Start, cursă, potou

Cândva, Nora Iuga mărturisea – în confesiune regăsindu-se distilate inocență și histrionism, cochetărie și trompe lʹoeil – că nu ar fi în stare de fapte: își imaginează. Poate de aceea, insistând asupra subiectivității și fixând privirea cititorului asupra subiectului care perorează, asumându-și astfel un nombrilism foarte feminin, sunt tot mai convinsă că scriitoarea nu face decât să întindă o capcană abil alcătuită, căci experiențele eului individual proliferează într-o simbolistică general-umană; de altfel, exact ce-i este trebuincios marii literaturi. Iar asta se vede cu claritate în cea mai recentă dintre cărțile Norei Iuga, Hipodrom (Polirom, 2020): amplele viziuni alegorice, petulanța metaforei, inventarul afectiv extins în vag și inefabil, repetiția, turbionul suprarealist, toate cele care au dat profilul inconfundabil al acestei scriitoare încă de la debutul din 1968 revin, puternic articulate, într-o carte cu forța „inimii ca un pumn de boxeur”.

Romanul este o confesiune ireală despre formare și despre copilărie, despre erotism și despre umbra seducător-omniprezentă a sfârșitului, despre amurg și fantasme, despre granițele tot mai friabile între realitate și imaginație, între acum și altădată. Insubordonată și candidă, naratoarea explorează un parcurs parcă mereu de-a-ndoaselea, marcat de cabrări violente. O voce autoironică, de cele mai multe ori voluntar diminuată nostalgic, zgâlțâie prohibițiile bunului-simț, suficiența și stupiditatea. Personajul Nora desface, concentric, lumile care au alcătuit-o: familia boemă, coercițiile școlii mănăstirești, tovărășiile cosmopolite, profesoratul, orașul policrom și estet, iubirea și poezia, comunismul și patibularele figuri de „organe”, toate adunate într-o ecuație lirică explozivă, care suprapune erotismul evanescenței, creșterea – tranzienței. Pe fundalul unui Hermannstadt crepuscular, o făptură rebelă – o exagerată și o umorală – își lucrează reliefurile morale și estetice.

Înzestrată cu o incontestabilă capacitate de a realiza proiecții hiperbolice (vezi recurența simbolului central, „calul alb”), naratoarea descoperă în gesticulația cotidiană, în copilărie, în memorie, în ficțiune, în vorba obișnuită ori contondentă, în vulgaritate ori în fotografia desăvârșită a miracolului care ține abia o frântură de secundă, în obiectul comun și de aparență modestă datele semnificative ale eului, cele care îi dau tăria ori, dimpotrivă, atât de caracteristica fragilitate. Vorbind despre Nora Iuga și despre Hipodrom, îmi vine în minte acel Cratylos antic care, iubindu-și și contestându-și maestrul, pe Heraclit, dăduse o nouă soluție curgerii universale: nu numai că nu te poți scălda de două ori în același râu, dar, fiindcă nici măcar pe tine însuți nu te ai, scăldatul nici nu e cu putință. O astfel de intuiție are Nora Iuga. Nu doar că știe că râul memoriei nu e niciodată același, știe și că acela despre care-ți amintești nu este și nici nu poate fi același. Transformarea este continuă, chiar eul este cel continuu modelat și re-scris. Cel care-și amintește și cel care este înviat în amintire alcătuiesc de fiecare dată alt dans. De aceea, pentru cei care vor redescoperi secvențe, frânturi de frază, figuri, recrudescențe, ghirlande obsesionale, culori și mirosuri din Săpunul lui Leopold Bloom ori din Hai să furăm pepeni să nu le fie cu supărare: nimic nu este ce-a fost, nimic din ceea ce este reamintit n-a mai înviat vreodată – și poate nici n-a existat. Iar jocul va continua. Maestră a deghizărilor celor mai pervers-înșelătoare, de fiecare dată când pare gata să dea soluția, Nora Iuga face pirueta și se aruncă, înhățându-și și cititorul, în chiar inima labirintului simbolic.

Dodecafonică, practicând o scriitură acumulativă, gurmandă, în care nimic nu este lăsat pe dinafară, Nora Iuga pare acum să-și cosmicizeze viziunea, să-i procure un update, să o arunce într-o dinamică de onirice și resemantizări, chiar atunci când referințele sunt de strictă actualitate (victoria în alegeri a lui Iohannis, de pildă). Atitudinea nu este contemplativă, ci integrativă, nici umorală ori egotică, ci urmează invariabil legea care sucește gâtul locului comun și deturnează utilitarismul expiator. Fetița care se descoperă, tânăra îndrăgostită, femeia de o grațioasă inteligență artistică, strania matriarhă care-și joacă indecențele și pozele regizează un joc de oglinzi. Aici irumpe o senzualitate spontană, acolo sunt melancolii mocnite; aici sunt erupții și vituperări, dincolo sunt muzici fascinante. Alternări de nuanțe, sonorități de romanță, expansiuni expresioniste sunt rafinate cu o siguranță a scriiturii rară de tot în literatura de astăzi.

Spuneam și altă dată că văd în Nora Iuga o artizană de avataruri. Așezând semnul egalității între elemente de o diversitate deconcertantă, pare că scriitoarea își subminează continuu efortul de a construi, de a articula, de a structura. Scrisori – care implică un tu despre care rămâne neclar dacă nu cumva este un produs al autoscopării –, amintiri, volute în miraj și replieri într-un prezent spectral, cartografieri de teritorii sufletești și obnubilări, abnorme gesturi senzuale fac spectacolul acestui roman de o frumusețe tragică. Întreaga poezie a intermundiilor este chemată să înlocuiască nefastul, plictisul, derizoriul, declasarea, abrutizarea, fiindcă surpărilor apocaliptice dinafară li se opune robusta sete de viață, iar calamității – extazul. Cadre absurde, învecinate coșmarului, iraționalul, dar și enigmaticul se asociază într-o lume de continuumuri care leagă nașterea de moarte, ubicuitatea de un locus amoenus, Sibiul de București, România de orice ailleur, uter și mormânt. Efectele literare sunt obținute prin dilatație, iar ceea ce este abia atins de prozaism se înnobilează. În același fel, impulsul de exortație imaginativă, de altfel consecvent practicat și vădit simbolic, devine o reacție împotriva grozăviilor cacofonice – realitatea – care par să-și facă numărul undeva, departe, în altă realitate.

Hipodrom este, desigur, un roman eclectic, în care copilăria, tinerețea și senectutea sunt văzute ca o cursă până la epuizare, cu orice preț, în cerc închis, într-un efort de capturare a sinelui: start, cursă, potou. Dramatismul copilăriei, interogațiile care erodează încrederea, înțelegerea cărnii și a inimii, rostuirea minții în „gânduri” de insomniac (și el de cursă lungă) – „Nu știu să despart ce fac cu-adevărat de ce fac în gând. Gândul e un fel de răcitor…” –, tinerețea și degenerescența se amestecă într-un bildungsroman memorabil, peste care se așterne, în palimpsest, imaginea calului alb, râvnit și rămas nedăruit, Jovis, straniul suprapersonaj de coloratură erotic-thanatică. „Gata, m-am eliberat, acum pot să mint mai departe”, spune Nora Iuga, această scriitoare de o mobilitate proteică, cea căreia îi izbutesc deopotrivă gesturile burlești, solemnitatea, impertinența și suavitatea, cea care reușește în Hipodrom construcția unei narațiuni baroce, opulente, de care nu poți să nu te îndrăgostești.

Publicat în nr.1/2021