Ștefan Aug. Doinaș și cenzura poeților

Într-un interviu realizat de Lidia Vianu în iulie 1991 şi publicat cu titlul „Cenzura a viciat conştiinţe” în revista „Agora”, anul V, nr.1, ianuarie-martie 1992, Ştefan Aug. Doinaş vorbeşte ca de o poznă reuşită de momentul în care i-a luat în tărbacă pe cenzori: „La o intâlnire cu şeful statului, la un Congres al Uniunii scriitorilor, când am protestat printre alţii şi eu împotriva cenzurii, Ceauşescu chiar a anunţat desfiinţarea cenzurii. Se desfiinţase de fapt un organism – un aparat – care de fapt primise un alt nume. […] Îmi amintesc că la acea şedinţă, beneficiind de indiscreţia unor colegi ai mei, pentru a putea pleda împotriva cenzurii, am făcut următorul lucru: mă refeream numai la poeţi. Am citat extrase din cărţile de poezie apărute în ultimul timp ale câtorva, 5-6 poeţi. Şi cum acei poeţi mi-au dat cărţi cu dedicaţie, dar la fiecare poezie au adăugat versurile care fuseseră scoase sau au corectat modificările care fuseseră făcute de către cenzori, eu am citit şi versiunea adevărată a acelor poezii, bineînţeles spre hazul sălii, dar era un haz amar”. Reproducând citatul de mai sus, în foarte controversata lui carte despre Doinaş, Asul de pică, George Neagoe presupune că Doinaş a „încurcat datele la care s-a petrecut evenimentul. Contextul ne sugerează că episodul s-a petrecut pe 18 octombrie 1978, la Iaşi.” Adică la furtunosul Colocviu de poezie, unde înfierarea de către poet a falsei poezii patriotice şi a „barzilor de mucava” (v. poezia „Ajunge!”) a fost extrem de apreciată.

    Adevărul e că nu memoria i-a jucat o festă lui Doinaş, ci tânărul autor n-a mers destul de departe cu documentaţia. Din „Scânteia” datată 29 mai 1977, care prezintă a doua zi a lucrărilor Conferinţei naţionale a scriitorilor (26-27 mai 1977), ar fi aflat următoarele: În cuvântul său, Ştefan Aug. Doinaş a semnalat în mod critic „alergia iraţională” faţă de anumite cuvinte din bogatul fond al limbii române la „anumite organisme de utilitate socială, al căror rol este acela de a furniza poezia bună”. Citând iluştrii înaintaşi, „care ne-au învăţat ce înseamnă magia poetică”, vorbitorul a furnizat o serie de exemple de regretabile intervenţii „pudibonde” asupra unor texte poetice. // „Preşedintele ţării a rostit ieri de la această tribună cuvinte de maximă înţelegere faţă de munca noastră – a spus vorbitorul în încheiere. Ideea lor de bază a fost expusă limpede şi categoric”. Ele conţin – a continuat el – „Un adevăr care ne onorează, un adevăr cu atât mai valabil cu cât e vorba de poezie, structură verbală sublimă, dar fragilă, în contextul căreia cea mai mică ingerinţă străină de spiritul ei duce la compromis şi la rutină [Doinaş spusese ruină!].” Se va putea vedea mai jos în ce măsură darea de seamă servită de cotidianul oficial corespunde sau nu cu discursul lui Doinaş şi cu tonul acestuia.

    Interesantul document nu e de găsit în nicio lucrare publicată a poetului. Până şi internetul tace. Din fericire, printre hârtiile lui I. Negoiţescu aflate în păstrarea mea, am găsit o copie de 4 file – fără titlu, nesemnată, necorectată – a dactilogramei cuvântării lui Doinaş, pe care o reproduc în continuare integral. E rândul meu să presupun că i-a fost dată de către autor prietenului cerchist în chiar perioada amintitei adunări a breslei: nu „comisese” acesta, cu ajutorul aceleiaşi maşini de scris (şi implicit a lui Doinaş!), cu puţine luni în urmă, în preziua distrugătorului cutremur din 4 martie, celebra scrisoare de solidaritate cu Paul Goma? E desigur posibil ca şi alte exemplare să existe.

    În implacabila-i şarjă la adresa cenzorilor, Doinaş revelă o faţetă cu care mai rareori şi-a bucurat cititorii. „Pledoaria” sa, într-un abil crescendo, convinge pe oricine că poetul, ca ceilalţi cerchişti, nu avea numai un dezvoltat simţ al umorului, dar şi cât de expert era în mânuirea ironiei.

 

Stimaţi colegi,

permiteţi-mi să vă spun câteva cuvinte despre… spaima de cuvinte şi despre consecinţele ei pentru poezia română de azi. După cum ştiţi, o mulţime de oameni se sperie de anumite cuvinte: e, în această teamă de cuvinte, un reziduu al vechii superstiţii omeneşti de pe vremea când – pe o anumită treaptă de civilizaţie – omenirea trăia încă în orizontul magic, acorda cuvintelor o anumită forţă magică, malefică sau benefică. Noi, poeţii, care trăim între cuvinte, în cuvinte şi prin cuvinte, înţelegem foarte bine puterea aparte pe care o degajează cuvintele, deoarece o seamă de iluştri înaintaşi ne-au învăţat ce înseamnă magia poetică. De la inegalabilul Eminescu am deprins magia eufonică a unor stihuri ca Unduioasa apă sună – vers admirat de M. Sadoveanu, sau Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat? – strofă elogiată de Geo Bogza. De la Arghezi am învăţat vraja stranie a unor cuvinte care, până la el, păreau sortite să rămână definitiv proscrise, în afara poeziei, acele mucigaiuri, bube şi noroaie cărora el, întâiul, le-a dat drept de cetăţenie poetică. De la Blaga am descoperit valenţele lirice speciale pe care le au anumite cuvinte cu sarcină magică sau mitică. În fine, de la Ion Barbu auzul nostru a instruit magia indicibilă, bazată de multe ori pe efecte de contrast, a cuvântului rar, insolit, logodit cu cuvântul obişnuit şi comun.

    Iată însă că, de câtva timp, noi, poeţii, constatăm o spaimă superstiţioasă faţă de anumite cuvinte la nişte organisme de utilitate socială, organisme al căror rost este, fără îndoială, acela de a favoriza poezia – şi, mai ales, poezia bună – dar care, datorită acestei spaime oarbe în faţa cuvintelor, în loc să promoveze, interzic sau mutilează poezia. Unde se află lăcaşul acestei spaime? La ce nivel cultural funcţionează alergia iraţională faţă de o parte a bogatului fond de cuvinte al limbii române? La nivel de editură? La nivel de Direcţia Presei? La nivel de Sinteze? La nivel de Consiliul Culturii?

    Eu, unul, n-aş putea să precizez. Eu ştiu numai că un talentat confrate mi-a dat volumul său de versuri, cu dedicaţia de rigoare, şi cu anumite corecturi: corecturi care arătau care era textul său original, propriu, şi care este textul tipărit. Cu stupoare, am constatat nişte modificări, nişte diferenţe – exclusiv de lexic – pe care n-am izbutit să le înţeleg. Poetul, de pildă, scrisese:

Să cunoşti teama de oameni

Să ucizi la locul sfânt.

În versul al doilea, în loc de cuvântul ucizi, a apărut cuvântul cobori. Permiteţi-mi să repet: nu înţeleg de ce s-a făcut această modificare. Dacă, într-adevăr, ar fi fost ceva de cenzurat, acest lucru se află indiscutabil în versul prim: Să cunoşti teama de oameni, care ar putea fi interpretat în sensul unui dicton pe care societatea noastră îl respinge, acela care spune homo homini lupus.

    În altă parte, acelaşi talentat poet, meşter în a combina cuvântul suav şi cuvântul buruienos, avusese îndrăzneala teribilă de a scrie:

Ori s-a vădit a nu fi decât dânsa

Nubila mamă ce se-mpreuna

Cu florile în exerciţiul intim

Al mutaţiei sexelor.

Ei bine, ce cuvânt credeţi că a fost înlocuit în acest text? Spriritul pudibond, care sălăşluieşte undeva şi nu doarme niciodată, a surghiunit cuvântul sexelor şi a pus în locul lui cuvântul genelor. Din ambiguitatea acestui termen – gene, noţiune de biologie, şi gene, noţiune de anatomie – a rezultat un efect pe care vă las să-l apreciaţi singuri: Cu florile în exerciţiul intim / Al mutaţiei genelor!

    Acelaşi spirit pudibond l-a obligat pe poet să scrie:

Şi soarele însuşi îşi linge rănile

Ca un cal umplându-se de spumă

în loc de Ca un cal umplându-se de bale. În felul acesta, vă daţi seama, mii şi mii de cititori de toate vâstele şi sexele – pardon: genele – au fost scutiţi de efectele magic dezastruoase ale cuvântului bale, pe care cred că şi veterinarii l-au exilat pe veci din vocabularul lor.

    Spiritul pudibond e frate bun cu spiritul logic. Şi, pentru că noi, poeţii, am descoperit de vreo sută de ani, şi chiar aici, în România, datorită lui Macedonski, că – citez – „logica poeziei e logica absurdului”, un alt distins poet, pe care-l admir pentru efectele de graţie ludică şi naivitate poetică pe care le obţine din juxtapunerea în aceeaşi strofă a angelicului şi grotescului, şi care distins poet de asemenea mi-a dat volumul său în cele două variante – a sa, şi a celor patru nivele culturale – şi-a permis să spună textual:

Eu sunt total învins de rouă,

Definitiv trăsnit de crini!

O, Reparata, dă-ne nouă

Lumina celor trei calzi sâni.

    Spiritul pudibond şi spiritul logic s-au coalizat, ca doi buni fraţi ce sunt, şi astfel versurile 3 şi 4 au apărut în forma următoare:

O, Leopolda! Dă-ne nouă

Lumina celor doi calzi sâni.

În felul acesta, nu-i aşa?, a intrat în normal nu numai numele de botez al iubitei imaginare a poetului „trăsnit de crini” (dacă Leopolda poate fi considerat un nume normal!), ci şi fascinanta şi generoasa ei anatomie.

    Spiritul pudibond şi spiritul logic au însă şi un văr nenorocit care este spiritul dulceag. Acestuia nu i-a plăcut deloc cuvântul fleţ din versurile următoare ale aceluiaşi poet:

Să fim anonimi ca dovlecii

Şi fleţi şi suav răpitori

De suflete-nchise-n fecioare.

Aşa cum puteţi bănui, spiritul dulceag a înlocuit cuvântul fleţi cu cuvântul dulci („Să fim anonimi ca dovlecii / Şi dulci şi suav răpitori”…) şi, astfel, prin cultivarea inconştientă a tautologiei, s-a stabilit legătura de tradiţie a distinsului poet de azi cu un precursor al său care scrisese cândva atât de minunat: Dulce şi suavă ca o garofiţă.

    Atât spiritul pudibond şi spiritul logic, cât şi sărmanul spirit dulceag s-ar simţi însă grozav de jignite, dacă n-aş aminti aici de cel ce le tutelează, adică spiritul de suspiciune. Oamenii sau instituţiile posedate de spiritul de suspiciune n-au conştiinţă despre lumea înconjurătoare decât sub forma patologică a complexului de subversivitate: cercetând cu lupa metaforele ei descopăr peste tot conspiraţii şi delicte de pesimism flagrant, şi de aceea operează pe scară mai mare. În cel puţin alte trei volume de versuri nu de mult apărute, am constatat că spiritul de suspiciune a gonit din texte cuvântul moarte, căruia i-a preferat în mod principial cuvântul soarte (atunci când avea nevoie de rimă) şi, în mod şi mai principial, cuvântul rană (versul: Cântăreşti rana coaptă în spicul săgeţii, în loc de Cântăreşti moartea coaptă în spicul săgeţii); iar când a vrut să fie absolut principial, a pus în loc de moarte pur şi simplu viaţă…!

    Paradox absolut inexplicabil, spiritul de suspiciune este tot una cu spiritul optimist. Am să v-o dovedesc. Un alt confrate al meu, al cărui ultim volum de versuri a fost pentru mine o adevărată revelaţie pe linia unui lirism de gravă meditaţie asupra rosturilor lumii, a scris următorul poem:

Să fie oare-adevărat

că dacă-mi place Venus din Milo

şi gândul cel mai lung din toate rostit de-Anaximandru:

„lucrurile au a-şi da socoteală

(unele altora) pentru nedreptate…”,

eu n-aş mai fi un om de azi, ci antic?

Ori dacă-mi place îndoiala lui Descartes

aş fi abia un ins din Evul Mediu?

Sau de-mi închipui

că va fi dreptate

cândva târziu, dar că va fi-ntr-o zi,

să nu mai fiu un om modern?

Ori asta să însemne oare

că dacă-mi plac mai multe lucruri

din alte timpuri în acelaşi timp

n-ar mai fi timp, şi după gust

istoria – vitrega noastră mamă,

ne creşte împotriva noastră?

Aici spiritul optimist care – nefiind unidirecţionat – nu se exercită numai asupra prezentului şi viitorului, ci îşi întoarce razele sale benefice şi poleitoare chiar asupra trecutului, a intervenit prompt şi, în loc de „istoria – vitrega noastră mamă”, a decretat: „istoria – severă ca o mamă”. Să mai subliniez, oare, că acest optimism deplasat, care vrea să strecoare în locul vitregiilor istoriei, nişte simple severităţi cu finalitate educativă, vine în contradicţie cu ceea ce noi ştim, şi afirmăm mereu, despre trecutul nostru de suferinţă şi luptă? Mă mulţumesc să subliniez că acest spirit îngust, ca şi toate celelalte, vin în contradicţie cu spiritul poeziei şi cu spiritul de libertate deplină a actului creator.

    Pentru garantarea specificului poetic şi a libertăţii de creaţie a poeţilor de la noi, Preşedintele ţării a rostit ieri, de la această tribună, câteva fraze de maximă înţelegere faţă de munca noastră. Ideea de bază [a] acestor fraze a fost expusă limpede şi categoric: în chestiunile care privesc problemele specifice ale activităţii de creaţie scriitoricească, scriitorii înşişi vor putea să decidă mai bine decât Direcţia Presei. Acesta este un adevăr cu atât mai valabil cu cât e vorba de poezie, structură verbală sublimă dar fragilă, în contextul căreia cea mai mică ingerinţă străină de spiritul ei duce la compromis şi la ruină.

    Dacă Conferinţa noastră naţională n-ar avea nici un alt rezultat decât această garanţie a universului specific, personal şi intangibil al textului poetic, şi încă am putea să spunem, cu inima senină, că noi toţi nu ne-am întâlnit aici zadarnic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *