sinapsar

monodramă

se dedică zburătorilor de calitate

personaj: tu, cel care ești eu

sinopsis: acțiunea nu se petrece în mintea nimănui și nici aiurea. personajul este real, trăiește, gândește, respiră lângă tine, îl poți atinge, mângâia, îi poți vorbi, îl poți certa, sfătui… privește în jur…

… sunt un fel de copil cu ochii plini de lacrimi… eu nu mă văd pe mine, dar sunt sigur că sunt copil. toată lumea se uită la mine îmi numără lacrimile, mă pipăie, se îndepărtează de mine, se apropie, mă miroase, eu zâmbesc printre lacrimi și tac de frică… îmi vine să spun ceva, dar am un nod mare în gât și oricum nu știu ce aș putea zice, pentru că nu știu nici cine sunt, nici ce caut aici, nici cine sunt ei… îmi întind brațele spre cer cât pot eu de tare și icnesc, oasele îmi pocnesc și scot sunete ca de clopoței… mă pregătesc să deschid buzele, nu pot, sunt lipite… nu am pic de salivă în gură… cineva mă stropește cu apă, asta mă înviorează… umerii mi se zbat, simt cum îmi cresc aripi și vreau să vorbesc… știu ce le voi spune, știu foarte clar,… dar pe gură îmi ies triluri, nu cuvinte, și cred că am cioc, nu gură, dar nu sunt sigur,… sprâncenele mi se lungesc și fâlfâie în vânt ca niște plete de cuvinte nerostite…

… oamenii sunt atenți la tot ce mi se întâmplă și par să priceapă ce fac eu când încep să dau din aripile deja crescute și să mă înalț la cer scoțând triluri de care nu am mai auzit în foarte multe tonalități… eu nu pricep nimic din tot ce mi se întâmplă, dar mă simt bine cu aripi… n-am mai avut aripi până acum… zborul mi se potrivește, e mai expresiv decât mersul, e o plutire fără bâlbâieli,… zborul curge prin tot cerul care se pliază după nevoile aripilor mele… știu că nu mă înțelege nimeni, dar aproape că nu-mi mai pasă că nu pot articula cuvinte, trilurile mele sunt mai armonioase, dar rămân necunoscute pentru ei, bipezi fără aripi, înduioșători când scot strigăte de fericire privind cum fac loopinguri nemaivăzute de ei…

… câțiva se pregătesc să plece, îmi fac cu mâna a bun rămas, dau din capete aprobator, îmi aruncă cununi de flori pe creștet, eu le prind,… dar capul mi-e tot mai greu, zbor tot mai încet, mă apropii de pâmânt, aripile nu mă mai ascultă și mă prăbușesc în mijlocul mulțimii consternate… sunt privit cu stupoare, cu lacrimi și regrete, sunt mângâiat din cap până în picioare, aripile mi se dizolvă și am din nou aceleași mâini de dinainte, nici cioc nu mai am, a căzut undeva în țărână, iar buzele vechii mele guri se mișcă libere… încerc să rostesc ceva, dar nu-mi ies din gâtlej decât gâjâieli penibile, așa că renunț… între timp sunt luat pe sus și dus nu știu unde… în spatele meu se formează o adevărată procesiune în care toți cei prezenți aplaudă ca la spectacol și strigă bis, toți cântă de bucurie și extaz, aprind lumânări în jurul bebelușului ce sunt… apoi adorm și ei mă abandonează într-un loc cu verdeață prin care mișună felurite animăluțe care mă trezesc și mă gâdilă trezindu-mă încet, șoptindu-mi la urechi poeme zen…

… tâmplele mi se zbat și ceva se petrece foarte rapid… mă trezește un război între gâze oarbe, care se rostogolesc rapid prin iarbă și mușcă tare de tot, la întâmplare, și un soi necunoscut mie de veverițe de mărimea unor buburuze, care mimează strigătele viermilor de măr putrezit în gândurile cele mai ascunse ale talentelor adevărate…  sunt împins de picioare și mâini, ciupit, mușcat, zgâriat, mirosit, până devin și mai uituc decât am fost vreodată,… și simt cum mi se înscenează un dans prin care un picior mi se afundă într-o capcană, celălalt mi-e îngropat în frunze proaspete, brațele îmi sunt furate și rotite de un taifun mare mascat într-unul mai mic, dar eu m-am prins de păienjenișul subtil al simțurilor mele ascuțite la maximum și nu mă las… și tot corpul îmi scârțâie ca la o tortură de mari dimensiuni după care simți că dacă ți-ar trage cineva un picior în fund nu ai simți absolut nimic,…

