spike – foșnetul unei idei ascunse

monodramă

se dedică supraviețuitorilor mâzgâlelii existențiale

personaj: un actor 

sinopsis: ne aflăm în al doilea an de pandemie. lumea e zăpăcită. actorul are îndoieli legate de participarea la un casting online. invitația a primit-o prin e-mail dela o tânără regizoare.

zicea, un decedat prieten al meu, că angoasele, frustrările, teama și poveștile vor salva, cândva, omenirea, dar nu oricând, ci numai atunci când creierul nu va mai fi sub papucii mușchilor ori ai banului și idealul va putea fi extras din mințile visătorilor. fix așa e. și-a dat duhul în brațele vânjoase ale crizelor de toate felurile. cea mai nouă lume din lume e pe cale să iasă din pântecele pline ale concubinelor electronice darnice. viitorul e nebotezat, la ora asta. creionul mai e folosit doar pentru fardare, nu pentru scriere,… scrierea dăunează la ten,… curând, foarte curând, simpla scrijelire cu un creion va fi un act mimetic inconștient, o aducere aminte stranie viziune ciudată, a ce era pe vremuri scrisul de mână al străbunilor noștri – pus în practică de copiii de azi deveniți sclavi de nădejde ai rezultatului copulării electronice dintre mașinării și ecoturism… o nouă poveste stranie se înfripă în lumea noastră. lumea ideală există numai în… nu mai există.

spike vrea să dau un casting, dar eu nu pricep foarte bine, nu pricep pentru ce rol vrea să dau proba, online. zice că că o să fie un mare spectacol călătorie inițiatică și că o să fie și film și teatru și televiziune și o să elimine complet toate problemele grave ale lumii care trebuie păstrată intactă chiar dacă cine nu vrea să trăiască aici poate să plece unde vrea marele lui vis. pe mine nu m-a întrebat nimeni nici dacă vreau să trăiesc, nici cum, nici cât. viitorul are ace mici și vii, jucăușe, care te gâdilă pe retină până nu mai înțelegi nimic din tot trecutul. aș fi în stare să mă joc cu o lume nouă, cu condiția să fie mai amuzantă decât asta și să nu mă mai provoace să dau castinguri nesfârșite pentru roluri nejucabile de oameni vii… eu vreau să trăiesc într-o lume care să fie lume adevărată, nu doar cu numele. 

istoriile adevărate nu pot să moară. stau și iernează bine mersi și visează la primăvara ce va să vină curând, care le va face să revină la viața normală. până atunci, sub un abajur imens, luminat cu beculețe colorate, se cântă în cor un cântec de dragoste pentru mama moștenirii culturale și tata culturii din amintiri, care zac în peștera uitării nude de idei. pacea de grup evoluează spre sfere înalte de emancipare, făt-frumoșii își schimbă lookul și sexul, prințesele se injectează cu silicoane, brânza se face deja fără lapte, carnea se construiește pe computer, în trei d, limbajele interferează până la nemaiînțeles,… așa că minunea asta de virus împotriva căruia suntem vaccinați pare a fi în trendul vremurilor. cosmetizarea planetei cere sacrificii, sacrilegii și saci cu bani, normalitatea e pe punctul să se bazeze pe surpriza care poate schimba totul instant. viața omului devine o plastilină în palmele uriașe ale unui destul de ofertant viitor năucitor!

spike îmi scrie un e-mail în care îmi explică unde ar fi de mers, până la urmă, dacă am fi simpli privitori la ce se întâmplă în viața noastră imposibilă și cum am putea să fim niște hibrizi între noi, ăștia care suntem deja ce suntem, și ceilalți care suntem tot noi, doar mai puțin trăitori alături de noi. pare destul de clar. nu știu de ce nu îi răspund acum. da, nu știu să răspund pentru că nu mi-e clar dacă este robot sau nu este robot. ființă umană umană nu e cu siguranță. mă simt ca într-un tango cu moartea golit de sens, ca împletit la nesfârșit într-un fir unde fiecare celulă e activă într-un travesti cu măști de habotnicie colectivă colaborativă fără margini, o inițiere în dezinițiere. 

sigur, infernul și paradisul se află de-adevăratelea doar în mintea copiilor, acolo se moare simplu, se trăiește simplu. doar la noi ăștia maturii, mă rog, am îndoieli, care deja am intrat în coregrafii pe muzici despre complicația influenței umorului în bunul mers al poveștii din grădina desfătărilor, îndoiala poate strica la rădăcină călătoria și poate sălbătici aventura care este o mare joacă de-a dragostea de viață, de moarte. mai mult nu știu să spun. nu știu cât sunt de interesat să dau casting pentru rolul celui care o să scrie scenariul despre personajul meu, fără să fi citit nimic despre personajul care încă nici nu există, despre care eu nu știu nimic, absolut nimic…

spike e înduioșătoare, îmi spune mereu că sunt pregătit pentru marea întânire finală, că agonia ideilor care se zbat între moarte și acceptarea ei se datorează vieții și că tot timpul sunt capabil să mă învârt în cerc. pot, e adevărat. uneori nu rezist mai mult de cinci ore și cad brusc în câte-o nemângâiere soră cu apocalipsa din care nu știu să răspund la această întrebare. știu, nici nu era vreo întrebare. nu era nicio întrebare adevărată. era o formă hibridă între întrebarea gândită și cea rostită de buzele vânătorului de recompense jucate. recompensele filmate în exterioare extraordinare se vor lega, printr-o mare magie, de jocul din interiorul problemei, întrepătrunzându-se cu disperarea proiecțiilor pe pereții decojiți ai teatrului societății de consum. o nevinovată și metaforică alegorie a pășirii nestingherite pe propria umbră, în esența ei, pentru a juca rolul principal într-un spectacol care deocamdată își propune doar un casting. atât ai în cap spike, doar un casting?

sunt generos, contemporani! vă ofer cea mai șoadă și serioasă curățare de bani buni și idei prin aprofundarea fugii prin nervii mediului ambiant! cine fuge va vedea curățenia lumii cu ochi noi, tămăduiți de lacrimi cu bandaje din carne vie de om jupuit de starea vremii de pe insula lui. șansa unei audiții online este tot ce vă poate oferi un al doilea an de pandemie! filmați-vă singuri, va fi castingul perfect, nu vă faceți griji, grija dispare când vă veți simți în prim-plan. nu e nevoie de computer, puteți folosi, surpriză: telefonul! self tape rec și la final stop! la îndemâna oricui dorește cu adevărat să halească o dansatoare de mambo cu fustă cu tot!

bună seara spike! salut, nu știu de ce îți fac cu mâna, dar probabil că așa simt. da, așa simt. îți și zâmbesc… numele meu este… așa, asta știi,… răspund la numărul de mobil…, și asta știi, ai și e-mailul, că doar tu m-ai contactat,… sunt născut în… dar toate astea le găsești în cv-ul meu care e public, nu mai pierd vremea cu prostii birocratice! m-am gândit să particip la casting online și iată-mă! de ce mi-ar plăcea… mi-ar plăcea să fac parte din proiectul propus pentru că inactivitatea dăunează grav sănătății, interacțiunea cu semenii este de dorit, chiar dacă este prin scris sau online, decât deloc și pentru că sunt conștient că problemele lumii sunt multiple și grave. discutând despre asta poate le exorcizăm efectele. promit ca totul să fie rodul imaginației, dar personajul meu și animalele să fie absolut reale. dacă am vreo întrebare? nu am nicio întrebare. îmi plac surprizele. succes și sănătate la neuroni, spike! 

îți mulțumesc, iubită iubită mamă, iubit destin! șansa mea de a nu mai fi palid și necunoscut o eternitate e aici… să n-o scap… să încep să fiu cât de cât fericit! vii și morți, adunați-vă grămadă, scoate-ți-mă din amorțeală, ajutați-mă să cânt un cântec de pace în care să se vadă neantul cel bun din interiorul fabricii de suferință în care cresc viermi elevați care mușcă din somnul bolnav al nemișcării cuvintelor din dragostea de pământ orb… pe care o să-l scot la suprafață, să vadă, să respire la ușa întredeschisă a nimicului care numai la el se gândește și care vrea să dărâme tot ce mai este în picioare din călătoria aia inițiatică bolnavă. 

spike, în viață este absolut esențial să nu fii prost. ai voie o dată, cel mult. n-ai voie să fii prost de mai multe ori, că nu te mai bagă în seamă nimeni… cercetătorii nemți de la bio…pfi…, cum s-o fi chemând  n-au cum să fie proști, nu poți să fii un cercetător prost… au testat, cică, injecția și au zis că e eficace în 90% din cazuri. au început cercetările de acum 10 ani! cum mama zmeilor?… acest spectacol va fi inspirat din relația trăirii la limită, între control și nebunie, acolo unde energia dinamică a călătoriilor extravagante poate aduce liniștea supremă în sufletele aflate la granițele înțelegerii. frumos, nu? culoarea atmosferei va avea un temei justificat în funcție de nevoi și priorități…

nu știu nimic despre cum aș putea să îmi filmez gândurile și informațiile pe care le am despre o altă lume la care nu am acces, nu știu din ce cauză. încerc să fac abstracție. am făcut filmarea, am dat castingul, pentru că sunt interesat să lupt pentru alte lumi aflate în deznădejdi mai mari ca a mea, pentru toate, fără excepție. lumea mea s-a dovedit a nu fi dintre cele mai bune posibile. nu-i nimic, nu e totul pierdut, o iau de la început, o să mă reinventez, voi fi în pas cu lumea cea nouă, eu voi fi și fericit cu ceilalți, ne vom juca de-a personajele fericite și nici măcar nu vom mai avea nevoie de locuri de parcare. cum de ce? noi vom zbura fericiți și vom folosi zborul drept rampă de lansare pentru călătorii tot noi și tot mai inițiatice, tovarăși! 

nu e cazul să bocim că n-o să mai auzim țăcănitul mașinii de scris, nici să jelim la morminte total necunoscute din cauză că minunea asta de carte nouă a istoriei planetei va fi cioplită pe cip-uri și nu va fi scrisă pe hârtie, e mersul lumii. jumătate versuri, jumătate proză, dar toată numai teatru, va păstra cum va putea îmbătătoarea aromă tipică a fabulei bine povestite. sunt schelete care au supraviețuit mii de ani. o pandemie nu poate să schimbe decât gustul bizareriei încolțite pe rânduri bine îngrijite de specialiști în încolăcirea rapidă și sugrumarea victimelor vesele. o nouă spațialitate între oameni ar putea fi binevenită, momentele de zbucium ar putea dispărea prin aplicarea de noi coregrafii urbane, fără pic de artă, însă pline de farmec bestial condus de gânduri noi transcedentale în esență….

spike, nimic nu este imposibil. nici lumina adevărată, nici nevoia de atingere a palmei mamei, nici povestea infinită despre dacă o să vină vreodată la cină sfântul petre. și dacă n-o să vină, ce? o fi și el ocupat, are o grămadă de treburi pe cap. nu îmi fac o problemă din asta, mă duc eu să-l văd, oricum am în program și o călătorie inițiatică de mare anvergură, fără glumă și fără aparate de filmat. pentru întâlnirea aceea dau casting de când m-am născut, pentru ea am dat azi casting online, și nu mă plâng, dimpotrivă, abia o aștept, să mă lămuresc și eu cum e cu trăitul dincolo de norii negri. poate că acolo se poate duce o viață simplă, curată, mai puțin obositoare… fără lacrimi la cină și de sărbătorile legale, cu vin curat strecurat, printre eteric și material, până din poezie iese secretul nespus de nimeni nimănui nicicând… iartă sinceritatea mâhnirii asumate.

tămâia-i alinarea rănilor sclavului… și s-au fost făcut formă plată pentru oricare nebunatic de virus… ce e prietenia ce-nvinge amarul existenței?… și atunci ei, văzând un virus nou rău dând târcoale, repede pe treabă s-au pusu… în temnița adâncă, în inimă săpată stă sufletul zdrobit… și au primit ei aprobare într-o jumătate de zi să cerce licoarea pe jdemii de cobai cu voluntariat la bază… zorita alchimie, în florar miidouădouășunu anul, la patru săptămâni de căutări au dat finalul… ce e prietenia fără focul care-o-ntreține fără de zăbavă?… harnic demers, nu văd nicio căință și nici lecuire… și unii dorm cu zâmbet fin pe buze, iar alții fără respirare… o, spike, ferește-te de moartea făr’de rășini aromitoare…

te folosești de timpul și de viața mea și de somnul meu și… nici nu te cunosc, nici nu vreau,.. oricum doresc să se termine totul în clipa asta, să dispari din viețile mele! vreau să respir onorabil, cu toți plămânii, să mă apropii de infinit cu palmele strânse pentru rugăciune… nu mai vreau să-mi calce nimeni pe timp! vreau timpul meu independent! cer independența timpului meu! cui cer asta?… am nevoie de o realitate nouă, liniștită, posibilă, nemaivăzută vreodată de un muritor autentic… dacă nu sunt un muritor autentic? n-am de unde să știu, n-am murit niciodată… cel puțin în viața asta. 

scriitura istorică este absolut necesară pentru catastrofa de poveste care urmează după poveste. Textul e un pretext, nici măcar nu trebuie explicat, important este ceea ce se va vedea nu peste foarte multă vreme: dialogul va fi călduros și creativ,… în fapt… nu va mai exista muzică, teatru, dialog face to face, poezia va dispărea, nu vor exista decât indivizi filmați în situații seci și corecte politic. cine se va împotrivi tendinţelor actuale, deocamdată, nu va păți mare lucru, dar peste nu multă vreme ejectările din societate a nepotriviților vor fi la ordinea zilei. fiinţa umană nu va mai fi în centrul atenției, pentru că nu mai valorează nimic. apa de izvor n-o va mai bea oricine… oare de ce nu văd aici o noutate?

spike, acum am făcut vaccinul și cred că sunt pe moarte. poate sunt, poate nu sunt, habar n-am. Dar dacă sunt? mă simțeam bine până acum… poate mi-au dat un virus stricat… o să mă împac cu toate suferințele și o să fac o mie de întregistrări de vis,… o să distrug toate distrugerile și o să mă bucur de plecări, de veniri,… laptele zilelor și mierea nopților au să curgă împreună într-un singur pocal, inițiatic,… desigur, personajele din viața mea vor veni și vor pleca fără să se jeneze de locurile strâmte în care îmi duc eu viața… adaptează-te la text, nu fă figuri, fii viguroasă și plină de înțelesuri că se filmează. fericirea nu poate scăpa din lațul ratării. roata destinului se învârte ca un titirez al pierzaniei. chestie de echilibru. e indecent să fii în echilibru, bați la ochi și te doboară cu pietre imediat. 

… mă doare capul, am frisoane, m-am deshidratat total, mă dor toți mușchii… dacă mi-au dat un vaccin stricat? … sunt ani care mor și ani care nu mor. iau aspirină. când eram tânăr, pe anii care nu voiau să moară îi alungam din cartier, dar nu funcționa întodeauna. erau unii ani atât de puternici și de încăpățânați că nu se lăsau coborâți din carusel. atunci trebuia folosită forța privirii prin timp, tehnică nu foarte ușoară, și doar astfel, privind de departe aproape, se descomuneau instantaneu și se transformau în movilițe de nisip de culoarea aspră a canapelelor vechi. despre canapele nu vreau să vorbesc acum.

spike, piesa asta cu epidemiile se joacă de când lumea și întotdeauna s-a vehiculat că sfârșitul de partidă e fix la doi pași sub nasul nostru. montarea asta nouă nu e nici pe departe așa de periculoasă ca cele cu ciumă sau gripă spaniolă. e un joc de glezne regizat. totul se va petrece sub ochii noștri, în acelaşi decor, nimic nu se va schimba, aparent… va luci pe cer același astru solar, pământul va fi tot sub picioarele noastre, doar că, treptat, va trebui să fim de acord cu stăpânirea care vrea să ne facă bine. respiră cineva pe planeta asta care să nu-și dorească binele? 

m-am tot gândit unde să mă mut după ce dau castingul, pentru că nu va mai fi chip să locuiesc aici, că mă vor asalta producători de teatru, de film, regizori… voi fi chemat la nenumărate alte castinguri și se va duce naibii liniștea de care tocmai vorbeam, la care tânjesc ca la un teritoriu în care să mă pierd de mine și de trecut și de viitor și de tot ce-a fost și de tot ce va fi; un spațiu al necunoscutului din mine, al zilelor care trăiesc în același pat cu nopțile lor, o vizuină specială pentru care nu cer altceva decât dezbrăcarea de frica din suflet. acolo, eu, nemaiexistând așa cum mi se întâmpla înainte, o să fiu cea mai fericită particulă necunoscută din lume. și, ca să fie şi mai clar totul, ar fi bine să vadă fiecare cu proprii ochi ce fel de jucărie va avea în față. cine,.. ce aduce normalitate? normalitate nu există decât în mintea naivilor. schimbarea e motorul bun al creierului. cine zace în normalitate primește mortalitate. 

spike, mie să-mi facă autopsie, să nu mă bage în copârșău neautopsiat, mă auzi?… așa sunt eu… am o imunitate de fier!… n-am fost bolnav niciodată de nimic!… m-am vaccinat doar ca să pot umbla prin lume nestingherit de bariere… mi s-a reproșat de multe ori că eu nu am suferit niciodată. greșit! am suferit tot timpul, dar am făcut din asta o artă! o artă care a inspirat pe mulți sălbatici din pădurea asta lipsită de interes din partea universului… o, ce frumos, asta ar fi mers spusă la casting… sau asta: eu nu o să… 

neliniștea e moalea țărână a unei jelanii conștientă că prea lunga metamorfoză plictisește curajul… te cheamă spike, ca pe proteina asta pe care o vâră în hoit vaccinul ăsta… am citit, nu știu cât e de adevărat, că ar fi tot una cu sincitina din corp, care e responsabilă cu formarea placentei la femei… proteina spike va fi atacată de leucocite, celulele albe, și când vine virusul va ataca proteina sincitina, pe care deja leucocitele o cunosc… corpul atacă virusul și-l dezarmează… în schimb se instalează infertilitatea… cică doar 70% la sută din populație va deveni sterilă… când va fi de-adevăratelea mâine, o să plouă cu povești despre binefacerile noii… mâine e prietenul cel mai bun al uitării, spike… fentează-i, dacă vrei să ai copii… cel puțin până se află adevărul. eu am scăpat de mască… în jur pute a rahat bine conservat, a excrocherie cu papillon… 

o proaspătă criză mondială e deja aici și va fi urmată de evenimente legate tot mai mult de tragedia comediei nașterii. te naşti și nu poţi face nimic altceva decât să trăiești, însă se poate trăi în depresie sau veselie, în mizerie ori în curățenie… prefer întâmplările tragice, care îi fac pe oameni să plângă, să se re-gândească, nu pe cele induse de creiere bolnave. specia va supraviețui, dar va trăi în alte paradigme. poate se va simți mai bine. poate nu. adaptarea speciei va avea de lucru la greu. ca în romanele sf… simt foșnetul unei idei ascunse, spike.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *