Solomonarul – Inglourious basterds
După picaresca grevă a păcătoșilor, Solomonarul (Editura Nemira, 2022), cel mai recent roman al lui Florin Chirculescu, continuă pe partitura metanarațiunii de anvergură epopeică, cu un twist cinematic. Dacă ar fi să încapsulez într-o singură imagine această narațiune ce stă să plezneacă pe la cusături, nu îmi rămâne decât să vă invit să vi-l imaginați pe oricare dintre protagoniști spărgând asurzitor solemnitatea unui moment de cumpănă al istoriei cu replica Buon giornou.
Demersul narativ este conceput ca o grădină a cărărilor bifurcate la scară macro, unde evenimentele se rescriu și remodelează neîncetat ca urmare a comunicării epistolare pe care protagoniștii o poartă peste secole. Chirculescu distruge complet balamalele temporale, absurdul înșiruirii evenimentelor demonstrând că scriitorul are mare încredere în cititorii săi, în special în capacitatea acestora de a recurge la o supradoză de suspension of disbelief. Astfel, el ne propune un Eminescu vulcanic, idealist (dar nu visător), cu principii filosofice și morale ferme (care însă nu cad pradă osificării) ce comunică în timp cu Max Murgescu și Lousie Baghiu – catalizatorii unei revoluții din Bucureștiul secolului XXI – al cărui moment paroxistic este un război civil între neomarxiști și habotnicii ortodocși. Schimbul de idei și idealuri peste timp are loc sub auspiciile sacerdotale ale cerșetorului-vrăjitor, numit generic Solomonarul.
Eminescul lui Chirculescu este un golem descătușat din lanțurile stereotipurilor în care opinia publică românească l-a așezat. Spre deosebire, însă, de golemul praghez, Eminescu-golemul nu veghează la protejarea și propășirea neamului românesc, ci este o încarnare a rigorii și spiritului autocritic ce, pare să sugereze Chirculescu, au eludat acest neam. În consecință, Eminul demitizat e un tip adulterin, tată absent, un critic intransigent al evreilor și românilor, un dude cu fitil scurt, workaholic ce poartă un dialog trans-istoric atât cu generația #rezist, cât și cu nemesisul acestora – fostul securist Max Murgescu (o piticanie șchioapă, cu exces de libidou, ce moșește fără remușcări scheme piramidale).
Reacția în lanț pe care Oppenheimer-Chirculescu o regizează este declanșată de premisa conspiraționistă conform căreia Eminescu nu a sfârșit într-un cuib de cuci. Nebunia și moartea acestuia sunt doar o perdea de fum gândită de Maiorescu pentru a-l ajuta pe poet să se facă nevăzut, să plece în lumea largă, într-un pelerinaj fără destinație precisă, în căutarea unui spațiu cu un sol socio-istoric propice pentru sădirea semințelor Hansei (organizație cvasi masonică). Călătoria îl poartă pe poet în Europa, Africa centrală și de Vest și Patagonia, regiuni despre care scrie rapoarte riguroase, pentru ca Hansa să poată decide unde să creeze noul Sion, țară utopică în care laptele și mierea să nu depindă de suveranitatea statului asupra individului și nici de pris-partiurile agenților politici.
Galeria de personaje cu care se întovărășește sau se războiește în căutările sale este eclectică și stridentă: de la negrul clarvăzător Yaya și anarhistul ucrainean Nestor Mahno, la aventurierul Popper, cu care Emin cutreieră Patagonia pentru evaluarea unui potențial Shangri-La. La fel de strident (de data asta, prin caracterul enigmatic) e și handler-ul agentului Emin – Peter B, creatorul unei Hanse în interiorul Hansei. Avem, așadar, de-a face cu o matrioșkă născută din trădări vechi care oglindește trădările noi din sânul Căii Drepte- organizație de zeloți wokiști și securiști neofiți determinați să schimbe din temelii arhitectura societății umane. Pânza de secrete ce se țese între personaje menține cititorul în suspans pe tot parcursul romanului, iar dezvăluirile ce promit oferirea unei chei epistemologice nu reprezintă decât promisiuni voit deșarte ale unui autor ce bate monedă pe caracterul alunecos al ontologiei actului scrierii. În viziunea unor personaje precum Junker, Max Murgescu, Louise, Bismut sau Emin, narațiunea (poveste, legendă, istorie) e argint viu, maleabil, instrument a cărui utilizare nu se înscrie între coordonate morale. Poveștile, pare să exclame axiomatic Chirculescu, au fost și vor fi mereu instrumente de creare de sau aducere în matcă socio-politică.
Dacă în Greva păcătoșilor firele narative ce se împleteau erau relativ clar definite, iar digresiunile descriptive în mare parte justificate, Solomonarul este mai degrabă un Frankenstein narativ cu cicatricile la vedere. Dincolo de scopul de a lua pulsul epocilor de mult apuse, digresiunile la care Chirculescu recurge pentru redarea background-ului personajelor șochează prin picanterii behavioristice și lingvistice. Fără a avea un rol clar definit în economia textului, astfel de picanterii ar putea părea, la prima vedere, lest narativ. Pe alocuri, la fel de gratuită pare și adâncirea cititorului într-un mister care nu se vrea revelat. În Solomonarul, nu doar timpul se curbează sub efectul atracției gravitaționale a dialogului trans-istoric dintre Emin și Max, ci și spațiul – Bucureștiul de secol XIX contopindu-se cu cel de secol XXI sub forma delirurilor iredentistei wokiste Louise. Pe fondul acestui joc de tip smoke and mirrors, autorul pune pe tapet eterna dihotomie anarhie-conformism socio-politic care a împins sub tăvălugul istoriei vieți, vise și destine.
Maestrul păpușar care menține în matca coerenței întreaga panoplie de evenimente și personaje este cerșetorul-vrăjitor, Solomonarul. Acest trickster le iese în cale lui Max, Peter B, Emin și Louisei, apropiindu-i sau îndepărtându-i, creând o maree atemporală ce evidențiază neputința individului în fața amoralității istoriei. Sacerdot inițiatic omnipoten, solomonarul e la fel de ambiguu precum personajul folcloric – îmblânzitor de stihii, ucigaș de balauri, moștenitor al înțelepciunii regelui Solomon, iar după venirea creștinismului – asociat al diavolului, al sfântului Ilie sau cerșetor ce testa bunătatea oamenilor, recompensându-i sau pedepsindu-i. Vălul identității solomonarului nu este ridicat, aspirațiile sale nu se înscriu definitiv între limitele binelui și răului.
Precum în cazul tuturor romanelor dominate subliminal de porniri narcisiste, metanarative, se pune întrebarea: riscă vreo clipă Solomonarul să cadă în păcatul nombrilismului, a artei pentru artă? Pentru a edulcora stridența narcisismului romanesc, Chirculescu recurge la o abordare similară celei care l-a consacrat pe Martin Amis, care, într-un interviu, spunea că poate cel mai mare defect al romancierilor (în particular) și scriitorilor (în general) este acela de a se lua prea în serios. Autorul cultivă un anacronism lingvistic asumat, închipuie un Eminescu dispus să chat-uiască cu revoluționara Louise, piperând conversațiile cu emoji-uri. Până și indiciul pe care Emin i-l dă Louisei cu privire la identitatea sa este o cochetărie clișeică (azi o vedem unde nu e) menită să surpe, să submineze această Casă a Poporului romanescă.
Un roman ca o gustare de lux, demnă de bucătăriile regale, cu o carnație narativă marinată atent în (auto)ironie, anacronisme, misticism (adesea voit desuet) și arhetipuri românești care nu frizează nicio clipă cu ieftinul defetism mioritic. Sau poate un film îndeajuns de generos încât să găzduiască eclectismul excentric, unde e loc și de italiana rece, fără cusur, a lui Waltz și de acel Buon giornou savuros al lui Brad Pitt.
