Spre final

Mulţi ani de-a rândul vara stăteam o vreme la mare, soţia şi cu mine, uneori în compania rudelor sau ale unor prieteni şi cunoştinţe. Costineşti fusese staţiunea preferată, dar poposeam şi la Doi Mai sau Vama Veche, în repetate cazuri şi mai la nord, pe ţârmul dintre lacuri şi întinderea parcă nelimitată a mării, la Portiţa. Legeritatea timpului de concediu ne îndemna să participăm uneori la spectacole la care în condiţiile mai stricte ale vieţii de acasă poate n-am fi fost atraşi. Şi iată-ne astfel prezenţi la o Gală a filmelor, produse de cineaşti amatori tineri. Era în august 1987 la Costineşti, iar acţiunea se desfăşurase în Sala polivalentă a – pe atunci – singurului hotel mare din localitate, numit „Forum”.

Ştiam, din program, de un film, realizat în Ţara Făgăraşului, cu peisaje, cu aspecte din localităţile zonei, şi fusesem curios să văd cum reuşiseră autorii filmului să transpună specificul naturii sau caracteristicile urbane şi rurale în imagine. Rămăsesem după prezentare cu o mulţime de impresii vizuale cât şi auditive, din sfera sunetelor muzicale (căci filmul renunţase la cuvânt şi rostire articulată). Mesajul filmului, dacă înţelesem bine schimbarea când vie, când lentă a scenelor redate, rezulta din prezentarea unor momente îngrijorătoare, ducând spre un final de certă gravitate. 

La capătul programului, în vacarmul produs de plecarea publicului, al demontării aparatelor de proiecţie şi al altor mişcări, intrasem în vorbă cu cei trei realizatori ai filmului. Uşuraţi că pelicula lor a fost bine primită, ei erau dispuşi la conversaţie, ce se desfăşura în holul hotelului şi pe terasa adiacentă. Reţinusem că unul din ei era decorator, altul lucra ca desenator, iar al treilea era inginer chimist. Trecuseră cu toţi de treizecişicinci de ani, limita de vârstă pentru participarea la concursul organizat pentru filmele festivalului; participau deci, ca şi alţi creatori de film, ca invitaţi. 

Ba vorbea omul măsurat în gesturi şi exprimări care spunea că ei la filmări nu se ghidează după o schemă strictă a compoziţiei, ci lasă loc şi improvizaţiilor sugerate de anumite situaţii concrete. Sau intervenea în discuţie tipul mai înalt cu plete străbătute de fire albe. Zicea bunăoară: „În demersurile noastre noi pornim deseori din impulsuri literare.” Al treilea după nume era maghiar. Mai rotofei, având chelie şi nas încovoiat, se arăta volubil în mişcări şi vioi în dialog.

Cândva mă retrăsesem, iar în locul de cazare notasem câte ceva din spusele lor, din imaginile filmului. Abandonasem apoi acele însemnări. 

După vreo cinsprezece ani ele îmi căzuseră iarăşi în mână şi am încercat să le folosesc pentru o schiţă. Repede mi-am dat seama că sunt prea rudimentare. Nu mai reuşeam astfel să atribui unui vorbitor anume afirmaţiile cândva auzite, iar asta m-a determinat să alcătuiesc din cele spuse de ei, plus cele imaginate de mine, o singură relatare şi să las pe unul din ei să graiască. 

Aşa a luat fiinţă monologul „Dem Ende zu” (Spre final), publicat în 2002, într-un volum propriu, care mai cuprinde, între altele, o povestire dobrogeană. Traduc acum schiţa în româna, auzind parcă un ecou din discuţia avută cândva cu cineaştii, din convorbirea cu ei, desfăşurată în limba română.

De timpuriu m-a preocupat filmul, ca spectator fireşte, dar şi ca unul care a turnat câte ceva. E o îndeletnicire foarte costisitoare, iar pentru noi artiştii amatori aproape impracticabilă. De aceea m-am asociat cu doi colegi şi suntem împreună în acţiune.

Uneori preluam eu regia, cu alte ocazii un coleg, şi în mod asemănător ne distribuiam celelalte activităţi: umblatul cu camera, decupajul şi crearea coloanei sonore.

În anumite situaţii mai apelam la un al patrulea coleg, când era nevoie de un vorbitor sau de prezenţa unui interpret actoricesc. La înscenări mai ample mai chemam şi câte-o colegă, dispusă să ne ajute. Rar erau necesare astfel de colaborări, fiindcă de obicei nu produceam decât scurt-metraje documentare. 

Cu mai bine de o jumătate de an în urmă, era încă iarnă, ne-am propus să realizăm ceva neobişnuit. Deseori derularea timpului este tema unor ecranizări, ba chiar tema principală. De data asta ne-am gândit să surprindem momentele finale ale unor desfăşurări, capătul lor, sfârşitul.

Fusesem încă în miezul activităţilor când fără voia unuia din noi, ba chiar împotriva voinţei noastre eram confruntaţi cu punctul central al problemei. Înspăimântător era să constaţi că ceva din afară ne obliga să tratăm tema noastră cu mai multă sobrietate decât crezusem iniţial. Parcă ne dicta o forţă necunoscută ce trebuie să arătăm.

La început am fost destul de detaşaţi. Cu oarecare naivitate ne-am străduit să adunăm imagini potrivite temei propuse. 

Munţii din apropiere erau încă acoperiţi de un strat gros de zăpadă, dar şi în şes, la marginea hotarelor, mai persistau făşii albe, iar pe versanţii nordici ai colinelor se menţinuseră întinse pete albe. 

Ruinele mănăstirii de care mereu fusesem atras, sunt situate la marginea unei comune şi totuşi parcă mai degrabă plasate în mijlocul naturii. Arhitectură caracteristică ordinului călugăresc al cistercienilor, dînd impresia de exotic şi de îndepărtare considerabilă în timp. Şi acest ansamblu era înconjurat de zăpadă, fapt care ne păruse prielnic.

La vastul edificiu vremea şi-a exercitat cu statornicie efectul distrugător. Bolţi şi acoperişuri lipsesc, ce a rămas sunt unele ziduri şi câte-o arcadă la încadramentele ferestrelor şi ale porţilor. 

Nouă ne convenea starea de fapt, ea se potrivea viziunii noastre. Reveneam deseori aici şi filmam: cum se topeşte zăpada, cum se mişcă agale o fată printre ziduri. Încercam totodată să sugerăm că peisajul atinsese acel stadiu în care pustietatea nu poate fi întrecută.

Concomitent urmăream şi momente din viaţa oraşului, fiind şi aici preocupaţi să surprindem faze finale. Reţinusem de exemplu ceva din acele evenimente mici şi mari când elevele şi elevii de liceu părăsec şcoala, la încheierea anului şcolar sau al unui ciclu de învăţământ. Din imensitatea de scene reţinute de aparatele noastre alesesem apoi acele episoade care nu fusese pătrunse de elan tineresc, ci situaţii din care reieşea cu cât efort, cu câte sforţări se ajungea la final. 

Ne instalam de asemenea la poarta uzinei pentru a filma schimbul turelor de muncă. Cei ce plecau dădeau semne de epuizare, dar chiar şi din fizionomia mai puţin expresivă a unora putea fi citită oboseala. Frecventam şi cimitirile – de ce o făceam cred că nu mai trebuie explicat.

Ca angajat al unei intreprinderi chimice ştiu de unele procedeie care neliniştesc conducerea uzinei. Fără ca şefii să vorbească în public despre îngrijorările lor, asta – chipurile – ar contraveni intereselor statului.

De aceea m-a mirat când într-o zi intervenise o schimbare de atitudine. Unul dintre directori mă chemase la el şi prin formulări prudente îmi dădea de înţeles: conducerea nu s-ar împotrivi dacă aş documenta în afara intreprinderii efectele negative ale producţiei. Se pare că şefii se gândiseră să se angajeze mai mult pentru protejarea a ceea ce poate fi numit simplu: ţara. Ţara în sensul cel mai cuprinzător. 

Substanţe nocive fuseseră de mai multă vreme golite în Olt, şi noi de aceea îndreptasem obiectivul aparatului de filmat asupra acelor porţiuni de mal unde urmările dezastruoase ale producţiei erau cât se poate de evidente. Luntrea interpretului aluneca peste valurile fluviului şi se prinsese de tufişul malului care ascunsese doar în parte o deponie de deşeuri plasată anarhic acolo. Îl lăsam să înoate şi să iasă la mal unde dezastrul poluării nu putea fi ignorat.

Şi altele din acest spectru. Urcam la munte şi acolo unde începe zona stâncoasă aflasem destule motive legate de subiectul nostru. Observasem locurile unde mori copacii, unde plantele degenerează şi predomină piatra stearpă.

Interpretul nostru avuse sarcina să facă vizibile astfel de transformări. Nicidecum indicând prin gesturi detalii grăitoare, un astfel de demers ar fi fost complet greşit. Ci sugerând mai degrabă accidental schimbările deplorabile. 

Colega noastră era de asemenea plasată în mijlocul degradărilor vizibile. Dar o scuteam să se aventureze ca tânărul demonstrator în peretele stâncos pentru a arăta că vegetaţia care ar trebui să-i ofere sprijin, era prea puţin robustă pentru aceasta.

Şi în şes îl supuneam pe el la diferite probe. Mergea cu bicicleta pe un drum cu suişuri şi coborâşuri, se împotmolea de un obstacol şi căzu exact acolo unde descoperisem moloz descărcat la întâmplare. Străbătu miriştea plină de cenuşă deoarece stăpânii ogoarelor le puseseră în flăcări, în ciuda tuturor interdicţiilor. 

Absolut surprinzător ne oferise apoi el însuşi un motiv nefast. La marginea şoselei fusese prins de o maşină şi murise câteva ore după accident. 

Cu așa forţă ne copleşise năpasta încât nu vroiam să mai înregistrăm ceva. Şi ne lipsea orice imbold să finalizăm filmul. Costatam că ce înfăptuisem deja realiza doar în măsură infimă ceea ce trebuia demonstrat. Sfârşitul timpului era mai cumplit decât ne imaginasem.

Doar după ezitări prelungi revenisem la proiect. Eram convinşi însă că ceva trebuie evitat, anume să exploatăm abuziv soarta interpretului. 

Abia la finalul filmului introdusesem o secvență: portretul său, înrămat în negru şi însoţit de datele vieţii sale.

Apărută în nr.4/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *