Simion Mehedinţi şi generalul Marosin

Credem că este firesc să continuăm excursul nostru „spaţial”privitor la spaţiul teritoriul nostru prin prezentarea celor mai reprezentative abordări geografico-literare ale regiunii noastre sud-estice. Întâmplător sau nu, aceşti geografi au demonstrat, alături de activitatea lor ştiinţifică eminentă, un real talent literar, în unele cazuri chiar prin opere înadins literare.

Aspecte geografice, etnologice şi literare dintre cele mai interesante regăsim în opera unuia dintre întemeietorii geografiei româneşti, profesorul şi academicianul Simion Mehedinţi (1868 – 1962), autorul faimoasei lucrări Terra – introducere în geografie ca ştiinţă (1935). Cu privire la regiunea care ne interesează, o lucrare surprinzătoare şi mai puţin cunoscută a marelui savant român pune în legătură Dobogea cu regiunea imediat înconjurătoare şi, mai departe, cu întreg spaţiul carpatic. În conturarea acestui aspect, Simion Mehedinţi pleacă de la o diferenţiere venită din geografia germană: „Laterală şi neînsemnată pentru Peninsula Balcanică (orientată spre Mediterana), Dobrogea este « frontală » şi deci de o însemnătate decisivă pentru Cetatea Carpatică, de care se leagă în chip organic, potrivit legii ce impune alipirea oricărui Vorland la Hinterland-ul său firesc.” Savantul român conturează mai departe o imagine exemplară a spaţiului românesc, integrând fiecare element al acestuia într-un tot unitar, dar păstrându-şi fiecare specificul propriu: „Dacă am cerca să traducem în limba noastră cele două cuvinte topice, ar trebui să zicem: fruntea şi spinarea sau dosul ţării. (…) ar trebui să zicem – în sens strict geografic – Dobrogea este fruntea României.” Numai că, reiese mai departe din prezentarea geografului român, legăturile dintre cele două regiuni – Dobrogea şi România – fiind străvechi şi felurite, puntea de legătură dintre acestea este tocmai zona dunăreană a Bălţilor şi stepa Bărăganului, mai ales sudul Dobrogei nefiind altceva, geografic vorbind, decât o continuare a stepei Bărăganului, până la malul mării celei mari de la răsărit. Iată ce scrie Mehedinţi cu privire la acestea: „Mai întâi, în stepă. Cine străbate Bărăganul, după ce trece lunca dintre Feteşti şi Cernavodă, întimpină până la Constanţa aceleaşi ierburi, aceleaşi pâlcuri de salcâm şi aceleaşi semănături supuse aceloraşi vicisitudini climatice. Şi chiar şi viaţa animală şi aşezările omeneşti sufer aceeaşi soartă. Dela munte până la mare, turmele şi hergheliile pendulau în largul acesta ţinând doar seama de „Vadul Oilor” şi „Vadul Cailor”. Cuvintele acestea cuprind ele singure un întreg capitol de antropogeografie şi etnografie, legat de vieaţa unuia şi aceluiaş neam.” Despre prezenţa pădurii şi rolul acesteia în regiune geograful român remarcă o realitate mai puţin cunoscută astăzi: „Dar dacă reconstituim formaţiile vegetale nebrăcuite de mâna omului, legătura de odinioară ne apare mult mai completă. E destul să adăogăm la pădurea cu arbori de luncă (sălcet, plopiş, cătină etc.) pădurea întunecată a stejarilor şi ulmilor. Urmele acestor păduri, păstrate încă şi azi sub formă de trunchi întregi la câţiva metri sub faţa luncii, sunt o dovadă pipăită că pădurea preistorică se întindea în adevăr dela munte până la mare. Iar cât de puternică a fost acea legătură până în timpurile mai noi, se poate constata din împrejurarea că fagul, copac iubitor de climă temperată şi relativ umedă, a putut înfrunta aici uscăciunea stepei, strecurându-se printre Bugeac şi Bărăgan până în munţii Dobrogei hercinice.” Vremuri în care, adaugă Mehedinţi, „zice poporul că se cobora cerbul din munte, să bea apă din Dunăre”. Această strânsă legătură fizică a dus la o strânsă legătură antropogeografică între Cetatea Carpatică şi Vorland-ul maritim: „Se împlinise adică şi în acest caz legea antropogeografică a răspândirii locuitorilor din munţi şi podişuri peste ţinuturile mai netede de la poale, cu tendinţa apropierii de mare. Fenomenul este pretutindeni acelaşi: când o populaţie ajunge destul de deasă, iar sporul civilizaţiei şi al culturii o sileşte la relaţii de schimb cu ţările mai depărtate, stăpânii Hinterland-ului ajung stăpâni şi peste Vorland-ul maritim.” O realitate veche, din vremea în care „malul Dunărei e presărat cu castre, iar o flotă specială străbate fluviul, legând partea numită de greci Istros cu cea numită de romani Danubius.” Iar populaţia acestei regiuni era aceea a vlahilor pontici, moştenirea bizantină fiind veche şi constantă: „În armata lui Manuil Comnenul, care pornise să atace pe unguri, prin Ţara Românească, se afla o mare mulţime de vlahi din părţile de lângă Marea Neagră care se spune că sunt urmaşii vechilor coloni din Italia”, scrie Mehedinţi, citându-l pe bizantinul Kinnamos. Mehedinţi trece apoi în revistă câteva aspecte legate de stăpânirea turcească asupra regiunii şi cu privire la jocurile politice ale Rusiei din vremurile mai noi, până