… toate vietățile se împrăștie care încotro. simt în aer un miros înțepător de dezamăgire acută, e clar că nu am putut fi anihilat,… și simt cum universul scoate limba la tot ce mi-ar putea face mie rău, dar strigăte apăsătoare fac slalom prin aerul uscat care mimează huruitul scrâșnit al nisipului dintr-o clepsidră nerodată… o bucată ruptă dintr-un nor de praf mă face să dispar treptat din orice punct de vedere și încep să cred că mă aflu aici cu un anume scop, pe care încă nu-l știu, dar care mă va face să-mi schimb radical viața, poate chiar să mă maturizez, să nu mai fiu așa mic, așa copil, așa inocent, așa firav, așa drăgălaș… poate sunt pe cale să devin un monstru uriaș, să nu-mi mai fie frică de nimeni și de nimic, să mănânc pungi de plastic, cărbune sau focuri de artificii, să ridic zmeee de hârtie colorată spre cuibul pajurei care se hrănește cu vedeniile neclare, apoi foarte clare, și care nu se liniștesc niciodată indiferent cât de inundat de lumină puternică ar fi întunericul din furtuna zveltă ce se-ascunde în focul ochilor mei,… care, ca și mine, nu înțeleg nimic din tot ce se întâmplă pe lumea asta contorsionată de mergeri în gol și de vise prelinse pe trunchiuri arse, fără vreo mizanscenă clară, fără vreo acțiune intuibilă, fără fachir cântăreț de belcanto…

… mi-e frig, cred că sunt gol pe segmentul ăsta de mapamond, poate sunt chiar singurul gol din liniștea asta goală, care nu dă semne de margini… aud în mijlocul pulsului meu un alt puls, pulsul pulsului meu, care se joacă din umbră cu ursita brută, fără grabă, ca mijlocul unui stol de semne necunoscute cu fuga elegantă a unei lame de bisturiu peste pielea fină a unei primadone mute de fericire sau de spaimă… un gând perfect se aude cum trece pe lângă urechile mele, traversează credibilitatea, se răsfiră până la capetele lui cele mai depărtate, își întinde cilii cu ancore, mă strânge ghem, mă învelește într-un cocon formând o sferă perfectă… sunt înăuntru, sunt total încercuit… poate o să mă nasc încă o dată, poate o să mă transform într-o idee călătoare prin corpul magnetic al universului, sau într-o pală de aer jucătoare cu ea însăși,… sau poate o să mă arunce în primul coș de gunoi… stau ghemuit ca un foetus, așa cred, de afară nu știu cum se vede… nu mi-e rău, dar nici bine nu mi-e, noroc că aud ritmul… pentru că orice gând perfect care se respectă are un ritm, ritmul lui profund, care nu încetează și nu încetinește niciodată, un ritm perpetuum mobile cu cea mai fină textură cu putință, clar definit, pătrunzător și prietenos… mă mișc plecând din mine fără să mă părăsesc nicio clipă, tot trupul mi se leagănă în acest ritm…

… ca de obicei, iarăși nu știu unde mă aflu… încerc să construiesc mai multă lumină în jurul spațiului unde mă aflu, gândurile se întorc abrupt și mă dor prin lovire ritmată… nu mă pot mișca foarte mult, aș vrea să pot traversa momentul fără să rănesc pe nimeni, chiar dacă sunt mic, pot să mă fac mare, să am, poate, nevoie de mai mult aer, de mai multă înțelegere, de dragoste vizibilă, nu de milă ascunsă sub pleoape… ritmul nu se oprește, de aceea mă simt ca o himeră care apare și dispare,… habar n-am în ce spectru văd cu ochii… dacă văd cu ochii,… nu, nu cu ochii, mi-e foarte clar că văd cu alte simțuri, pe care nu știu să le numesc, n-au nume, nu s-au inventat încă,… eu sunt proiectul pilot, de aceeea îmi schimb forma și starea de agregare cu viteza pumnilor pugiliștilor adversari zvârliți în noroi,…

… simt că în picioare am pantofi noi, mă strâng,… dar nu, nu sunt pantofi, sunt desculț,… ce mă strânge este un fel de gelatină care se solidifică, un fel de pastă lipicioasă cu solzi,… deja parcă aș avea cizme… încerc să mă mișc, sar în toate direcțiile, sigur e că nu pot să fug, picioarele mi s-au unit într-o coadă de pește,… pește fain să fi devenit? … habar n-am, încerc să mă adaptez,… mi-aș acoperi ochii, dar nu am cu ce,… mâinile mi s-au transformat în aripioare de pește,… nici cu bastonul n-aș putea merge în condițiile astea, nici pălăria nu mi-aș putea-o scoate de pe cap, noroc că nici nu am pălărie,… dar nici de apărat cu umbrela nu m-aș putea apăra…

… simt un gust sălciu pe limbă, îmi vine să scuip, cum scuipă peștii… am devenit o ființă rece care nu poate să fluiere… genul ăsta de fragilitate nu mă încurajează,… mă duce un curent, ca o sfoară lăsată liberă la un capăt, destul de repede navighez, sunt un pește abil, se pare, am devenit un pește somnambul,… mi-e tare somn și dorm și visez că nu sunt zeu, deși sunt, și că nu-s muritor, deși simt,… un ogor de năvoade am ascuns în sinapse, ciorchine, să vadă haosul rece și neîmblânzit,… haosul îmblânzit e temător și vag, fără substanță…

… scriu pe apă, așa cum pot, cum alții pe nisip ori pe aer, destul de trist, fără consecvență, fără certitudini, la nimereală, nu știu dacă se vor lega cuvintele în fraze îndestulate de sens… mă simt părăsit ca o enigmă de nedezlegat,… toți m-au părăsit, au crezut să sunt entitate supremă, rahat… eu nici nu sunt sigur că am fost vreun fel de entitate cândva… știu, dar mă dau rănit,… nu e ușor să trăiești în ape tulburi… un pescar care nu e doar un pescar,… poate mă va pescui și va ști să pună întrebările de aur, trei,…ups!, se pare că am devenit monadă, m-aș uita peste umăr, dar… în ce hal am ajuns, acum câteva clipe zburam, acum sunt invizibil… gândul se duce mai departe…

… se pare că nu mă bazez doar pe rătăcire incongruentă când scriu pe apă… rătăcirea de bază e cea paranormală, ea e cea mai prețioasă, mă salvează de la confruntările aprige cu bolile, cu graba, cu piedicile, cu moartea… unii vând mașini bușite, alții se dezintegrează când pocnește din bici o femeie frumoasă,… cei mai mulți nu știu ce li se întâmplă, cum pățesc eu acum…

… încep să cresc, sunt mare cam cât un delfin de doi ani,… reușesc să respir sub apa asta grea, e un soi de penitență… subacvaticii au fost infectați cu bună vecinătate respiratorie de atlanți,… sunt sub incidența aia, poate… brusc, o femeie desculță, cu păr foarte lung, exagerat de lung, îmi trece prin față… nu e desculță, are coadă de pește, îmi dă târcoale, vrea să… nu vrea… eu o pup, că-i frumoasă… ea înoată încet în jurul meu, eu înot în jurul ei, facem rapid un cuplu yin-yang și îmi șoptește la urechea dreaptă că dacă vrem putem emigra pe pământ… din motive personale, eu accept…

… las dâre pe nisip la ieșirea din apă, femeia mă iubește puternic și depune ouă pe care le ascunde în nisip… soarele aproape mă răpune,… o umbră de arbore necunoscut se apropie, mă protejează și-mi desenează pe nisip semne pe care eu nu le prea înțeleg… cercurile, liniile, astea le pricep, dar mai mult nu reușesc, ecuațiile complicate nu le pot descifra… cu siguranță semăn a persoană cu retard… poate nu mai sunt o persoană, poate nu mai sunt nimic decât o bucată infimă de muci cleios absorbit de pădurea asta virgină, care se folosește de mine ca să… nu știu ce să facă cu mine… oricum eu nu știu când să intru în scenă, dar nici nu știu unde e scena, și oricum nu am picioare, nici aripi, sunt cel ce dispare fără să fi știut la ce folosește,…

… cu prudență încerc să mă extrag din verdele intens și nu reușesc,… mă ține pădurea ca pe-un prunc într-un leagăn-capcană, nu-mi dă drumul,… dar mă concentrez și-mi fac rădăcini proprii în țărâna noii mele patrii și agățat de liane elegant suspendate mă ridic de la sol ca o liană cucernică pe vrejuri balansându-se,… dansez ca o zi spre noapte,… simt cum îmi cresc ramuri, la început inocente, apoi viguroase și războinice,… îmi dezvolt bicisnicia odată cu noblețea, inteligența mi-o tai în bucăți fine, să încapă prin capilarele în creștere, îmi rup ființa și-o transfer în sevă, în ramuri, energie pentru un război transpirat de dorința de supraviețuire, suferință, extaz, angoasă, dezlegare, scâncet rătăcit într-un univers necunoscut, poate nici măcar paralel,… în căutarea rostului meu de căutător prin maldărul de cuvinte ce zac și se descompun,… ca inima mea care ar vrea să se întoarcă din drum, dar nu poate păși, pentru că nici ea nu are picioare,… nici aripi…

… mă învârt în jurul unui punct imaginar și arunc în toate direcțiile frunze uscate, frunzele mele, trup din trupul meu,… de-o vreme produc mari grămezi de frunze, nu mă pot opri, e modul meu de a mă revanșa pentru încredere,… aplauze,… așa fac eu plecăciune publicului naufragiat pe insula mea, scena mea, biroul meu, jurnalul meu,… în sufletul meu verde… unde se zbat miliarde de păsări ciripitoare să iasă la lumină,…

… sunt orb, bâjbâi prin constelații, am fuga blândă, rapiditatea îmi stă în dezorientarea moștenită,… nimic amenințător nu mă paște permanent din întuneric, am fuga cu mine, am dezlegare la fugă,… sinapsa ce va fi să fie, inevitabil, va fi colosală… sunt pregătit de impact, simt în jurul orbului ce sunt o magmă capabilă de o explozie nemaigândită, capabilă să arunce din șa pe cel mai priceput călăreț, călător,…

… propriile gânduri au franjuri de care dacă tragi se deșiră până când nu mai înțelegi nimic,… lasă scame care adunate nu folosesc la nimic, iar dacă faci firul ghem riști să îl uiți într-un sertar până nu mai e de niciun folos.

…. am un șir indian de idei care parcurge un drum doar de mine neștiut, sunt cea mai viguroasă marionetă de pe planetă, nimic nu mă poate distruge… am viteză și frâne multicolore, opresc și dispar când vreau eu, nu la cerere, cânt la fel de frumos ca un vânt alizeu, plutesc în derivă ca orice știre dintr-un oricare ziar din ceața lumii, țip, dacă trebuie, am girofar cu senzori de prostie, am gemete ascunse, am fluiere și trâmbițe pentru trotinetiștii zăpăciți, am dinți care mușcă geamantane de ciocolată, am urechi lipite de pământ care fac fotografii trecătorilor absenți din viața lor,… pornesc când vreau, plec când vreau, ajung când vreau unde vreau,… în utopie…

… aș zâmbi, dar coaja nu mă lasă, nici chip nu am, nici buzunare, nici zaruri, să arunc, să-ncerc norocul,… n-am,… rodesc, cresc din mine fructe,… nu le culege nimeni, poate nici nu sunt fructe, poate sunt idei pe care doar eu le pot vedea, poate sunt butaforie pentru spectacolul ăsta care nu se mai termină… teatrul e ca o plastilină care nu se întărește niciodată,… se transformă, se mulează și poate să doară… o ploaie mică m-a revigorat… ăsta nu e vis…

…locuiesc în arborele ăsta uriaș,… uneori cred că eu sunt el, dar nu sunt el, el mă conține, mă ține prizonier și mă privește cu interiorul, acolo unde eu sunt, ca o sămânță, unde nu pot să trag aer adânc în piept, și unde abia reușesc, din când în când, să mă răsucesc în jurul propriei mele axe, și să îmi dau binețe, să intuiesc firav absolutul viitor,… ca orice plantă sinceră… în jurul meu cresc ciuperci sălbatice,… știu că în curând o să le domesticesc, să nu mai stea cu privirile ațintite spre infinitul neclar cutezător…

…tună! o furtună vine, un tunet face zarvă, un trăsnet lovește vegetalul ce sunt și eu iau foc… îmi cresc picioarele de dinainte, sar de pe un picior pe celălalt… focul e bun, e cald, e pătrunzător, e vertical, îmi vine mănușă,… urechile aud muzici ascunse, sevele se usucă urlând, tăietorii de lemne încearcă să stingă focul, topoarele ard, fierăstraiele ard, drujbele ard, țapinele ard, eu ard,… fac flacără bună, puterea calorică aici se vede cel mai bine… găleți împrăștie apă, eu nu mă sting, eu ard, prieteni,… în sfârșit ard, suflet în scrum, arde starea de rău șuierând ca o voce așezată pe conștiință… restul e cenușă.

… urmează un urlet destul de clar al celui ce urmează să devin… complinind sinapsarea…

sfârșit