Ștefan Aug. Doinaș: pe liziera alterității

De peste două decenii, Revista Euphorion a întreținut statornic interesul pentru nașterea și evoluția grupării Cercul literar de la Sibiu, o structură în care Eugen Lovinescu a identificat cea de-a patra generație ivită din magma culturală a spiritului critic maiorescian. Un calificativ pe care l-au susținut, în vremea din urmă cu probe cîteva monografii, scrise de Ilie Guțan (1995), Petru Poantă (1997), Ov. Crohmălniceanu și Klaus Heitmann (2000), Cornel Ungureanu (2003), Giovanni Mogliocco (2014), Alexandru Ruja (2020; o monografie care monitorizează și „literatura” din dosarele întocmite de Securitate unor membri ai Cercului), la care mai putem adăuga și cartea lui Virgil Nemoianu despre Ștefan Aug. Doinaș (1995).

Indiscutabil, Ștefan Aug. Doinaș rămîne o personalitate proeminentă, coerentă cu ea însăși: creatorul a lucrat mai tot timpul pe aceeași parcelă a culturii: poet, hermeneut al poeziei, traducător de poezie. Cel ce a gîndit adînc rostul poeziei înțelege actul poetic ca neavînd deloc vreun cordon ombilical cu stări de fapt, poezia, crede Doinaș, fiind absolut străină de evenimențial, atitudine care-l apropie de primul Maiorescu, cel care nu ajunsese încă să-i accepte estetica poeziei lui Octavian Goga.

Să fie, în această punere între paranteze a forței lirice a evenimentului istoric, și o prudență autobiografică, un mod de a izola devenirea istorică a unei vieți într-o cală cuirasată?! A semnat Doinaș, ca mulți alți intelectuali forțați de vitregia istoriei, un „angajament” compromițător și în mare parte formal? E aici o monedă de schimb pe care „justițiarii” o convertesc zorbagiu în valută forte, dezvoltînd o arguție care se prevalează de „argumentele” unei multicolore „literaturi” securistice, încropită instant în birourile urmăritorilor de servici. Ipostazele de „informator” sau „sursă”, ca și cea de „obiectiv”, devin astfel, într-o asemenea creație instant, o substanță care ia forma unui vas cu fundul ciuruit, un mecanism în care nu avem deloc un control riguros asupra temeiului a fel și fel de note din varii dosare, texte alcătuite, repet, de actori sau copoi ai ordinului politic, care-și joacă rolul cu aptitudinile îndoielnice ale unei bulimii de invective.

Istoric vorbind, nu putem izgoni din ființa noastră individuală și națională acea „datorie a memoriei”, cum spune Paul Ricoeur[i], cu atît mai mult, cu cît am trăit multă vreme lungi episoade ale aneantizării identității românești, cînd memoria colectivă a fost confiscată de regimul totalitar și cînd, după 1989, am fost martorii de data asta ai unor interstiții de „elogiu necondiționat al memoriei”, ca să cităm observația lui Tzvetan Todorov.[ii] O perioadă, aceasta din urmă, cînd au defilat în spațiul nostru public persoane cu un fel de mitologie a victimei la purtător, un statut care-i poate acorda acesteia, după același critic literar francez, un triplu avantaj: „A fi fost victimă vă dă dreptul de a vă plînge, de a protesta și de a pretinde.” Sînt inși care părăsesc pe furiș bula lor de vinovați și, simulînd contrariul, vor să impună nu doar achitarea lor ci și, paradoxal, „despăgubiri”.

Am trecut, așadar, în ultimele patru decenii, de la stadiul practic al „memoriei manipulate” la cel etico-politic, cînd ne stăpînesc nevoile vitale care vin dinspre, cu sintagma aceluiași Ricoeur, „memoria obligată”. Pentru o dreaptă judecată, sîntem astfel somați de istorie să trecem dincolo de conflictele dintre memoria individuală, memoria colectivă și memoria istorică.

Pe această cale ajungem din nou la Ștefan Aug. Doinaș, la ființa sa estetică din care, în pofida oricărui crez al autorului, eticul nu a fost niciodată alungat. Omul cetății nu a fost un înger, după cum nu a fost nici un oportunist sadea din categoria poeților de curte, cei ce au întreținut și amplificat diabolic cultul personalității dictatorului Ceaușescu. Doinaș a făcut însă unele concesii care-i atrag după sine o culpabilitate deopotrivă politică și morală. Nu sînt sigur dacă, înainte de 1989, a făcut o nedreptate altora decît poate într-un mod indirect, dar am avut sentimentul că, după ceea ce unii numesc „revoluție”, a vrut să-și ia cumva public revanșa față de unele cedări anterioare. Aș interpreta prezența lui Doinaș în agora civică și politică prin grila formulată tot de hermeneutul francez citat mai sus: „Datoria memoriei este datoria de a face dreptate, prin amintire, altuia decît sieși.”

*

 Și pentru că, zice tot Ricoeur, „virtutea dreptății e îndreptată – prin excelență și prin structură – înspre celălalt”, ea trece drept „componenta de alteritate [s.n., I.D.] a tuturor virtuților pe care le smulge scurtcircuitului între sine însuși și sine însuși” Ceea ce mă face să mă gîndesc la relațiile care au fost între membrii Cercului literar de la Sibiu, în mod special la raportul dintre Ștefan Aug. Doinaș și Ion D. Sîrbu. Pun mare preț pe corespondență, loc unde, crede Cioran, este de căutat un autor, mai puțin în operă, căci asta înseamnă o mască.

Astăzi știm multe amănunte despre atmosfera și vectorii care-i (dez)legau pe cerchiști. Era o structură unde, alături de Revista Cercului literar, prevala însă un fel de „negocentrism”, dublat de un fel de specializare, de nișă personală la și în care lucra fiecare membru al grupului. Este cumva semnificativă relația dintre subiectivitate/individualitate și alteritate, așa cum se manifesta aceasta între nodurile rețelei cerchiste. O radiografie cît de cît fidelă a acestei network ne arată că Ion D. Sîrbu era oarecum izolat de colegii lui de grup, ba, mai mult, s-a cultivat o antipatie „amabilă” față de el. Nu intrăm acum în tot felul de amănunte care au ca puncte de referință biografiile cerchiștilor de dinaintea momentului astral al întîlnirii lor.

Se pare că momentul care ar fi turnat combustibil inflamabil pe acest tip de incendiu este reprezentat de isteria declanșată în mediul clujean, începînd cu 1947, de fabulațiile stilistice sarcastico-umoristice ale lui Sîrbu, spirit zeflemist, „orfan de limba română”, cum le spunea Blaga cerchiștilor, sfătuindu-i să se ferească de vorbele lui (în paranteză fie spus, Sîrbu a învățat și citit mai întîi în limba maghiară, după care a fost înfiat de limba română). Cel care se opunea atunci deopotrivă lui Blaga și membrilor Cercului literar era nimeni altul decît A. E. Baconski (1925–1977), pe atunci „student în drept şi publicist – şi mai ales poet ultrajdanovist şi hiperproletcultist”, „lichea proletcultistă”, cum îl vede epistolierul Sîrbu. Este vorba de primul Baconski, despre care ne oferă detalii concludente în interviul „Eu l-am văzut pe Blaga plîngînd”, pe care Marin Sorescu l-a publicat fragmentar, sub un alt titlu, în Ramuri.[iii] Cerchiștii n-au iertat, se pare, șarjele lansate atunci de Gary în atmosfera clujeană și l-au taxat fără ezitare, învinuindu-l de resentimentele care s-au îndreptat împotriva lor.

Este aici poate principala pricină pentru care, de-a lungul timpului, spiritul „muşcător” al lui Ion D. Sîrbu „îi atinge în primul rînd pe prietenii apropiaţi, aceia din tinereţe”, cum observă și Eugen Simion, pe Doinaș caracterizîndu-l „cu sarcasme ingenioase și colorate, suspectîndu-l de precoce academism, solemnitate și absenteism”.[iv]

Corespondența lui Sîrbu cu Doinaș (pe care-l alintă cu apelativul „Știva”, de la Ștefan) este pe deplin semnificativă în ceea ce privește cîmpul magnetic al relațiilor dintre cei doi, chiar dacă Sîrbu notează ironic că „scrisorile sunt ca şi foiletoanele de altădată: se citesc, te amuză sau te plictisesc, le arunci la coş şi le uiţi” (p. 388). Încă nu avem răspunsurile poetului la scrisorile pe care dramaturgul i le-a trimis de pe la începutul lui 1986 încoace. Mai totdeauna, Doinaș e grăbit, cu complezențe cvasi meteorice. „Ai venit, ai văzut, ai învins! Apoi ai plecat, ca o cometă. […] Păcat că nu mi-ai acordat câteva minute între patru ochi, aş fi putut să-ţi dau lista celor care te trăgeau de Valéry şi limbă, inclusiv gradul ce-l au nu în poietică ci în poiata Craiovei…”, iată ce îi spune Sîrbu lui Doinaș într-o epistolă netrimisă din primăvara lui 1986. Și tot aici, după ce invocă episoade dramatice din biografia personală, precizează: „Nu te rog să mă ajuţi sau să mă sfătuieşti: mi-am dat seama că şi tu eşti un înger nătîng şi neajutorat, chiar dacă eşti de zece ori mai diplomat şi mai lucid decît mine.” Și trimițînd parcă piezis la substanța biografică a destinatarului, face următoarea remarcă: „Poezia este un drog: te scuteşte de idei generale, de memorie, sociologia şi psihologia Istoriei contemporane.”

Pentru ca, în toamna aceluiași an, privirea lui Sîrbu să cadă asupra altei trăsături a celui cu care, pe vremuri, împărțise aceeași cameră de locuit și pe care acum îl numește (protocolar?) „cel mai sănătos prieten al meu”: „M-am tot gîndit la tine, realizez cu întîrziere anumite stări şi tristeţi. La Petroşani, mi-a devenit clar că frumosul şi perfect[ul] tău zâmbet quietist (Buddha plus Sft. Francisc de Assisi, plus Sft. Anton scăpat de ispitiri) este foarte vulnerabil: ca un vitraliu medieval, am văzut acest zîmbet al tău (opera unei vieţi) crăpîndu-se deodată şi devenind mozaicat: plumbul de încheiere desenîndu-se ca şi ridurile de pe faţa bătrînilor la Rembrand sau Leonardo…”.[v]

Dintr-o altă epistolă a lui Sîrbu, în care face, între altele, o dureroasă și hazlie hermeneutică a stării la coadă („locul geometric pe care trebuie să-l trăim şi să-l studiem, coada, simbol, stare şi mîntuire”), după ce stătuse „la o sublimă coadă pentru ouă”, aflăm indirect că Doinaș, cetățeanul Doinaș, avea, și el, o teorie aparte asupra acestui fenomen care exprima tragedia înfometării românilor trăitori într-o „societate socialistă multilateral dezvoltată”: «Nimic nu se pierde, i-ar fi spus poetul, nimic nu se uită, totul se falsifică»; după care Sîrbu adăuga: „Tu vorbeai de un fel de sofianică linişte, de o stoică, aproape liturgică pace şi umilitate ortodoxă ce o simţi de îndată ce te înmelcuieşti în gălăgia levantină şi barbară a unei cozi în piaţa Naţiunii.”[vi]

Anterior acestei perioade, la începutul anilor ’80, într-o scrisoare către Ion Negoițescu (2 iulie 1982), Sîrbu face din cîteva linii un portret semnificativ al lui Doinaș, observații care merită citite și recitite, mai cu seamă pe dedesubt: „De zece ori l­-am rugat, acordă-­mi domnule o audienţă, de cîte ori te­-ntîlnesc mă doare unghiul fals din colţul zîmbetului tău; el îmi promite, dar… totdeauna e grăbit, mă serveşte scurt, vorbeşte telegrafic, cît poate, o fereşte chiar şi pe Irinel de prezenţa mea. Doinaş a fost şi este cel mai talentat dintre noi toţi. Dumnezeu i-­a dat, cu ghiotura, har şi slavă, nici măcar beţiv sau muieratic n­-a fost. Dar, după a mea părere (mintea românului cea de pe urmă), are o singură lipsă: nu a avut norocul de a suferi, toate i-­au ieşit bine, pînă şi anul acela de stagiu în Iad [e vorba de închisoare, n.n., I.D.] l-­a făcut la clasa întîi. Poezia lui de acum mie mi se pare contrastant apolinică, lasă cuvintele să­-şi facă armonia şi suferinţa lor, el rămîne deasupra, un anti-­Dyonissos. Singura sa suferinţă e cea legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat. Eu aş fi martorul acestei «Tache de beauté», să nu mă vadă în ochi.”[vii]

Trebuie observat faptul că sunt mai multe scrisori neterminate ale lui Sîrbu către Doinaș, crochiuri, prin urmare, netrimise destinatarului. Chiar dacă nu îmi sînt limpezi motivele acestor dialoguri întrerupte și nefinalizate, conținutul lor se cuvine luat în seamă pentru că acoperă spații importante dintr-un puzlle al relațiilor dintre cei doi cerchiști. Sîrbu nu ezita să-l avertizeze pe poet că poate „aluneca” într-o zonă a compromisului: „Doinaș, ascultă tu un bătrân histrion, ferește­-te de scenă, de actori, de recitaluri cu muzică și regie… Teatrul e o lume perfidă, înghite, traduce­ trădând.”

*

 Nu vreau să simplific sau să deformez portretul din firimituri pe care-l face Sîrbu lui Doinaș în corespondența trimisă sau nefinalizată. Așa cum exprimă epistolele de acum, poetul și traducătorul lui Faust a avut, în timpul vieții, o atitudine oarecum confuză față de Ion D. Sîrbu. Dincolo de ajutorul financiar pe care Fondul scriitorilor îl acorda dramaturgului, și cu sprijinul poetului, comportamentul lui Doinaș nu iese mai deloc din grila ambiguității. Cum am constatat, nu-i prea răspundea la scrisori, era evaziv cînd îl vizita la București sau cînd se întîlneau episodic, credea că nu poate avea încredere în ceea ce spunea Sîrbu deoarece afirma într-o zi ceva, pentru ca în ziua următoare să rostească altceva.

Este aici o subiectivitate mereu cultivată și, poate, mereu accentuată a cerchiștilor față de „radikalul” Ion D. Sîrbu, poziție care, în postumitatea dramaturgului, a fost parțial augmentată, Doinaș, între alți critici, recunoscînd preeminența valorică singulară pe care au dovedit-o scrierile prietenului său apărute după 1989. Nu este exclus ca Doinaș să fi ajuns la o atare resemnificare nu doar dintr-o sinceritate față de evidența axiologică a scrierilor lui Sîrbu, ci și grație apropierii sale de un autor ca Martin Buber, din care a tradus Eu și tu, o cărticică semnificativă[viii] pentru grila alterității, a atitudinii față de celălalt. Și nu putea să nu se gîndească astfel la „celălalt Sîrbu”, scriitor deloc ivit în literatura română ca Minerva din capul lui Jupiter, ci, dimpotrivă, un creator cu o operă extrem de rezistentă deopotrivă etic și estetic.

După un asemenea zigzag atitudinal, observ că rămîne între cei doi o mefiență cred reciprocă. Și mai rămîne o întrebare oarecum tulburătoare, una care poate releva într-un grad înalt neîncrederea lui Sîrbu în ființa morală a lui Doinaș, o nedumerire care-l răscolește și pe editorul Toma Velici (de la care așteptăm și alte dezvăluiri din arhiva păstrată de Elisabeta Sîrbu, alias Limpi), și anume gestul dramaturgului și prozatorului de a nu-i trimite manuscrisul romanului Adio, Europa!, nici lui și nici unui alt cerchist, ci lui Alecu Paleologu. Și o face chiar dacă avea unele rezerve și față de discursul critic al lui „Alecu redivivus”, cel care juca un fel de „rugby levantin” cu Noica, așa cum îi scria lui Sergiu Al George[ix]. Un Paleologu care ilustrează retoric rolul unui „judecător incoruptibil”, „care îl foarfecă fără anestezic pe gînditorul Noica”, „provocatorul”, într-un dialog cu marca „patati-patata”, adică bla, bla, bla, o „logamachie”.

Ei bine, în pofida acestor paleologisme venite dinspre un exeget care „şi‑a rupt frumoasa‑i dantură încercînd să muşte de cur un filosof de cursă lungă”, printr-un „galimatias fără cap, fără coadă, dar cu un ac veninos ascuns”, un critic care „joacă poker în timp ce poporul învaţă să joace şah la rege”, cu toate aceste fisuri de fabricație sau dobîndite, Sîrbu – repetăm – nu îi trimite paginile lui cele mai dinamitarde lui Doinaș, ci tocmai lui Alexandru Paleologu, spirit căruia pare să-i facă astfel o admirabilă concesie: Alecu „are un fotoliu de orchestră în sufletul meu”.

[i] v. passim Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Timișoara: Editura Amarcord, 2001; cităm din text fără vreo altă trimitere.

[ii] Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timișoara: Editura Amarcord, 1999, p. 13; cităm din text fără vreo altă trimitere.

[iii] „Cînd povestesc din ale vieții valuri…”, Ramuri, nr. 2, februarie 1989; vezi textul integral (recuperat de editorul Toma Velici) și povestea tristă a unui „dialog” în care, paradoxal, Sîrbu și-a pus sieși întrebări – v. Ion D. Sîrbu, Ultimele…, Târgu Jiu: Editura Măiastra, 2020, p. 95–133.

[iv] v. Introducerea lui Eugen Simion la Ion D. Sîrbu, Opere, II, Corespondență. Ediție îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, București: Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. V–XXIV; vom cita din scrisorile acestui volum doar prin indicarea paginii între paranteze.

[v] Craiova, 17 Nov[embrie] 1986; document inedit pus la dispoziție de editorul Toma Velici.

[vi] „O, du lieber Augustin”, Craiova, 11 Dec[embrie] 1986; document inedit pus la dispoziție de editorul Toma Velici.

[vii] v. Ion D. Sîrbu, Opere, II, ed. cit., p. 731.

[viii] E vorba de Martin Buber, Eu și tu, București: Editura Humanitas, 1992; ediția princeps, în germană, apărea în 1923.

[ix] v. in extenso scrisoarea din 9 febr. 1981, unde Sîrbu face harcea-parcea studiul lui Paleologu despre Noica, din cartea Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, București: Cartea Românească, 1980; în Ion D. Sîrbu, Opere, II, ed. cit., p. 25–36; citez din text fără vreo altă trimitere.