Ştefan Bănulescu în căutarea lui I. L. Caragiale

În eseul – reportaj intitulat Realitatea în căutarea ficţiunii, Ştefan Bănulescu relatează o călătorie pe urma personajelor din romanul Ion de Liviu Rebreanu, caută „oglinda” reală, în care se reflectă lumea ficţiunii rebreniene din nordul Ardealului. Trebuie amintit, înainte de toate, că Rebreanu este unul dintre cei trei scriitori români preferaţi ai marelui prozator dunărean, ceilalţi doi fiind Filimon şi Caragiale (Bănulescu îl mai aminteşte uneori şi pe Urmuz). Iată ce scrie Bănulescu: „Trei prozatori m-au atras, fiecare în mod deosebit, încă din prima tinereţe – şi ca să mă pot apropia mai bine de ei am încercat mult timp să-i caut şi dincolo de cărţile lor: Filimon, Caragiale, Rebreanu.”  (Ştefan Bănulescu, Opere II, Proză memorialistică, p. 331 – 332, Academia Română, Bucureşti, 2005). Iar mai departe, în acelaşi loc, scriitorul român accentuează asupra specificului demersului său: „Sensul dorit de mine a fost – şi cred că acest lucru e evident – de a închega o meditaţie de scriitor şi nu de a întreprinde un demers ziaristic. Am schimbat întrucâtva metodele atunci când am scris despre locurile lui Caragiale. Dar să revin la Rebreanu. M-a interesat în mod deosebit Transilvania, poate şi prin faptul că eram din Câmpia Dunării şi pentru că lumea ardelenească prezenta o atracţie, îmi putea oferi ceva inedit. […] Căutam să mă apropii de spiritualitatea specifică ardelenească şi de substanţa acestei lumi. Cum se vede, pornisem spre Rebreanu, mă despărţisem mult în timp şi spaţiu căutând să-i aflu secretele prozei şi spre satisfacţia mea nu rătăcisem şi nu pierdusem timpul. Făcusem un ocol esenţial. Întors din Transilvania, am privit mai atent spre locul meu de obârşie, spre Câmpia Dunării şi m-am hotărât s-o cunosc cum trebuie” (Ştefan Bănulescu, Opere II, ed. cit., Proză memorialistică, p.332) Este cunoscut faptul – asta şi prin demersul eseistic al scriitorului – că spaţiul, acţiunea şi personajele din romanul „Ion” au avut ca model, pentru marele romancier ardelean, satul năsăudean, real, Prislop, ca şi persoane „în carne şi oase”, cum spune Bănulescu, din acest loc. Iată ce scrie autorul Iernii bărbaţilor într-un articol, încă din 1957, „topit” mai apoi, ca şi alte articole (Liviu Rebreanu, Rebreanu, În satul lui Rebreanu, Popasuri prin satele scriitorilor transilvani, Popasuri în satul lui Ion, Începutul şi sfârşitul lui Ion, Romanul Ion, concurând starea civilă), în spectaculosul, până azi, eseu, Realitatea în căutarea ficţiunii: „În Prislop, învăţătorul Vasile Rebreanu, tatăl romancierului, a trăit timp de 12 ani grele încercări pentru existenţa sa de dascăl anonim şi a numeroasei sale familii; de acest sat se leagă amintirile primei tinereţi a domnişorului Liviu – cum îl numesc şi azi prislopenii pe scriitor; aici a început să dezlege tainele vieţii satului ardelean din jurul anului 1907, i-a întâlnit şi cunoscut în carne şi oase pe Ion al Glanetaşului, pe preotul Belciug, pe suplinitorul Zăgreanu şi pe atâţia oameni luaţi ca modele pentru eroii din romanul Ion.” (Ştefan Bănulescu, Casa din Prislop, „Gazeta literară”, nr. 24, 13 iunie, 1957, p. 4)

Astfel, întors de pe meleagurile năsăudene, Bănulescu a fost pregătit să conceapă şi să scrie o epopee a spaţiului său natal de la Dunăre. O oglindă reală în care se reflectă oglinda spaţiului, acţiunii şi personajelor din proza lui Bănulescu, o geografie imaginară născută din geografia reală, din substanţa provinciei noastre sud-estice, o heterotopie de cea mai bună calitate artistică şi care ne poate spune mult despre noi ca locuitori ai acestui spaţiu geografic, fie mioritic, fie bărăganic, ca două feţe ale aceleiaşi monede, aliaj daco-roman şi bizantin cu rădăcini în cea mai veche civilizaţie europeană.

Acestui eseu-reportaj privitor la marele năsăudean şi la cel mai bun roman românesc, Ion,  i se adaugă, în opera lui Bănulescu, mai precis în cuprinsul prozei sale eseistice, un reportaj asemănător ca scop, Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti, care va să zică în „căutarea” lui Caragiale, mai precis pe urmele unor modele ale personajelor scriitorului. În acest sens, sunt antologice paginile în care Ştefan Bănulescu ni-l aduce în actualitate, prin rememorare şi citare copioasă, pe Zacharia Antinescu, ploieştean, nimeni altul decât învăţătorul lui Caragiale din clasa a II-a primară, marele grafoman din secolul al XIX-lea, membru activ în 28 de comitete şi comiţii, autor al uluitorului volum Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Prosa şi Poesia. 1826 – 1896, autor de „ode la Te-Deum – uri, la serbările şcolare, la baluri, la primărie şi prefectură, pe bulevard şi în grădinile publice, ţinea discursuri funevre cu plată, emitea sentinţe feroce asupra vieţii pentru binele urbei şi al junimii ploieştene.” (citatul, ca şi cele de mai jos sunt din Ştefan Bănulescu, Opere I, Proză eseistică, Haimanale – Ploieşti – Mizil – Bucureşti, pp. 818 – 835). Un „personaj” cunoscut de Caragiale, în juneţea ploieşteană a acestuia, după primii şapte ani de viaţă, petrecuţi în satul Haimanale, un model absolut pentru o serie întreagă de personaje, marele dramaturg avându-l mereu în faţa ochilor minţii pe acel tribun ploieştean „cu gesturi patetice, cu mustăţi agresive şi cu cioc de Caţavencu.” Tot Bănulescu ne mai atrage atenţia, plecând de la „materia uluitoare” rămasă poporului caragialian moştenire de la tribunul ploieştean de „politică şi literatură”, asupra titlurilor cuprinse în „Autobiografia” lui nenea Antinescu şi care ne pot da o imagine cum nu se poate mai clară cu privire la acest model absolut al marelui prozator şi dramaturg: Antinescu scrie „prosă” şi „poesiă” în acelaşi ton despre Turci, Ştiinţe, Şcoala Normală, Satan, Ellada, Moartea Doamnei Adelaida, Fiicele Române, Crucea Roşie, Columb, Liga Culturală de la Slănic etc. Cum arătau aceste înalte stihuri? Bănulescu ne citează primele versuri dintr-o Odă antinescă, de la 1865, „imprimată pe hârtie tricoloră” şi distribuită „poporului presinte” în cinci sute de exemplare:

„Cetăţeni! Taţi! Mame bune! Iată var, iată mistrie…

Căci din ăst Palat ieşi-vor fiii voştri cu mândrie,

Vom avea Cavuri şi Lincolni, Washingtoni de Româniă,

O’Conelli şi-eroi ca Manta, Garibalzi şi fraţi Buzesci…”

Ca să nu mai vorbim de motto-ul dedicaţie al opului celui care, scrie Bănulescu, e „caragialesc înainte de Caragiale şi paralel cu el” (ceea ce ne duce direct la ideea că acest model este înscris, se pare, în ADN-ul nostru naţional!): Fiilor Gintei Latine; Martirilor pentru Libertate; Alinătorilor fiinţelor umane şi Încoragiatorilor Literelor Române; Memoriei amicilor mei decedaţi regrete profunde şi Amicilor mei încă în viaţă, ca tribut de iubire, închin această Operă.

Cu siguranţă, epoca lui Caragiale a fost bogată peste poate în astfel de exemple, astfel de „naturi vii”, care au constituit modele pentru personajele lui Caragiale. Cu toatele structural ridicole, aşa cum scrie Bănulescu: „Antinescu e structural ridicol, ca marii eroi ai lui Caragiale, la 70 de ani continuă să combată în aceeaşi notă, cu variaţiuni de gen însă; ajuns la senectute, îmbrăţişează mai ales sentinţa şi meditaţiunea asupra condiţiei existenţei omului: Toiagul bătrâneţilor… el este necesar de a-l purta în mână şi a se rezema în el în caz când ambele picioare sunt obosite şi ameninţate de a se împiedica…” !

Reportajul lui Bănulescu „pe urmele lui Caragiale” este interesant şi important în sensul că ne arată încă o dată modul său de a înţelege relaţia dintre realitate şi ficţiune, modul de a construi un personaj după „natură”, dar şi după observarea atentă a textelor emise de astfel de fascinante „personaje”. Iar „naturile” contemporane lui Caragiale au devenit, iată, de un veac încoace, contemporane nouă:  „Caragiale a fost scriitorul care a avut şi şi-a găsit modele nu numai în ceea ce priveşte figurile şi caracterele omeneşti, ci a avut din plin modele directe privind şi textele, care i-au alimentat mereu literatura satirică”. Numai că, observă prozatorul dunărean, Caragiale a avut acel „ochi magistral de discernere” şi fiind „tulburat artistic de acest spectacol nemaipomenit al cuvintelor”, a încercat şi a reuşit să schimbe „unghiul de la serios spre satiră şi a pornit să dea o surprinzătoare prospeţime, originalitate lucidă şi strălucire captivantă propriei sale scriituri.”

Oricum, întâlnirea în spirit şi cuvânt dintre Bănulescu şi cei doi mari scriitori români, Rabreanu şi Caragiale (lângă care îl putem adăuga pe Filimon, despre care nu am glosat aici, vezi eseul lui Bănulescu Personajul Nicolae Filimon şi rangul de scriitor), constituie azi nu doar un model privitor la o benefică reverenţă literară peste timp, ci mai ales pentru că pătrunde foarte adânc în adevăratul laborator de creaţie al celor doi şi al lui Bănulescu însuşi, asupra căruia, dincolo de mode, influenţe, teme şi motive, ar fi cazul să zăbovim mult mai mult de aici încolo. Asta dacă dorim să înţelegem mai bine literatura ”spațiului inefabil” şi realitatea care i-a dat naştere.