Ștefan Aug. Doinaş – contexte

„E necesar, credem,  să arătăm în ce măsură a contribuit la definirea acestor aspecte regionale, orientarea spre valorile locale; întrucât influenţele streine, care variază de la o regiune la alta, au fost asimilate şi uneori sublimate în valori literare superioare; ce rol a avut în provinciile noastre spiritul panromânesc,  tot mai viu și mai omniprezent de la începutul  secolului al XIX-lea încoace; în fine, întrucât aceste contribuții regionale au fost acceptate în patrimoniul literar comun, îmbogăţindu-l sau determinând atitudini şi curente în sânul lui”, spune, la 10 martie 1943, Ion Breazu.

  Analizele Manifestului Cercului literar evită contextele anului 1943. Şi le evită şi mai târziu, în virtutea inerţiei. Într-un  interviu  frumos,  luat de Janos Farkas lui I.Negoiţescu şi Ștefan Aug. Doinaş la 3 martie 1990 la Budapesta şi publicat, în mai, 2013 în Orizont, Janos Farkaş îl întreabă „dacă există o anume dimensiune, o anumită spiritualitate ardelenească în gândirea dumneavoastră literară”. „Odată ce mi-am găsit atât de puţine  aderenţe la specificul românesc, îmi cereţi acum să-mi găsesc aderenţa  cu un specific şi mai limitat, acel transilvănean. Nu cred că acesta există, decât în măsura în care, venind din Transilvania, păstrez ceva, în structura mea din ceea ce mi-ai dat în primii ani, ani de formare, care sunt fără îndoială importanţi în viaţa unui om, o atmosferă generală a gândirii mele, în ceea ce scriu despre poezie şi în felul în care am scris poezia: ceva din care cosmopolitismul despre care vorbea Negoiţescu şi care este un cosmopolitism de Mitteleuropa”.

 Acest răspuns nu e nou: Doinaş a repetat şi în alte dialoguri că  are puţine aderenţe la spiritul ardelenesc, şi are aderenţe şi mai puţine la spiritul transilvănean. La prima vedere, nu are nici o legătură cu  poezia lui Goga, Şt. O.Iosif, Aron Cotruş, că e departe de literatura viguros afirmativă a rostirii „la persoana întâi”. Nu funcţionează în paradigma „subconştientului imperial”. Noutatea şocantă  pe care au propus-o cerchiştii după 1965 au eliminat orice cercetare mai amănunţită asupra proiectelor Cercului literar, aşa cum funcţiona el între 1943 şi 1953. Şi mai târziu.

  Nimeni n-a încercat să descopere în poezia lui Doinaş modelul triumfalist, aşa cum funcţiona el în anii  patruzeci. Cum va funcţiona el în anii cincizeci, şaizeci sau şaptezeci.

  Doinaş era, în anii 40, 50, 60  dar şi mai târziu,  un poet al triumfurilor nesfârşite. Modelul lui (între alţii) era Wagner. Balada întrebării lui Parsifal e una dintre poemele croite pe un discurs wagnerian. Harul de versificator fără egal  al lui Doinaş poate prelua lesne modelul Şt. O. Iosif, cel care a tradus, într-o versiune excepţională, Lohengrin.

 Cavalerii înzăuaţi apar în  toate baladele lui Doinaş. Chiar  funeraliile, cortegiile funebre definesc  existenţe strălucitoare:

 „Căci loviturile cădeau în valuri/în ritmul grav al ritmului duios;/iar valurile suspinând la maluri/ loveau nostalgic marile chimvaluri/ vibrând de-un sunet orfic, unduios,/Zeiţa mării se-ntrecea cu focul/purtând acest erou macedonean/ spre liniştea în carte-şi află locul/ambiţia, durerea şi norocul/stârnite-n viată, tragic, an de an. (Funeraliile lui Demetrios). Scrisă în 1944, Cvinta ar figura o cumpănă: ce vrea poetul? Iată dorinţele  în 1944:

 „Când ţara mea arde, eu  ies să privesc/ extatica noapte de vară./Eu caut cu ochii sub cortul ceresc/o tânără cvintă stelară./Aproape, deasupra hotarului meu / mă-ntâmpin-această figură/ a cărei văpaie arată mereu/ o forţă albastră şi pură.”. Poate nu suntem lămuriţi  de semnificaţia finalului cvintei. Să fie steaua în cinci colţuri care îşi anunţă apariţia? Ce vrea să însemne „Când ţara mea arde, eu ies să privesc/o tânără cvintă stelară”.  Există şi o Odă:

  „Mărire ţie, Patrie ascunsă!//O, ce văpăi scrumindu-se-n secret/sau ce delir în marmură şi frunză/Dau frumuseţii tale trup concret?”

  Nici faimoasă Baladă a mistreţului cu colţ de argint  nu iese în afara acestor pattern-uri. „Şi cornul sună, însă foarte puţin” evocă triumful poetului: aşezarea lui în tiparul eminescian al victoriei. Scriitorul parafrazează texte celebre, unele dintre ele repere goethene sau schilleriene. Nu ştim din ce motive nimeni  nu s-a oprit temeinic asupra unuia dintre marile poeme ale lui Doinaş, Satul,  în care continuitatea e vizibilă, iar linia triumfalistă  presupune succesiuni vizibile. Am cita poemul întreg dar e mai  bine să rămânem la transcrieri care abordează  cheia comică – surâsul celui care a învins:

„Aici mă deştepta un crunt văcar/ Sunând din goarnă. Desluşeam prin ploaie,/ Roşcat, cu pete mari, cu pasul rar, // Un taur falnic framătând noroaie:/ Pătrată, fruntea legăna o stea/ Venea ca o biserică să-şi moaie// Catapeteasma-n fulgere,vestea/ Un ev încălecat. Între picioare / Purta o dublă, aprigă testea.// Un lent balans de clopote-fecioare./ Ieşeau cu muget vacile din curţi/ Şi se-nşirau greoi pe ulicioare”.

  În preliminariile unui studiu necesar, George Vulturescu  conturează „două limburi paradisiace – cu tiparele lor de energetică a locului privilegiat –  Aradul şi Sibiul  ca topos a spiritului doinaşian ocultat de scriitura sa”. Şi adaugă George  Vulturescu:

„Teza pe care o susţinem aici este următoarea: tiparele eterne din poetica lui Doinaş sunt dintr-un areal rural. Satul este adevăratul izvor de tipare a esenţelor, el stă după  sticla  mată a intelectualului scorţos, fără efuziuni, precum izvorul sub straturile de pământ. Substanţialitatea adevăratului decor din poetica sa îşi are corespondenţa într-o sorginte rurală a unor semne stabile, semne ale eternului: copacul, bufniţa, roua, roiul de albine, cerbul, ghinda, luna, zmeurişul, caii, mistreţul, frunzişul pădurii, grâul, cânepa, râul, nămolul, drumul, şarpele, furnicarul etc. etc.”

Tiparele eterne dintr-un areal rural – iată  una dintre căile cercetării acestui mare poet, atât de preocupat de emanciparea mitteleuropei periferilor. Vitalismul  lui Doinaş poate fi confruntat cu unele tonuri funebre ale lui Radu Stanca:

 „Fiecare cimitir devine un parc. La Sibiu fiecare parc este un cimitir.  Astfel călătorul cunoaşte viaţa oraşului mai mult prin morţii lui. Şi întradevăr parcă, nicăieri solidaritatea dintre moarte şi  viaţă  nu e mai puternică decât în oraşul acesta cu braţe tăiate pe chenarul orizontului şi cu inimi sfâşiate sub portaluri. Dumbrava îşi are cimitirul ei, parcul teatrului pe al său; cimitirele se ivesc în Sibiu odată cu parcurile lui. Morţii străjuiesc oraşul, pătrund în el, îl poartă”.

 Nici o definiţie a Mitteleuropei nu poate face  abstracţie de această  întâlnire. Şi nici de întâlnirile cu Ovidiu Cotruş,cel mai de seamă cititor al său. În urmă cu jumătate de secol, Ovdiu Cotruş scria despre cel mai bun prieten al său:

„Acest poet, capabil să delireze mai spectaculos decât suprarealiştii, care a distilat esenţele celui mai pur romantism cu o remarcabilă cunoaştere a resurselor limbajului aluziv şi a prelungirilor muzicale ale cuvântului, organizându-le toate într-o arhitectură severă şi solemnă ca a unui templu grecesc este de pe acum un clasic în sensul că trecerea timpului şi generaţiile crescute în umbra operei sale, care-şi va lărgi continuu „orficul clopot” nu-l vor putea vreodată declasa”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *