Ștefan Aug. Doinaș – un „simulator”, disimulant?

Atunci, când apăreau prin reviste aceste versuri: „Pe toți i-am amăgit… // … Nestrămutata cumpănă divină/ în orice joacă îmi găsește vină, / și celui care minte-i dă minciuna…” (Metamorfozele, XII) sau: „… Umbra mea, fidelă infidelității și / comportamentului meu sincer simulator -” (IpostazeleAutoportret)[1] vedeam în ele semnele „proteismului”, imaginea unui Narcis, contemplativ, ca „indice” al unui „eu profund” care devine „multiform”[2]. Problema pe care o ridică Ștefan Aug. Doinaș în poetica sa este legată de răspunsul pe care îl avem față de sinceritatea în artă. Este autorul sincer? Pe cine înfățișează el? Rând pe rând, vedem cum Ștefan Aug. Doinaș, subminează eul creator al poetului, îl despoaie și-l derogă de la o reprezentare reală. Autorul devine „reprezentant” al simbolurilor culturale ale umanității: „Exhibarea eului liric celui mai profund are loc pe o scenă de cultură, adică prin intermediul unor ficțiuni care-i garantează audiența tuturor celorlalte euri…”[3].

            La Doinaș opțiunea pentru simulare, pentru mască este o funcție a lumii ca teatru – „o funcție a jocului”: „Cum activitatea ludică nu pune în lumină nimic altceva decât pe sine însăși, prin intermediul celor ce joacă, aceștia se joacă ei înșiși[4], precum în Elegia I – Jocul: „Acuma știu:/ întregul lumii joacă / și se joacă: / nu ca un om, / și nici ca Geea cu Uranus. / Nu: / Jocul lumii / este jocul nimănui, / toți jucătorii sunt jucați / la rândul lor”.

            Am făcut acest pasaj introductiv pentru a ajunge la o idee a criticului Mircea A. Diaconu care „citește” și „aduce în discuție” mascarada din biografia lui Doinaș legată de Ion Motoarcă[5]. Criticul sucevean vede aici o relație în care „eul poetului” nu poate apărea decât „travestit”: „el îmbracă, citim, diverse costume, de tip arhetipal, de tip colectiv, de tip istoric, de tip convențional-artistic, de timp simbolic”[6].

            E vorba, la poetul nostru, de un exercițiu „al instituirii de sine”: „stăpân pe tehnicile cele mai diverse, pe care le exersează impecabil, el ar reitera o serie de teme, ele însele consacrate, care nu l-ar implica decisiv. Metamorfoza, rătăcirea către esență, coincidența contrariilor par opțiuni livrești și alegeri ale culturii, poate ale spiritului…”[7].

            Până unde poate duce „actorul”/poetul duplicitatea jocului? „Lirica lui Doinaș se joacă în continuu, este avidă să respecte ori să sfideze convențiile, își născocește personaje și lumi fabuloase, dar, îndeosebi, se lasă pradă cuvintelor, într-un spectacol ludic de o desăvârșită savoare”.[8] Nu e de mirare această observație: Doinaș încă din Lectura poeziei (C. Românească, 1980) plasează „jocul” în „esența umanului și în miezul creației artistice”. Ce este important în observația sa este că „jocul”, ca „activitate liberă și ingenioasă” își „elaborează propriile legi” în „chiar parcursul jocului” (art. Ludicul – vector principal al poeticii argheziene). „Foamea” de ludic aduce în scenă la Șt. Aug. Doinaș bufoni, nebuni, prinți, clovni. Râsul schimonosește masca pentru că se apropie de adevăr. Să fie … Ion Motoarcă investit cu o astfel de imagine speculară care „schimonosește” identitatea individului? O „explică” însă și poetul în poezia Ipoteze la Yorik: „schimbarea feței / schimbă straniu / un râs de mască-n râs al stricăciunii / un cap / așa-zis gol / în craniu”.

            Sau chiar într-un interviu din 1997 cu Mircea Iorgulescu în care vorbește despre aceste predispoziții către simulare din grupul Cercului Literar, mai ales prin replica frecventă a lui Ion Negoițescu: „Nu uita, eu sunt mascat”. Și, referindu-se la sine, poetul adaugă: „Ei, într-un anumit fel și eu port o mască, care mi-a atras multe glorii și multe ponoase…”[9].

            Într-un articol recent,Ion Vartic așază și el ”cazul Ion Motoarcă” tot sub semnul ”jocului”/”farsei”,referindu-se la riposta adresată Cercului Literar împotriva ”resurecției baladei” ( într-un stil pășunist,jdanovist, gen Balada despre Barta Iosif  și ortacii săi) de către redactorii  ”Almanahului literar”:  ”…Așa că  nu întâmplător și,în bătaie de joc, Ștefan Aug.Doinaș l-a inventat,în carne și oase,pe Ion Motoarcă,așa-zisul poet,care publică cot la cot cu almanahiștii și în aceeași manieră ca ei,ajungând chiar să fie citat de Perpessicius la loc de cinste, alături de Geo Bogza,în Aula Academiei R.P.R.A fost un act de sabotare a ”literaturii noi”,pe care Doinaș l-ar fi

putut plăti scump,prin închisoare; iar redactorii revistei,pentru lipsa lor de vigilență,s-ar fi putut alege cu o mustrare.Cu atât mai mult,deci,redactorii ”Almanahului” vor lansa periodic atacuri împotriva Cercului Literar, probabil și dintr-o invidie față de acești creatori care îi depășeau prin talent,inteligență și cultură și care,pe deasupra,mai fuseseră și consacrați de E.Lovinescu și Blaga.E una din cauzele părăsirii de către cerchiști, rând pe rând,a Clujului, ei conchizând,precum Negoițescu, că”aceastăp stupidă și îndărătnică provincie Ardeal ne refuză”,sau,ca Stanca,despre Cluj, că e un ”oraș-mormânt”…(art. ”Banda de ticăloși” a Clujului din anii 50, în România literară,nr.12/25 martie 2022)

            Pe această „relație” (în care coabita grupul cerchist) cu „farsa” insistă și un echilibrat teoretician al „simptomelor” și „jocurilor divinității”, precum Virgil Nemoianu: „Tot așa, doctorandul mai sus pomenit face mare tapaj de hazliul episod juvenil legat de poeziile semnate „Ion Motoarcă” de arhitânărul Doinaș: nu mă îndoiesc că era vorba de o amplă farsă în tradiția celei adresate de Hașdeu junimiștilor sau a „prânzului academic” inventat de Odobescu împotriva latiniștilor (Prandiula academicu)…”[10]. Reputatul filosof și comparatist, preocupat de procesele și eșuările istoriei în cristalizarea unei etici „elitare”, de modelul „micro-armoniei” și a „calmului valorilor”, face o severă radiografie a societății intelectualilor din România post-revoluție, într-o serie de articole-pledoarii împotriva „dublelor standarduri”, ale proliferării unui „eleticid” după modelul promovat și de Adam Michnik: „… dosarul e gândit pentru șantajarea și compromiterea respectivei persoane. Cum să gândești un om după dosarul de la Securitate? A face așa ceva ar însemna să consfințim victoria finală, peste timp, a Securității”[11].

 

***

            Deși a tradus din Fernando Pessoa încă din 1988 (în Atlas de sunete fundamentale, Dacia), excrescența versului „Poetu-i simulator…[12] credem că a crescut, s-a dezvoltat încă din 1982, când publică traducerea lui J. W. Goethe – Faust. În introducerea Faust ca homo europaens, el teoretizează „masca”, „multiplele ipostaze existențiale ale europeanului” (p. 13) și citându-l pe P. Valéry lărgește sensurile dintre „mască și demonism” spre „proteism”: „Eul creator, la urma urmelor, la orice apel; iar viața nu e în fond decât posibilitate .. … Goethe, Poet și Proteu, trăiește o cantitate de vieți prin intermediul uneia singure…” (cf. citatului de la p. 13). Faust, devine în viziunea lui Doinaș un „mit disponibil”. Despre „disponibilitățile” lui s-a discutat mult, noi vom urmări cum ele trec, cresc prin ani. Doinaș, întâi teoretizează aceste disponibilități ale cuvântului persona / „mască de actor” în 1992 în volumul Măștile adevărului poetic (Ed. Cartea Românească, Buc.) în care se oprește la poeții săi preferați Mallarmé și P. Valéry. La ultimul insistă asupra „construcției verbale”, a textului poetic pentru a obține anumite efecte asupra cititorului acceptând ideea jocului: „Literatura e arta de a te juca cu sufletele celorlalți” (p. 126). La poetul francez Doinaș urmărește mai abitir teoretizarea „originalității” în poezie, trebuind „să interogăm opera, nu omul”, și să trecem „limita” în sens invers: de la viață, „trăire” spre „zona semnificațiilor, a sonorităților sau ritmurilor pure” (p. 140-141). Desigur, influențele acestea se vor vedea în ceea ce critica a numit la Doinaș „sărbătoarea” și „abundența” în poezie. Pe noi ne interesează, însă, semnificația jocului și a „disocierilor dintre autor și personaj” care prinde tot mai bine contur în exegeza sa: „Mi se pare evident ca, la nivelul scriiturii, toate datele autobiografice formează o lume de semne, cu care eu – poetul pot să mă joc după plac, cu condiția de a respecta regulile artei mele” (p. 95 – Măștile adevărului poetic). Ideea complexă a „jocului” o întâlnim în poezia sa, dacă ne amintim de acel poem din 1967, Jocul celor vii, în care „rolurile” trebuie schimbate între cei vii:

„Tu – fii ca judele care condamnă. / Tu – poartă-ți mândru nimbul tău de spini.  / Tu – cântă. Tu stai drept și-n nemișcare,  / Iar tu – încearcă astăzi să pari duh.  /…/ Vă știți, deci, gestul potrivit și locul?  Perfect! Acum schimbați-vă-ntre voi.”

            De aici până la siguranța „simulării” pe care o găsește la F. Pessoa nu e decât un pas: „Se poate, astfel, subscrie total la riscantul vers al lui Pessoa: Poetul e un simulator…? Ce mai rămâne, în acest caz, din ceea ce ne-am obișnuit a numi adevărul poetic? Să fie poezia o simplă ars combinatoria de cuvinte, fără nici un suport real – o „minciună frumoasă”? (p. 97). Pe solul acesta mișcător, al întrebărilor, care dezvăluie și se întorc asupra lor, precum razele în diamante, Ștefan Aug. Doinaș își precizează poziția: „poetul nu exprimă nici un adevăr îngust al vieții sale personale, ci că – în ceea ce se arată fi mai realizat în opera sa – el produce măști personale ale adevărului lumii și a vieții” (pp. 97-98).

            Pentru o mai exactă paralelă să revedem versurile lui F. Pessoa din poezia [13]:

 

AUTOPSIHOGRAFIE

” Un poet e-un imaginator1   / …  ”

 

și din poezia:

ACESTA

”Se zice că mă prefac și că mint /

În tot ce scriu. ”

            Această „exhibare de sine”, în viziunea lui Doinaș are nevoie „de o scenă culturală”: „adică într-un cadru de ficțiune și convenție”, cu „ajutorul unei recuzite proprii de costume și decoruri” care nu există în stare de natură, dar „i se oferă zilnic în straie de cultură”.

            Și aici, Doinaș, face a doua referire la F. Pessoa în studiu său: „… N-a dat oare chip concret și individualizat măștilor sale Fernando Pessoa?”. Și, finalul capitolului „Lirism și exhibare de sine”, unde avem această, aproape o „autocaracterizare” a sa pe care putem paria: „Poetul liric este singura creatură care, în aparenta sa sinceritate, nu-și exhibă decât pudoarea. Tot ce cade sub limita acestei „sincerități simulate” rămâne un simplu document existențial, care poate să onoreze viața, dar care nu poate să intereseze arta” (p. 57).

            Credem că pe acest temei al unui … sincer „autoportret” brodează și criticul M. A. Diaconu întâlnirea dintre întrebarea „sinceră” a lui Petru Cârdu și răspunsul lui Șt. Aug. Doinaș într-un interviu din 1990, dar publicat în 2003 în revista Secolul 21: „Am aflat că, în perioada proletcultistă, ați născut un mare poet al zilei sau o mare speranță a poeziei, inventându-i o operă, care asculta de canoanele strâmte ale vremii. Sărmana victimă a capacității Dumneavoastră creatoare de a mima orice tip de rostire era un total străin de creația literară. În teatrul pirandellian autorul se dezice de personajul creat. Erați păpușarul inspirat al unei păpuși stupide”.

            Printre detaliile cazului „Ion Motoarcă” de la Arad, când Doinaș avea 26 de ani, iată motivarea poetului: „Oricând un poet de oarecare talent poate să scrie și cronică ritmată; oricând un poet abil în arta versificării poate să pună în ritm și niște lozinci. Este ceea ce am făcut eu atunci. Nu a fost deloc profitabil pentru mine decât într-un sigur sens. Am avut dovada, încă o dovadă concretă, că literatura care se făcea atunci în România nu făcea două parale…”[14].

            Și interpretarea criticului Mircea A. Diaconu: „… Firește că nu este aici una din situațiile fericite în care se putea situa Doi­naș. Lucrurile se complică cu atât mai mult cu cât pentru textele pe care i le scria, Motoarcă îi „expedia cu regularitate”, cum spune Doinaș însuși, onorariile primite. Masca poetului proletcultist, pe care Doinaș o poartă, dincolo de efectele pe care textele sale le putea genera în imediat, poate demonstra tocmai ideea contrară, că simularea e pur și simplu mimare; nu cunoaștere, nu angajare existențială, nu „trăire esențială”. Sau ideea că Doinaș știe prea bine acest lucru.”[15]

            Revenind la referințele lui Doinaș despre F. Pessoa vom arăt că ele se întețesc, mai mult stârnite de interviurile la care a fost provocat. Astfel, într-un număr din 2002 al revistei Euphorion, poetul octogenar revine asupra ideii de „proteism” care motivează disponibilitatea spre alteri, spre „capacitatea de a se metamorfoza”: „Poetul trebuie să fie un Proteu, în sensul că el nu poate fi fidel sieși decât însușindu-și capacitatea de a se metamorfoza. Într-un poet mare există întotdeauna mai mulți poeți foarte diferiți, așa cum ne arată câteva cazuri celebre: Hölderlin, Arghezi, Fernando Pessoa și alții…”[16]

            Critica literară exploatează, după apariția volumului Aventurile lui Proteu, legătura cu „modelul” F. Pessoa. Poetul teoretizează, cu aceste prilejuri „poezia pură” pe care a promovat-o, dar și „proteismul” de tip goethian care a lăsat urme asupra sa după traducerea lui Faust. Iată un răspuns sugestiv dintr-un interviu cu Tatiana Rădulescu[17]: „… Aș greși dacă n-aș recunoaște că factorul determinant al unei asemenea „aventuri a lui Proteu”, a fost marele poet portughez. Dar aș greși, de asemenea, dacă n-aș mărturisi că un fel de avant gout, o vagă bănuială anticipativă, a realizării ei am avut-o mai devreme: o dată cu traducerea lui Faust, II. În acea parte a capodoperei sale, Goethe parcurge practic toată istoria poeziei europene, – de la versul clasic al Antichității până la – îndrăznesc să zic – poezia „pură”. E o formidabilă „schimbare de registru al rostirii” poetice, care m-a impresionat și mi-a permis, de asemenea, „obrăznicia” de a observa că, de pildă, traducerea lui Lucian Blaga nu este destul de fidelă față de originalul german. Să scrii, ca Goethe, à la maniere de… – de…- hexametri clasici, poezie de tipul liricii religioase medievale, de tipul poeziei cavalerești, alexandrinul de curte, cântecul de lume, balada romantică germană, lirismul idilic și pastoral, poezie de revoltă socială, stanță renascentistă, poezie gnomică, alegorică și satirică, imitând parabole biblice, reluând versuri germane tipice, precum Madrgalversul și Knittelversul etc., etc. – o asemenea performanță confirmă o capacitate mimetică extraordinară, un proteism unic al personalității.

            Întâlnirea cu Pessoa a venit ceva mai târziu, dar a fost – fără îndoială – decisivă…”.

            Tot atât de relevant este și răspunsul pe care Doinaș l-a dat reporterului radio – Tg. Mureș, Valentin Marica în 1999[18]: „… Un mare Poet, Pessoa, spune clar că poetul este un simulator. El se preface că simte ceva și se preface atât de bine încât până la urmă chiar simte. Ori această transpunere a sa într-o anumită situație, în care nu se găsește pe neașteptate, dus de vânt, și pe care și-o propune el însuși, această cantonare a sa în masca pe care și-o creează, este măsura poeziei moderne. Pessoa a putut să-și inventeze acei heteronimi, niște falși poeți pe care i-a botezat chiar. A mers până acolo cu farsa, încât a inventat scrisori între ei și critici, polemici, nefiind decât alte ipostaze ale propriei sale personalități. Poeți care au fiecare timbru specific; eul poetului este un eu plural…”.

            În 1995, în interviul cerul pentru Poesis (la împlinirea vârstei de 75 de ani) am semnalat schimbările survenite în poezia sa după volumul Vânătoare cu șoim (1985): „vocile” cu vizibilă biografie lirică, cu peceți proprii în discursul „mixt” ca „somație a realului”. Poetul a insistat asupra „proteismului” său: „Poeziile pe care vi le trimit, alăturat, fac parte dintr-o viitoare carte de poeme întitulată Aventurile lui Proteu: o demonstrație practică a proteismului meu sub un motto care afirmă, tocmai eul plural al poetului: Ați vorbit despre heteronimi: se înțelege, deci, că „modelul” este portughezul Pessoa”.

