Spovedania lui Robert

Nu există carte mai plăcută (cred că ăsta-i cuvîntul cel mai potrivit) decît cea pusă la cale de Un Cristian și Robert Șerban în Vorbesc în gînd, cu voce tare (Casa de pariuri literare, București, 2016). Și chiar dac-ar exista, tot nu poate lua locul acestei taclale animate de inteligență, purtată – fără ifose, dar cu responsabilitate și participare – printre probleme cît actuale și acute, cît personale și mișcîndu-se dezinvolt între dezbatere și confesiune. Era, firește, de așteptat de la cei doi un asemenea stil de spontaneitate și a replicii și a implicării, de naturalețe a dialogului și de seriozitate fără vorbe mari. Cu atît mai mult cu cît Robert Șerban e hîrșit în interviuri și dialoguri (și nici Cristian, chiar făcînd pe ucenicul celui dintîi, nu e departe de a fi) și știe prea bine de cîtă suplețe și de cît nerv, de cîtă coerență și de cîtă imprevizibilitate e nevoie pentru ca un dialog – fie televizat, fie printat – să nu te adoarmă. (Cît de versat și abilitat e Robert în arta dialogului pot depune chiar și eu  mărturie: nu sunt chiar sigur, dar cred că mi-a luat și mie un interviu pentru emisiunea lui tv – Piper pe limbă, de nu cumva era vorba de prima serie, A cincea roată -, numai că nu mi-am dat seama cînd a făcut-o; pe cînd așteptam să înceapă, mi-a spus că a terminat înregistrarea; bine că n-am văzut emisiunea). Emisiunile lui fac, în bună măsură, brand-ul cultural timișorean și stau în prima linie a faptelor media de cultură. Pe trei centre de interes își focalizează Cristian întrebările, fiecare din ele reprezentînd cîte o ipostază de-a lui Robert: editorul, poetul și jurnalistul cultural; prin toate trece, desigur, și un fir confesiv, de la anecdota biografică la confesiunea mai de gravitate, așa încît putem vorbi de un Robert par lui-même.

Cum Robert a luat, după socoteala lui aproximativă, „peste o mie de interviuri”, prima provocare lansată de Cristian se adresează tocmai intervievatorului, pledînd amîndoi pentru valabilitatea în (oarece) durată a speciei. E, firește, un pro domo, dar sunt lucruri asumate – și asumate cu bun-simț. Pe deasupra, spuse provocator, cu mici petarde explodate din loc în loc. „Un interviu e ca un act sexual”, zice Robert lansînd o primă petardă și colorînd cu senzualitate nonșalantă discuția, ca și cum ar fi vrut s-o frivolizeze. În realitate, problemele presei culturale, ale emisiunilor culturale sunt discutate cu seriozitate, iar expunerea de experiență proprie pe care o face Robert, dincolo de jocurile de modestie, are relevanță. Amîndoi sunt admiratori ai lui Iosif Sava (ai emisiunilor lui, de fapt) și (mai) cred într-un fel de misiune iluministă a televiziunii; una „dintre mizele profunde” ale acesteia, zice Robert, „este să-ți ridice telespectatorul de pe scaun și să-l trimită către o carte, la un concert” etc. Nu știu însă dacă se mai mizează pe așa ceva și cred că nici Robert nu prea crede de vreme ce cîteva rînduri mai încolo explodează în direct: „Se citește pe naiba!” Una peste alta, toată această parte despre jurnalismul cultural e incitantă și din ea s-ar putea scoate o ambiție programatică (de către cei în cauză; fie și cauză pierdută).

Pare sinceră imediat (oricum, e în stil de sinceritate) toată discuția despre poezie, despre formarea lui Robert ca poet și despre evoluția și succesele/bucuriile lui. Inclusiv despre succesele erotice mijlocite de poeme (în adolescență, normal). Un fanatism poetic relativizat îi e propriu lui Robert, dar purtat și el cu nonșalanță (aparentă ori ba). Discuția se abate și spre contextul vieții literare, dar sunt și destule propoziții programatice (chiar dacă Robert nu e Valéry și nu sloboade prea multe fraze de poetică). Dar măcar, chiar dacă scrie „puțin”, chiar dacă „public(ă) rar”, crede că e „poet mai tot timpul”. Și e.

Noile media, facebook-ul, condiția poetului în era internetului, soluțiile găsite de unii și de alții (nu de noi) pentru a mai da culturii scrise o șansă (Robert, cu experiență, admiră lecturile publice organizate de occidentali și le prezintă ca mari succese; am auzit însă și de lecturi la care publicul consta strict în barmanul de serviciu), dar mai ales starea editorială a poeziei sunt și ele dezbătute în același ton nonșalant și responsabil. Regia întrebărilor puse de Un Cristian e de admirat; spontaneitatea inteligentă a răspunsurilor cu atît mai mult. Pe scurt, o carte chiar foarte plăcută.

Al. Cistelecan