ironizați în presa vocală de atunci tinerii membri ai Cercului), aflate în acei ani într-o profundă criză de identitate, în primul rând din cauza haosului care a bântuit continentul, o Europă aflată la intersecția fascismului cu bolșevismul, vreme în care ideologia ororii a fost atotprezentă. Poate din acest motiv, demersul estetic al Sibienilor a părut oarecum „în afara istoriei”, într-o ocultă tradiție blagiană.

            Mai puțin s-a scris însă de contextul propriu-zis, sibian, aș zice, al publicării Scrisorii,  mai ales rolul unor participanți azi mai degrabă uitați, deși scriitori, intelectuali de marcă. Credem că, alături de Lucian Blaga, profesorul și scriitorul francez Henri Jacquier, stabilit la Cluj (născut la Grenoble în 1900, în zori de veac douăzeci, mort la Cluj, în 1980), unde a funcționat ca profesor la Universitatea napocensă aproape întreaga carieră (desigur, între 1943 și 1945 aflată în refugiu la Sibiu), a fost nu doar un participant între alții la mișcarea literară sibiană însuflețită de Radu Stanca și Ion Negoițescu, ci este chiar un adevărat mentor pentru tinerii Societății studențești Octavian Goga (președintele acesteia era Blaga), transformată, prin regrupări și afinități, în Cercul Literar. Un mentor de o calitate intelectuală desăvârșită, de o mare cultură și de o bonomie cum nu se poate mai franțuzească, aspecte care i-au impresionat profund pe tinerii învățăcei de la Sibiu, și care, în doar câțiva ani, au devenit scriitori în toată puterea cuvântului. Dar rolul lui Jaquier reiese cel mai bine chiar din cuvintele sale, de exemplu, din „Lucian Blaga și tineretul. Amintiri” (citatele sunt din ”Henri Jaquier – Babel, Mit viu”, volumul editat și comentat de Mircea Muthu, Ed. Dacia, 1991): „Ne aflam pe atunci la Sibiu, unde se refugiase Universitatea noastră. Între 13 iunie 1943 și vara lui 1945, cînd am putut în sfârșit să ne întoarcem la Cluj, au avut loc – în primele săptămâni la Ion Negoițescu, pe urmă la noi acasă, o dată sau de două ori pe săptămână – cenaclurile tinerilor scriitori grupați sub modesta denumire de Cerc Literar.” Într-adevăr, primele ședințe au avut loc la Negoițescu acasă, adică pe strada Mitropoliei nr. 12 (unde, în 1945, și-a avut „redacția” Revista Cercului Literar), iar apoi la Jacquier acasă, unde era mai mult spațiu, pe strada Avram Iancu nr. 9 (undeva între Piața Mare a Sibiului și Biserica Ursulinelor). Amintirile lui Jacquier legate de aceste întîlniri sunt delicioase într-adevăr: „La ședințele Cercului, mai ales la Sibiu, Lucian Blaga a luat parte cu o punctualitate exemplară. […] De obicei, maestrul venea la cenacluri însoțit de d-șoara Dorly, pe atunci elevă de liceu. Textele citite și discutate se mențineau în limitale decenței obișnuite; uneori însă câte un scriitor citea o pagină mai îndrăzneață. În asemenea împrejurări prezența tinerei fete punea gazdei – soției mele – o problemă delicată: gazda socotea atunci că este foarte urgent să arate tinerei niște stampe japoneze în odaia vecină. Tatăl schița un zâmbet amuzat. Erau întotdeauna invitate la ședințe muzele cerchiștilor, mai multe domnișoare românce sau, câteodată, săsoaice, toate mai fermecătoare unele decât altele: mărturisesc că ele rezistau curajos la șocul citirilor prea realiste și nu resimțeau nevoia de-a se eschiva.” Și din aceeași pagină de frumoase amintiri depănate de profesorul franco – român, iată un pasaj care lămurește, credem, odată pentru totdeauna relația mult-discutată dintre Blaga și cerchiști: „Atitudinea sa exprima fără-ndoială o mare atenție totală concentrată în simpatie și înțelegere. Era prins de ceea ce se spunea înaintea lui și această dovadă de interes era un semn incomparabil de prețuire, o puternică încurajare pentru acest tineret, care de altfel nu gândea ca el în toate privințale: desigur, Lucian Blaga era în ochii cerchiștilor un maestru necontestat, un prinț al spiritului, un foarte mare poet și totodată ultimul din marii gnostici; dar ar fi greșit să credem că era magistrul lor, domnind peste toate convingerile lor. Niciodată, de altfel, Lucian Blaga nu a încercat să se prezinte ca șef al Cercului Literar, șeful adevărat, spiritus rector, era mai curând Radu Stanca, ajutat de I. Negoițescu; dar nici nu știu dacă e corect să vorbesc de „șef”: Cercul a fost un fel de democrație spirituală în care dominase egalitatea în drepturi.”

            Rolul lui Henri Jacquier în cadrul tinerei mișcări literare din Sibiul anilor războiului reiese însă cel mai bine din cele câteva pagini epistolare datorate lui Radu Stanca. Este vorba de două scrisori adresate de poetul și dramaturgul sibian profesorului Jacquier, imediat după întoarcerea acestuia la Cluj, în vreme ce Stanca rămânea într-un incert Sibiu, în toamna lui 1945: „Sunt, ca ultimul mohican, înconjurat numai de reminiscențe. Sibiul, atât de prietenos până dăunăzi, îmi insuflă o inamiciție groaznică și mă simt la fel de stingher, cum probabil trebuie să se simtă un mort, întâmplător uitat, într-un cimitir evacuat și transformat într-o grădină de zarzavaturi. Dacă ies în cetate, nu întîlnesc nici un pas cunoscut. Dacă poposesc pe bancheta Bufniței” (Bufnița era localul preferat al cerchiștilor), „spectacolul jalnic al decrepitidinii noului Sibiu, mă umple de o jalnică misericordie. Dacă trec, pentru împrospătare, prin dreptul locuinței Dvoastră din Avram Iancu, încerc sentimentul ciudat al unui bigot care revenind să viziteze templul în care s-a inițiat, dă peste un dispensar cu miros de hală de carne.” Sau despre atmosfera „cenaclurilor” din Avrem Iancu: „Sentimentul acela de optimă eliberare intelectuală, vraja aceia inexprimabilă pe care o iradiau rafturile bibliotecii, familiaritatea aceia directă pe care o comunicau fotoliile (câte observații interesante au rămas închise în ele!), în fine, starea aceia fluidă, imponderabilă, care mă străbătea de cum intram, mi se părea o amintire a altui timp, nu demult scurs, dar pentru totdeauna.” Și nu-i vorba aici, în aceste sensibile rânduri stanciene, doar despre atmosfera cenaclurilor din casa lui Jacquier, ci și despre o magie care numai atunci la Sibiu, în acele împrejurări, a fost vie, ca atare, discuția despre un Cerc Literar în altă parte și-n alte vremuri decât cele care au fost, sub astre, la Sibiu, e caducă. Iar mai departe în rândurile lui Radu Stanca descoperim, incredibil, la doar câteva luni după ce aventura spirituală sibiană se încheiase (scrisoarea este din decembrie 1945!), probabil cea mai subtilă descriere a spiritului cerchist, dar și imaginea ”paradisului pierdut” și de neregăsit altundeva și altcândva, rânduri din care răzbate, fără doar și poate, spiritul înalt euphorionist al Manifestului: „Adeseori, în cenaclu, mi-am pus întrebarea: ce fel de stări trebuie să încerce cei ce puneau piciorul prima dată acolo? Pentru că, dacă erau identice cu ale mele, atunci nu-mi mai putem explica greutatea cu care se acomodau spiritului cerchist. Iar dacă nu, îmi era cu neputință să înțeleg pentru ce totuși își permiteau anume ieșiri, surprinzătoare în îndreznelile lor. Explicația, o înțeleg acum, era în atmosfera aceia specială pe care o aveau cenaclurile noastre, lipsa unui dogmatism care să impună limitele, pe de alta prezența invizibilă, dar ineluctabilă, a sancțiunii. Îmbinarea unică, de finețe franțuzească pe care o aduceați Dvoastră și de balcanism violent, pe careo aduceam noi, dădeau cercului un stil ce intimida și încuraja în același timp. E și aici poate una din explicațiile greutății de a deveni cerchist. În acest joc dilematic dintre clasic și baroc, ce putea să pară unora un simplu exhibiționism, dar care nu era și nu este în fond altceva decât ecoul marei, sublimei, inegalabilei libertăți, pe care astăzi o caută atâți fără să o cunoască. Și aceasta, așa cum o cunoaștem noi, vi se datorește din plin. Iar dacă Cercul va înscrie vreodată un moment în istoria literaturii noastre, nu se va putea înțelege spiritul lui, dacă nu se va privi, în primul rând spiritul pur pe care, prin Dvoastră, l-a manifestat întregul nostru cenaclu. Bineînțeles când spun pur, sunt departe de înțelesul gratuit (ce oribilă noțiune), pe care acest cuvânt l-ar putea implica. Ci mă gândesc, mai ales, la înțelesul de bun simț pe care puritatea cercului (nu purismul), în bun cartezian ce e, îl cultivă ca prima și ultima condiție a existenței sale.”

            Un alt rol esențial în acea epocă, devenită, iată, de legendă, l-a avut Ioana Postelnicu. Într-o scrisoare adresată prietenului său Negoițescu, datată 13 ianuarie 1943 (ca atare, neinclusă în „romanul epistolar” publicat de criticul cerchist în 1978, corespondența „romanului” fiind cuprinsă între 1945, an în care Negoițescu părăsește Sibiul pentru Cluj, și 1961), Radu Stanca se referă la o călătorie a sa la București, unde, condus de Ioana Postelnicu, l-a vizitat pe Lovinescu, criticul atât de mult admirat de tinerii cerchiști sibieni, cel căruia i s-au și adresat prin faimoasa Scrisoare. Iată ce scrie Stanca: „În schimb – lucru care te va interesa probabil – am fost la Lovinescu împreună cu Ioana Postelnicu, la care am vorbit foarte mult despre tine.” De altfel, Ioana Postelnicu reprezenta singura prietenie literară solidă și constantă pe care tinerii sibieni o aveau la București, prin scriitoarea originară din Sibiu realizându-se, în acei ani, legătura lor directă cu Eugen Lovinescu. De altfel, Radu Stanca și Ioana Postelnicu erau cunoștințe vechi. Iată ce-i mărturisește scriitoarea Monicăi Lazar (soție a cerchistului Eugen Todoran și îngrijitoarea ediției de poezii complete Radu Stanca, apărute la „Dacia” în 1980), mărturisiri apărute apoi și într-un articol din „România Literară”: „L-am cunoscut pe R. Stanca din cea mai fragedă copilărie. Păstrez o fotografie făcută prin anul 1926, în parcul stațiunii balneare Ocna Sibiului. Un grup de liceeni și studenți înșirați în jurul unei bănci. Între ei, frații mai mari ai lui Radu, Horia și Doina. Alături, eu însămi, liceană. Îmi amintesc că atunci când fotograful ne-a cerut să stăm nemișcați, a năvălit între noi un băiețaș îmbufnat care a tulburat clipa. Voia să fie fotografiat și el împreună cu „cei mari”. Să tot fi avut vreo șase-șapte ani. Un fel de omuleț grav, cu o privire serioasă, o frunte proeminentă, un cap mare, tuns chilug. S-a așezat pe bancă între noi și fotograful i-a eternizat privirea mânioasă, cămășuța cadrilată și picioarele care n-atingeau pământul”. În acea perioadă, familiile celor doi scriitori de mai târziu, vara, fracventau asiduu cea mai cunoscută stațiune balneară a Transilvaniei (mama scriitoarei, Eva Banu, se trăgea din Ocna Sibiului), familia Stanca venind de la Cluj, unde se mutase în 1922, din Sebeș, locul de naștere al lui Radu, iar familia Banu (numele real al Ioanei Postelnicu este Eugenia Banu) de la Sibiu, unde se mutase în 1911, venind de la Poiana Sibiului, faimosul sat de oieri mărgineni. În acea perioadă, Ioana Postelnicu își vizita deseori familia și orașul natal, venind de la București, unde era măritată cu inginerul Felix Popp (dedicația lui Lovinescu pe volumul său de „Memorii, 1916 – 1930”, apărut în 1937, oferit scriitoarei din Ardeal, este, arătându-ne un critic devenit dintr-odată poet, „Doamnei Eugenia Popp, această galerie de oglinzi, ce s-au aburit brusc”, pentru ca, doi ani mai târziu, Lovinescu să-i dedice „Istoria literaturii române contemporane” astfel celei pe care el însuși o rebotezase, odată cu debutul acesteia, reprezentat de romanul „Bogdana”: „Doamnei Ioana Postelnicu, în pragul intrării sale în literatură cu Bogdana, omagiul Cerberului îmblânzit și mulțămit”, 10 martie 1939); tânăra scriitoare, după cum se vede nu doar susținută ci și admirată de Lovinescu (zice-se că acesta își comandase, pe atunci, chiar un rând de haine noi!) mergea la Sibiu destul de des, sau în împrejurimi (moartea lui Lovinescu, în 1943, o găsește la Sâmbăta, de unde pleacă urgent la București, via Sibiu) unde a legat o trainică prietenie cu tinerii literați ajunși aici odată cu Universitatea clujeană aflată în refugiu, mai ales cu Radu Stanca și cu prietenul nedespărțit al acestuia, Ion Negoițescu. Viitorii cerchiști erau, la acea vreme, niște tineri iluștri necunoscuți, în vreme ce Ioana Postelnicu fracventa cenaclul „Sburătorul”, se afla, desigur, în grațiile lui Lovinescu, îi apăruse romanul „Bogdana”, în 1939, bine primit de critică, apoi, în 1943, cu puțin înainte de moartea „Cerberului”, romanul „Beznă”, distins cu Premiul Academiei, era secretar literar al Teatrului Național, se afla în miezul mișcării literare de la București, dinspre Câmpineanu 4, desigur. Iar în lungile plimbări prin Sibiul unde revenea constant, oraș al copilăriei pe care scriitoarea îl redescoperea prin Nego și Radu, Ioana Postelnicu îi ținea la curent cu tot ce era nou la București: „Năzuiau să-l cunoască pe Maestru, visau clipa când aveau să pătrundă și ei în casa lui primitoare, în atmosfera sburătoristă, să citească din ceea ce purtau prin buzunare ca și în cap. Clocoteau de idei, de planuri, de entuziasm”. Și: „Mă luau de la gară, nesăturați să afle vești, dornici să-mi comunice ce au mai scris, iar eu să comunic mai departe Maestrului, pe care, în sfârșit, l-au cunoscut. Acesta le-a deschis larg ușa casei și le-a apreciat clocotul și talentul, i-a înfiat, devenind apoi cea mai tânără generație sburătoristă”. Sunt aici câteva aspecte mai puțin cunoscute, iată, privitoare la nașterea ideologiei și statutului intelectual al Cercului Literar, la influența capitală a lovinescianismului, la faptul că privirile celor doi corifei cerchiști erau cu osebire îndreptate către campionul autonomiei esteticului și al sincronismului, aflat, din păcate, la acea vreme, în ultimii săi ani de viață. La care se adaugă orașul, Sibiul, și acesta capital, prin numeroase aspecte, în privința nașterii și creșterii legendarului grup al cerchiștilor. Iată ce mai scrie în acest sens Ioana Postelnicu: „Porneam prin burgul străvechi, prin ulicioarele întunecoase, coboram trepte tocite de pași, ne strecuram pe sub bolți. Radu avea ceva fantast în el. Părea că atmosfera tainică a nopții, zidurile de piatră, arcurile în ruină îl preschimbă, îl mută în alt ev. Devenea volubil, fantezia înșira povești neobișnuite. Străbăteam piața largă, dominată de statuia lui Teutsch și de catedrala gotică și ajungeam la o terasă ascunsă, nebănuită, spânzurată deasupra „Orașului de Jos”, adormit. Acoperișurile ascuțite ale caselor, prăvălite în adâncul nopții, luminate de o lună neverosimilă, țâșneau lucitoare, ca niște uriașe paloșe înșirate unele după altele. Ceva fâlfâia în văzduh, misterios, fantast. Radu deschidea larg brațele, ca niște aripi de vultur uriaș și începea să recite versuri: Sunt cel mai frumos din orașul acesta” […] Tăia larg văzduhul cu mîna… Îi lipsea o mantie, pe care să o fâlfâie în văzduh. Unde ne aflam? În plin ev mediu? Undeva în lumea lui Goethe… Oare Mefisto se afla în spatele nostru? Într-o asemenea împrejurare le-am comunicat că E. Lovinescu se afla bolnav. Au fost cutremurați…” E un moment important acesta, în cazul conceperii și publicării „Scrisorii” către Lovinescu. Iată mărturisirea Ioanei Postelnicu: „Sub emoția aflării unei vești atât de triste, Negoițescu, după îndelungi discuții cu Radu Stanca, a conceput textul unui manifest pe care tinerii scriitori de la Cerc și l-au însușit, l-au semnat și l-au trimis unui ziar din capitală. Prin acest manifest, tinerii de la Sibiu făceau o mărturisire publică, revoluționară și plină de curaj față de arta lipsită de opreliști rasiale, față de curentul ce era promovat de Sburătorul.” Cu acest prilej, și bolnav fiind (mai mult, presimțindu-și sfârșitul), Eugen Lovinescu a fost extrem de impresionat, de emoționat, de „manifest”, declarându-i Ioanei Postelnicu, în acele ultime momente ale sale: „Acum știu că flacăra va fi dusă mai departe de acești tineri”.