            Evident, din toate aceste interviuri ale poetului reiese că el se recunoaște într-o capacitate a sa de a fi „simulator”, predispus „să joace” „pe-un ascuțiș de sabie dansează spre hazul vostru agresiv” (Clovnul, în vol. Hesperia, versuri, C.R. 1979). Ceea ce îl deosebește de Pessoa este sentimentul de detestare pe care-l are, concomitent cu pofta de „a juca”: e un „biet Narcis” care a „tulburat izvorul” și-n fiecare clipă se detestă” (Cel care vrea să joace). Doinaș împinge acest sentiment, al detestării, până la scârbă, până la un sadism de-a amâna răspunsul, de-a re-cunoaște „minciuna”: „La răspântia cu miros de abator, poetul / secolului își vede sadic de treabă: / Deschide cu lama în organele lumii / o sumedenie de guri roșii care întreabă” (Poetul sadic). „Murdăria” stigmatului „impersonabil” al acelor „ani vitregi” este răvășită la tot pasul: „… Iar împotriva / acelor ani trăiți în murdărie /// nici un lăstar din vița noastră nu se / încordă ca să protesteze. Vinul / acesta-și minte minte prin buchet otrava” (Ce semn purtăm).

În acest „sadism” aș vedea diferența dintre poetica măștii la Ștefan Aug. Doinaș și a heteronimiei la poetul portughez Fernando Pessoa. Căci există un paralelism între cei doi poeți însă cu nete disocieri care dau pecete personalității lor. Trebuie să mergem mai departe decât spune poetul. Pentru că dacă la Pessoa prin heteronimi se manifestă univocul operei, la Doinaș, prin măști se re-constituie ceea ce ființa are în pierdere. Masca și heteronimul nu sunt identice. Un heteronim, la Pessoa, nu-și poate abandona destinul decât prin dispariția sa. La Doinaș măștile pot fi schimbate, fără să altereze ființa care le-a purtat:     „Cum își desprind la vestiar actorii/celebri-mprumutatele costume,/ și eu, acum abandonez costume,/ de ipostaze obscure sau notorii,// de-ntruchipări în viață sau postume,/ care m-au exaltat..”. Astfel, dacă Pessoa e plural, la Ștefan Aug. Doinaș este vorba de o înscenare a eului în ipostaze diferite. Dimpotrivă, poezia e multiformă la Doinaș, în timp ce la Pessoa scindarea ei în heteronimi – e multiplă. Disocieri la Pessoa – iar la Doinaș bucle, care se-ntorc în magma comună, după ce au epuizat forme plenare de manifestare: „Aici, la răspântie, unde se-alege/ un drum de alt drum, bifurcat sunt eu însumi/… pe unul cu sânge, pe altul cu rouă” (Psalmul XVI). Heteronimii lui Pessoa constituie biografii – la Doinaș poemul acoperă lipsa de evenimențial, este biografa sa desăvârșită.[19]

            Un simulant sau un disimulant?

            La Pessoa termenul „fingidor” – spune traducătorul Dinu Flămând – poate fi înțeles ca „ficțional”, „creator”, „închipuitor”, dar și „prefăcut” – fără sens peiorativ. (Opera poetică, Humanitas Fiction, p. 531, 2011). Dar să fim atenți la sensurile cuvântului disimulant: la spaniolul Gracian y Morales Baltasar disimularea e o virtute majoră – a fi de nepătruns, a-și ascunde inima, a înșela pe altul. „Strategia” pe care o etalează el este aceea că omul „luptă contra omului; o luptă de măști; trebuie să te maschezi și să-ți ascunzi jocul pentru a ridica mai bine masca altuia…” (Jean Rousset, Literatura barocului în Franța. Circe și păunul, Ed. Univers, Buc., 1976, p. 226). Tema sa este o replică a „aparenței” – teoretizată de Agripp d′Aubigné (Odă ostentației), care opune omului „esenței” omul „aparenței” (op. cit., p. 224). Alt elogiu al disimulării aduce Torquato Acetto într-un tratat apărut la Neapole, în 1941, Della dissimulazione onesta, în care e transformată în virtute: „o mască mascată; disimularea nu este eficace decât dacă se disimulează”. În accepțiunea sa: „a disimula nu înseamnă numai să ascunzi ceva ce este, dar, în egală măsură, să simulezi ceea ce nu este…” (op. cit., p. 226). Mai direct: „disimularea” este o metodă „pentru a te construi, sau invers: a te construi după un model înseamnă „a te disimula”, deoarece înseamnă a te arăta altul decât ești” (op. cit., p. 227). Vecinătatea termenilor ostentațieaparențădisimularesimulare ne sare în ochi.

            Personal, cred că, în cazul lui Doinaș, a sensurilor pe care le-a dat „clovnului”, „martorului”, ar trebui optat nu pentru sensul lui Pessoa, de „ficțional” („Un poet e un imaginator:/ El le-nchipuie pe toate cele/ Până-și face o închipuire/ Chiar și din reala lui durere…” – Autopsihografie), ci de disimulare – o „mască mascată”: care nu numai că ascunde ceea ce este, ci și simulează ceea ce nu este…

            Ștefan Aug. Doinaș a avut premoniția unei … judecăți a urmașilor: o culpă are nevoie de un „martor”. Doinaș a purtat un martor prin multe dintre poemele sale – propriul său ego, limita pe care o poate îndura, iluzia că opera poate fi un  „martor”, o disculpare: „el/ știe:/ toate vor veni din nou -/ și cel scăpat din cușca lui de aur/ și cei ce nu pot sta-n picioare/ și mângâioasa melopee/ a celor care-ngenunchează/ și ora care/ ieri/ bătea întru măricea ceasului de mâine…”  (Poetul – martor)[20].  Ce poate fi mai cumplit decât să porți cu tine, ca o rouă a florilor „care-au icnit”  întrebarea cu gheare în suflet: „ce vor găsi?/ ce vor găsi? ce vor găsi?”. Există o referință la o vină ancestrală, purtată de om din leagăn („condamnat din leagăn”) dar există și o „crimă”: „mi-am scufundat brațele până/ la coate în sânge…”. Poetul poate lua asupra sa o vină pe care o  purtăm în sânge? Până unde e „jocul”, până unde e limita artei: „În patru picioare, ca iezii, / îl va deruta pe procuror,/ va juca șotron cu jurații” (Martorul)[21]. Cine mărturisește pentru mine: fosta „mască” – „obrazul de piersică”? Dar poate ursita „să aibă obraz”, se întreabă într-un alt poem (IX, ființă și travesti)? Însă „celui ce cântă” „ursitorile” îi pot acoperi obrazul: „de ce-ar fi oare/ mai solemnă/ intrarea-n luminiș a cerbului?/ de ce-ar fi oare/ mai exactă/ înscrierea-n cerc a pătratului?” (Rangurile ființei).

            Însă temerile lui Doinaș s-au perpetuat, ele l-au ros ca niște carii:  „… până când / ai să cânți / și-ai să negi / la județul căutării / oroarea?”   (Vârstă)

            Multe poeme au o tensiune interioară care nu s-a diminuat în timp, ci s-a dezvoltat ca un cancer „secret”. Simțea nu atât teamă, ci greața unui „secret” de care nu se putea elibera: „El știe:/ toate vor veni din nou – //… Ce vor găsi?…” (Poetul – martor).

            Versurile seamănă cu un răspuns dintr-un interviu cu Ion Simuț: „… Această literatură „pe linie” nu va vedea lumina tiparului, cât timp trăiesc: autorul are dreptul și libertatea de a se amenda pe sine însuși!

Ce se va întâmpla – post mortem… – asta e o altă poveste. Oricum, adevărul va ieși la iveală cândva. Istoria nu îngroapă anumite lucruri decât pentru a le conserva mai bine…”[22].

Vorba lui Nietzsche: „dacă atingi aceste măști… ai dintr-odată în mână zdrențe și petice bălțate”…

Ce s-a „întâmplat” cu „îngropatul” în istorie se știe: „peticele” și „zdrențele”, de care vorbea Nietzsche, s-au inflamat sub pana „analiștilor” într-un „dosar” – „Cazul Doinaș”, cel mai lung „proces” (care a ținut, după gazetele ajunse și la Satu Mare, de prin 2004 – 2017) al unui poet din literatura noastră, ținut după moartea lui[23].

Nu a contat „discernământul, capacitatea de contextualizare, finețea distincției”, notează V. Nemoianu (art. cit., p. 13, Convorbiri literare) sau constrângerile și „presiunile psihice exercitate de torționari asupra lui”. Mai cumpănit, Ovidiu Pecican scrie: „cazul Doinaș este și cazul Caraion și al atâtor victime ale stalinismului românesc, va trebui cântărit și judecat mai bine după ce destinul întregii lor generații va fi cunoscut mai corect, mai clar”[24].

Alți „participanți” sunt, pe aproape, evazivi: „Mă tem că, din războaiele noastre culturale cu trecutul, cultura nu va avea de câștigat” (Paul Cernat)[25]. Sau, rândurile lui Adrian Dinu Rachieru: „… Și Doinaș, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, trecut prin purgatoriul umilințelor (de unde și cognomenul „ocnaș”, oferit de Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducând la rampă opinii în conflict…”[26]. Articolul era scris în 2014, iar Doinaș, mort în 2002, nu mai putea aduce „opinii”… Mai radical, dar mereu cu documentele „pe masă”, G. Andreescu este convins că Doinaș nu e decât o victimă a CNSAS și speră într-o „demonstrație” lămuritoare[27]. Tot pe pârghii echilibrate sunt și câteva dintre rândurile lui Silviu Gongonea: „… Doinaș perceput ca poeta artifex rămâne în picioare, numai că imixtiunea politicului este de acum o variabilă de care va trebui să se țină cu mai multă precauție seama… // … Dacă, totuși, ceva este de condamnat, nu slăbiciunea poetului primează, ci mârșăvia diabolică a Securității…”[28].

***

… După aceste periplu printre ipostazierile unui ego liric cu predilecție pentru travesti-uri, clovni, măști și jocuri cu măști – teoretizate minuțios în eseuri de o mare finețe -, nu ne putem îndoi că Ștefan Aug. Doinaș avea o constituție organică, proteică, de simulant: întâlnirea cu poezia lui F. Pessoa i-a venit ca o mănușă… „Șoimul”[29] care „mușcă din mănușă” n-a ajuns până la … piele: „… O mână/ de fulgi mi-e consistența, o ninsoare/ de zboruri altele tot timpul. Oare/ nu port eu șapte măști pe săptămână?…” (Metamorfozele, V).

Sunt „măști bune” și „măști rele”, ne învață Nietzsche discutând problema „decadenței”: „cum anume plasticitatea liberă a măștii dionisiace, a forței liber poetizante, a putut să se rigidizeze în opoziția dintre adevăr și fals, în fixarea unor măști cu o singură expresie, în minciună și travestire”, problematică analizată de Gianni Vattimo[30]. Tot el ne încredințează că „masca rea se naște „înlăuntrul” măștii bune” (p. 51), cum preconizează și Clovnul lui Doinaș îndemnându-ne să ne „culcăm pe partea pălmuită” după ce și-a scos măștile „cu scârbă”. Și nu e întâmplător – în mai multe texte el repetă acest îndemn: „întoarce-ți/ obrazul plâns în cealaltă parte/ și descifrează mâine-n policroma/ explozie a zorilor Treimea” (12, Friday Midnight′s Suite, în vol. Aventurile lui Proteu). Gestul „întoarcerii obrazului” e creștinesc, dar cel mai important lucru ni se pare că la această „iminentă dare pe față” (Vârstă), de scoatere a măștilor – Doinaș nu a ajuns până la ultima descojire: poetul rămâne, apără, „obrazul”, despărțindu-se, de mai multe ori, de Pessoa – care în Tutungeria are aceste versuri crude: „Când am vrut să-mi scot masca,/ Ea mi se lipise de obraz”. Doinaș pare că a rămas mai aproape de Nietzsche pe legătura dintre simularejocaparență și consideră „aparența ca aparență; ea nu vrea să înșele, ci este adevărată: ea nu este copia adevărului, nici umbra „Ideii”, nu suportă exterioritate, dar nici profunzime. Aparența este singură, căci nu ascunde nimic. Ea nu este opusul realității, pentru că ea este mica realitate”[31]. „Poetul produce doar aparențe-n sfera/ nulă a aparențelor – așa mi-a strigat/ magistrul…” (Lamentația, VIII). Nu există stabilitate la Doinaș, totul e clădit pe „aparențe”: „Care din noi e aici și care din noi e invizibil”? (Triptic): sau: „… Față ce mi se ridică-n față/ nu-i ceea care vede:/ ea este cerere, și ordin tainic,/ și sclavă milei mele nesfârșite…” (Elegia IV – Celălalt). Poetul vorbește de o putere mai presus de om, un ordin tainic în „jocul” simulării, încât ne întrebăm dacă o mască e simțită ca putere a altei măști, dacă ea se poate suprapune, complet, peste un rol/față, dacă poate să pună stăpânire o mască peste cealaltă sau doar îi arată „verigile” slabe?

„… Ce forță/ mă atrage către alții și mă scoate/ din mine însumi? Oare sunt eu astăzi/ răpit în brațele sfințeniei? Chemat/ să las pe celălalt în locul meu, și/ în locul lui să mă sacrific?… (Elegia IV – Celălalt).

Din păcate, dramatismul întrebărilor – ca niște pietre de moară care macină percepte filozofice – nu transmite fior liric, dar reținem: în acest joc fals al măștilor, el se oprește la … pielea obrazului. El e ultima redută a persoanei: „obrazul lumii e mâncat ca de o tinctură” (Al treilea testament). Numai pe obraz poți simți acea senzație de frig a „degetului care se plimbă/ pe fața ta dinlăuntru…” (Momentul măștii) sau frigul transcendenței (goale): „Chipul Tău și-asemănarea Ta, – / cum mi s-au scurs de pe obraz…” (Psalmul IX).

            Pe acest sol al „aparențelor” ar trebui să credem că simulantul poate … aluneca la nesfârșit, ca un patinator pe gheață fără să se gândească la nici o … judecată în cadrul relației minciună/adevăr. Și pentru Doinaș „judecata” poate fi doar o aparență în jocul istoriei: „judecătorii noștri reali abia s-au născut” (Triptic), dar și o asemănare, cum îi răspunde într-un interviu lui Daniel Cristea-Enache: „Cei care (ca mine, de altfel) au făcut compromisuri – întrucât compromisul era condiția de a-și realiza vocația de scriitor – vor legitima această perioadă de timp ca un regim ticălos care nu permitea crearea de valori artistice decât cerând tributul colaborării ideologice. Cei care (tot ca mine și ca mulți alții) au depășit acest purgatoriu, ajungând – vai” destul de târziu să-și publice adevăratele cărți care îi reprezentau, se legitimează pe ei înșiși nu în exponenți culturali ai regimului comunist, ci – dimpotrivă – ca exponenți ai rezistenței culturale față de acest regim”[32].

                                                ***

Nu cred că se poate fundamenta o „apărare” a unui poet/scriitor prin opera sa. Nu am încercat asta deși îmi notasem undeva, de mult, aceste cuvinte ale lui B. Fundoianu: „La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om. Ea singură nu l-a pierdut o clipă din ochii ageri. Cine îndrăznește să-și ridice capul, să asmută vorbele? Omul e un animal pe care poezia îl cioplește din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită” (Câteva cuvinte pădurețe)[33]. Dar Ștefan Aug. Doinaș credea asta. În dialogul cu Mircea Iorgulescu spune: „Eu m-am simțit puțintel acoperit de cultură. La adăpost…[34].Așadar, poate fi … la „adăpost” un poet în opera sa?

          Doinaș lărgește,împinge sensurile „jocului” până în pragul…”pactului cu diavolul”.Poetul cerchist nu pregetă să așeze acest ”pact” pe o miză faustică: dobândirea cunoașterii tainelor universului.Traducând Faust,Doinaș preia (parcă într-o predestinare pentru viața sa) din registrul semnării ”contractului” sensurile de ”farsă”,”pariu”,”târg”,”scârbă”,termeni pe care îi vom găsi dezvoltați în ”aria” poeticii sale.În scenele semnării pactului cu Mefisto,Faust acceptă ”să jucăm cu cărțile pe masă” (versul 1654,Noapte,op.cit.,p.91) și forțează,el însuși,miza: ”Primești pariul? Mefisto: Palma! Faust: Bate-aci!/Dacă voi zice clipei repezi:/ Frumoasă ești!Nu trece-n zbor!…(versul 1700).Tot el specifică mai încolo: ”Accept această farsă de prost gust…”,motivând,nemulțumit,că Natura i-a ”zăvorât” accesul la tainele universului: ”Mi-e scârbă din științe să mă-nfrupt./Hai,deci,să-mi potolesc în senzuale/Adâncuri patimile ca de foc!…(p.93).Dacă a fost o ”ispită” pactul faustic pentru Doinaș,în ”jinduirea” sa după ”coroana” Operei,trebuie să reținem că el a preluat din acest ”târg” și ”scârba” care- i viciază falsul triumf…