când ţara a dobândit iarăşi întreaga sa faţadă maritimă, ca în timpul lui Burebista, Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare: sunt fata gentium. Savantul român pune lucrurile la punct şi cu privire la transhumanţă şi la rolul acesteia pentru spaţiul nostru: „Dar trebuie să luăm bine seama că pendularea turmelor carpatice spre câmpiile dimprejur şi înapoi n-are nici o legătură cu nomadismul. Cu aceste turme se mişcă numai o mică parte din populaţia masculină, iar restul rămânea legat de aşezări agricole străvechi. Totodată, trebuie să ţinem seama că transhumanţa română se lega nu numai de nevoia păşunatului turmelor, ci şi de industria laptelui şi de negoţul cu lână, piei etc. De aici, nevoia pentru păstori de a ţine preuci şi chiar hergehlii de cai. Ca animal obişnuit pentru transportul zilnic era destul măgarul. El duce târhatul stânei; averea stânei însă: caş, lână, piei, ţoale, sare etc, era purtată de cai. Drumul Oilor, Vadul Oilor, Vadul Cailor, Târgul Flocilor (la gura Ialomiţei) etc. sunt toponime cu o însemnătate mai largă.” Geopolitic vorbind, geograful român face câteva consideraţii foarte importante pentru această regiune: „Am putea zice că Vorland-ul României a fost din vechime şi până azi un fel de porta mediterranea”, aspect anulat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin retrocedarea Dobrogei şi instituirea Comisiei Dunării, „a opta mare a Europei.” Desigur, consideraţiile geografice şi geopolitice ale savantului român se înscriu într-o categorie destul de largă de scrieri sau luări de poziţie, specifice mai ales perioadei interbelice, dar care nu lipsesc nici astăzi (vezi problematica actuală a regiunii Mării Negre), aceea a unui idealism geopolitic care să devină politică reală la români, în ideea unei puteri regionale la nord de Balcani pentru statul român. Scriitorul Ştefan Bănulescu, care a cunoscut în detaliu istoria acestor locuri şi vorbeşte de numeroase ori despre aceasta în scrierile sale autobiografice, surprinde excelent acest idealism, devenit permanentă obsesie la români, într-un pasaj din romanul Cartea de la Metopolis („Metopolis” este oraşul imaginar al prozei bănulesciene, port la Dunăre, cu amplasament pe locul oraşului real Hârşova – anticul Carsium – şi după modelul oraşelor dunărene aşezate în amfiteatru, precum Tulcea), în care Generalul Marosin, stăpânul absolut al locurilor (deşi numeroasele sale rude au început să-i stăpânească ferma şi să-şi împartă între ele puterea), baronul local cu puteri absolutiste, intră cu toată seriozitatea de care este în stare în acest joc imaginar al utopiei româneşti, utopia realizării pe aceste meleaguri a Paradisului pe pământ, intră pe deplin în jocul iluziilor şi al propriilor ficţiuni, nedevenite realitate datorită veşnicului nostru ghinion, veşnicelor piedici puse de unii sau alţii sau de veşnicul destin potrivnic, pe fondul indiferenţei gloatei, într-un delir nelipsit însă de tragic: „Toate casele Metopolis-ului stau cu spatele spre drumurile de Mare ale Dobrogei. Într-acolo, ele îşi arată doar zidul lor orb, fără ferestre. Generalul Marosin a crezut mult timp într-o fericire autonomă a Metopolis-ului. Dar din credinţa lui n-a mai rămas azi decât un vis pe care şi-l mărturiseşte neputincios: dacă destinul acestui oraş mi-ar fi fost dat în mâini, mi-ar fi trebuit peste o sută de ani să-l descurc, să-l despart de sine însuşi, să-l dărâm casă cu casă să-i şterg uliţă de uliţă şi să-i fac altul. Am cincizeci şi şase de ani şi nu mai am timp nici măcar pentru mine însumi, să-mi iau viaţa încă o dată de la capăt aşa cum mi-am luat-o de atâtea ori. Dar aş fi făcut din Metopolis o capitală, aveam la îndemână Fluviul şi Marea. În spatele mării mi se deschidea Orientul. Iar dincolo de fluviu, prin câmpia fertilă a Dicomesiei (Bărăganul, n.n.), aş fi tras drumurile netrase încă spre Occident. Un nou Corn de Aur aş fi făcut din strâmtoarea dintre Metopolis şi Cetatea de Lână (Giurgeni – Vadul Oii, n.n.) prin care ar fi venit bogăţiile pământului şi, odată cu ele, cele mai strălucite minţi să se desfete înfrumuseţând cu geniul lor constructor priveliştile Metopolis-ului, câmpia Dicomesiei, malurile fluviului, drumurile spre Mare, distanţele dintre ele şi de peste ele. Dar acestea pot fi luate drept lirism şi este ştiut că lirismul nu este numai slăbiciunea literaţilor, ci a oricărui om neputincios care crede că poate fi eroic dincolo de viaţa lui proprie pe care a greşit-o. Pentru a schimba Metopolis-ul mi-ar trebui nu numai mulţi ani, mi-ar trebui şi o putere capabilă să răstoarne munţii. Eu am răsturnat mulţi munţi în viaţa mea şi n-am găsit nimic sub ei. Dar cu Metopolis-ul aş fi încercat.” Iar Metopolisul cel obsedat de descendenţa bizantină, nu numai că nu devine un nou Corn de Aur, dar decade, se prăbuşeşte sub loviturile chiar ale locuitorilor săi, din ce în ce mai bătrâni şi mai neputincioşi.

Apărut în Euphorion nr.3/2020