***

S-a potrivit ca în plină dosariadă a „cazului Doinaș” să-mi susțin lucrarea de doctorat despre Cercul literar de la Sibiu – Ștefan Aug. Doinaș, în 2010. Mi-am amânat publicarea studiului meu până în 2018, la Editura „Școala Ardeleană” din Clujul studenției mele. Poetul a fost de două ori la Satu Mare: în 1993 și 1997. Evident că l-am însoțit la colocvii, la dezvelirea bustului poetului maghiar Szilagyi Domokos, la festivitatea de premiere din sala Filarmonicii[35]. Însă pentru această lucrare mi se pare important să dezvălui un dialog cu poetul… Era în 1993, invitat de Kantor Lajos, redactor șef al revistei Korunk și de Cercul Kölcsey, pentru aniversarea poetului maghiar Szilagyi Domokos (1938 – 1976) și la colocviul dedicat sărbătoritului (cu participarea unor scriitori maghiari din țară și din Ungaria)[36]. Aici, Ștefan Aug. Doinaș rostește o comunicare intitulată „Măștile poeziei[37].

În cele două zile de la Satu Mare i-am fost alături și, într-o pauză din program, l-am invitat la mine acasă (unde așteptau poeții: Alexandru Pintescu și Grigore Scarlat). Pe drum, de la Hotelul „Aurora”, pe digul râului Someș, peste podul „N. Golescu”, din nou pe malul Someșului până acasă, am avut un dialog care, într-un anume moment, mi s-a părut de interes. Îl reproduc acum, pentru prima dată, pentru că mi se pare nu numai legat de constituția sa de „simulard”, ci și de o posibilă consecință a „pactului cu Diavolul” pe care nu o bănuiam atunci…

… Văzusem câteva scrisori ale lui I.D. Sîrbu prin reviste în care îi reproșa că „Doinaș nu răspunde la scrisori”, cum nu-mi răspunsese nici mie. L-am întrebat: „Nu prea aveți obiceiul frumos de a răspunde la scrisori… Mă rog, unuia ca mine, de departe, e de înțeles, dar cum de nu puteți să-i răspundeți unuia ca I.D. Sîrbu, prietenul din Cercul Literar?”. „Ai dreptate, recunoaște el, îmi cer scuze… Cu Sîrbu e altceva… e destul de dificil ca om… și, în ultima vreme, totuși i-am scris deși am fost foarte ocupat…”. Într-un alt moment l-am întrebat despre detenția sa: „Cum ați suportat închisoarea…?”. Nu i-a făcut plăcere întrebarea, dar mi-a spus câteva cuvinte care mi-au părut importante, nu atunci, ci peste ani, când citeam articole din „Dosarul Doinaș”. Le reproduc:

„… Știi, ești cu tot felul de necunoscuți… N-ai loc de intimitate corporală. .. Te atingi, te ating… Mie nu-mi place să fiu atins… Cred că dacă cineva ar ridica mâna asupra mea m-aș face terci… Aș face orice mi-ar zice, numai să nu mă atingă…”. Atunci, pe loc, m-am gândit la „legea” sacerdotală din satele noastre: „Să nu te legi de clopul meu!”. Dar ea era bazată pe bărbăția omului, pe mâna lui de pe cuțit… La Doinaș, cu tristețe, m-am tot gândit peste ani, refăcând din memorie dialogul, nu vedeam în răspunsul său riposta, ci abandonul, masa de plastic a unui trup făcut „terci”… Mă întreb acum: să fi „ridicat mâna” cineva în închisoare asupra lui Doinaș? Să fi fost agresat? Nu vom ști niciodată… Doar versul său știe adevărul: „Ziua de mâine – murdara ploaie de ieri” (Iar ce va mai fi).

[1]    Grupaj de poeme (Autoportret, La masa de scris, Psalm I, VII, XII, XIII, Elegia I, Jocul) apărute în Poesis nr. 4(64), aprilie, 1995, anul VI, înaintea lansării volumului Aventurile lui Proteu (Humanitas, 1995).

[2]    Măștile adevărului poetic, Cartea Românească, 1992, p. 98

[3]    Idem, p. 81. Trimitem, de asemenea, la volumul nostru din 2018, Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, cap. C. Masca – etalon al ființei creatoare, pp. 170-192.

[4]    Ștefan Aug. Doinaș, Despre joc și jucării, în Eseuri, Ed. Eminescu, Buc., 1966, p. 170.

[5]    Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 199, cu trimiteri la art. Lui George Neagoe în „Păcatele tinereții. Ștefan Aug. Doinaș a.k.a. în Motoarcă, Cultura, nr. 14/15 aprilie”

[6]    Mircea A. Diaconu, ibidem, p. 199.

[7]    ibidem, p. 199

[8]    Radu Călin Cristea, Cuvânt înainte la ediția din 1987, Foamea de Unu, Ed. Eminescu, p. XI.

[9]    Restituiri, Ștefan Aug. Doinaș în dialog cu Mircea Iorgulescu, în România literară, nr. 22, 8-14 iunie 2009

[10]  Virgil Nemoianu: Victime și vinovați: spre o abordare pluridimensională, Convorbiri literare, nr. 11(203), noiembrie, 2012

[11]  Adam Michnik, în vizită în România, Adevărul, 14 mai 1997, text adoptat ca motto de V. Nemoianu.

[12]  Din poemul Autopsihografie care deschide grupajul de poeme din Fernando Pessoa (Autopsihografie, Acesta, Cele două castele, Ulisse și din principalii heteronimi – Alvaro de Campos, Tutungeria, fragment final; Alberto CaeiroPaznicul turmelor, fragmente; Coelho PachecaDincolo de alt ocean).

[13]  Trad. de Dinu Flămând, în vol. Fernando Pessoa, Opera poetică, Seria de autor, Ed. Humanitas fiction, Buc., 2011.

[14]  Interviul lui Petru Cârdu din 1990 a fost publicat ca „inedit” în 2003, Secolul 21, nr. 1-6 (454-459), pp. 288-296, cu precizarea „fragment”.

[15]  Biblioteca românească de poezie postbelică, op. cit., pp. 199-200.

[16]  În Euphorism, numărul doi, aprilie-mai-iunie, anul XIII, 2002.

[17]  Publicat în Viața Românească, 2002.

[18]  Interviul a fost difuzat în 1999 și publicat pentru prima dată în revista Vatra Veche, Anul I, nr. 4, iunie, 2009.

[19]  Vezi cap. Motive poetice, 4, Eul plural, în lucrarea noastră din 2018, George Vulturescu Ștefan Aug. Doinaș „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, pp. 210-212.

[20]   Din ciclul Cronica de la „osândiți”, Opere, III, Ed. Național, 2000.

[21]   Din volumul Papirus, Ed. C.R., 1974.

[22]   Ștefan Aug. Doinaș interviu de Ion Simuț: „O călătorie în spații poetice cutreierând printre oglinzi paralele”, Familia, nr. 3, 2001.

[23]   Semnalăm dintre ele:

  1. Dimisianu, Cazul Doinaș, Ramuri, nr. 1, ian. 2004; George Neagoe, Păcatele tinereții. Ștefan Aug. Doinaș a.k.a. Ion Motoarcă, Cultura, nr. 14, 15 aprilie, 2010; Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii. Cazul Doinaș, Luceafărul de Dimineață, 26 mai, 2010; Laszlo Alexandru, Adevăruri, Tribuna, nr. 191, 16-31 aug. 2010; George Neagoe, Ștefan Aug. Doinaș și Ștefan Popa. Două semnături, același autor, Rom. literară, nr. 40/22 oct. 2010; George Neagoe, „Prințul consort”, Cenzura și tributul, Rom. literară, nr. 6, p. 11-13, 11 febr. 2011; George Neagoe, O bârfă despre Ștefan Aug. Doinaș: de la pâră la istorie literară, Cultura, 9 febr. 2012, nr. 5, pp. 15-16-17-18; George Neagoe, „Europa liberă” și Ștefan Aug. Doinaș, Cultura, nr. 10/15 martie, 2012; Virgil Nemoianu, Victime și vinovați, Convorbiri literare, nr. 7(199), iulie, 2012; Virgil Nemoianu, Victime și vinovați: spre o abordare pluridimensională, Convorbiri literare, nr. 11(203), nov., 2012; Alexandru Goldiș, „Cazul Doinaș”, Vatra, nr. 1-2, 2014; Gabriel Andreescu, Greșeli ale CNSAS care au făcut victime. Cazul Ștefan Aug. Doinaș, Contemporanul ideea europeană, nr. 4, aprilie (745), 2014; Silviu Gongonea, Ștefan Aug. Doinaș, între homo aestheticus și homo politicus?, Mozaicul, nr. 5-6 (187-188), 2014; Gabriel Alexandrescu, Responsabilitatea Uniunii Scriitorilor față de Ștefan Aug. Doinaș, Contemporanul ideea europeană, aug. 2014; Gellu Ionescu, „Cazul Doinaș”, Apostrof, nr. 2, 2014; Adrian Dinu Rachieru, Ștefan Aug. Doinaș, în „pelerinaj la verb”, Convorbiri literare, nr. 5, mai 2014; Gelu Ionescu, Sfidarea adevărată e o vocație, II, interviu cu Ovidiu Șimonca, Observator Cultural, nr. 877(619), 22-28 iunie, 2017.

[24]   Ovidiu Pecican, art. Bătălia pentru Doinaș, Rom. literară sau „Seninătatea postumă a poeziei”, Apostrof, nr. 10(305), p. 10, 2019.

[25]   Paul Cernat, Provocări intelectuale, Revista 22, nr. 20, 11-17 mai, 2010.

[26]   Adrian Dinu Rachieru, Ștefan Aug. Doinaș în „pelerinaj la verb”, Convorbiri literare, nr. 5(221), mai, 2014.

[27]   Gabriel Alexandrescu: Greșeli ale CNSAS care au făcut victime. Cazul Ștefan Aug. Doinaș, Contemporanul ideea europeană, nr. 4(745) aprilie 2014 și în art. Responsabilitatea Uniunii Scriitorilor față de Ștefan Aug. Doinaș, Contemporanul ideea europeană, nr. 8(749), august, 2014).

[28]   Silviu Gongonea, Ștefan Aug. Doinaș între homo aestheticus și homo politicus, Mozaicul, nr. 5-6(187-188), 2014.

[29]   Vânătoarea cu șoim, C. Românească, 1985.

[30]   Gianni Vattimo, Subiectul și masca. Nietzsche și problema eliberării, Ed. Pontica, trad. Ștefania Mincu, pp. 49-52.

[31]   A se vedea p. 237, George Bondor, Dansul măștilor. Nietzsche și filozofia interpretării, Ed. Spandugino, colecția Perpetuo, ediția a doua, revăzută, 2020.

[32]   „Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează”, interviu realizat de Daniel Cristea-Enache, în Adevărul literar și artistic, anul X, nr. 582, 28 august 2001, p. 3.

[33]   Prefață la vol. Priveliști, notate „Paris, 1929”. Vezi volumul B. Fundoianu, Priveliști – și inedite –, Ed. Cartea Românească, ediție îngrijită de Paul Daniel, 1974, pp. 9-15.

[34]   Dialogul este din 1997, publicat în România literară, nr. 22/8-14 iunie 2005.

[35]   Trimit la cap. Addenda, Ștefan Aug. Doinaș și revista Poesis – Satu Mare, pp. 357-376.

[36]   A se vedea cap. I Elogiu pentru Szilagyi Domokos (1993) și Problematica traducerii, în vol. citat, publicat în 2018, G. Vulturescu, Ștefan Aug. Doinaș…, pp. 358-364.

[37]   Publicat de noi în revista Poesis, Anul VI, nr. 64, aprilie, 1995, p. 2.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *