Sub spectrul lui Euphorion

Predestinată inspirație a avut I. Negoițescu să-i dea revistei proiectate a Cercului Literar numele necumpătatului fiu al Elenei și a lui Faust. Fără să ia în seamă sfîrșitul pretimpuriu, de-un „foc încins”, al lui Euphorion. Dacă mă gîndesc bine, tînărul Negoițescu avea ceva euphorionic în chipul lui străluminat, după cum multe din actele sale, de-a lungul anilor, au fost necugetate, punîndu-i chiar viața în pericol, asemeni celor ale adolescentului goethean. De altfel, chiar el, definind euphorionismul, observa că alături de spiritul grec reanimat se află fausticul modern, cu alte cuvinte, avîntul nesăbuit: „Preponderînd acesta din urmă, Euphorion este mînat spre dezastru”.

Pe de altă parte, pe tînărul Negoițescu îl neliniștea, privindu-l, trupescul aproape volatilizat al prietenului său Radu Stanca (pentru a se înțelege ce vreau să spun, ar trebui mers la didascalia despre das Körperliche dintre versurile 9900-9905, din actul III al lui Faust): „Niciodată, în adevăr, nu te-am văzut atît de slăbit. Îți voi mustra eu excesul tău de vieață, repetîndu-ți să nu uiți că ai mari datorii față de literatură, care pretinde corpul tău întreg. (…) Nu te da cu totul, căci nu ai dreptul (s.a). Nu ai dreptul să consumi, în arderea ta totală (s.a.), viitorul literaturii române” (fragment din scrisoarea lui I. Negoițescu către Stanca din 14 ianuarie, 1952). Există de altfel o fotografie șocantă din anii ’50 ai secolului trecut: pe o stradă din centrul Clujului, cîțiva tineri actori ai Naționalului ocupă tot trotuarul simțindu-se bine în trupescul lor, în vreme ce, aproape în spatele lui Doti Stanca, stingherit, Radu pare că se ascunde pe lîngă zidurile caselor, ca să nu se vadă, sub hainele largi ce parcă-i flutură, că n-are corp.

L-am citat mai înainte pe Negoițescu cu acea însemnare din romanul lor epistolar. O să adaug un alt pasaj semnificativ dintr-o carte poștală pe care Negoițescu i-o trimite, în 1956, lui Doti Stanca. Coborînd din trenul ce-l aducea la Predeal și văzîndu-l pe Radu care îl aștepta în gară, Negoițescu, intuind că prietenul său va dispărea curînd, exclamă îndurerat: „Euphorion în Carpați”. Pînă la urmă, însuși Radu Stanca a ajuns să fie urmărit de destinul lui Euphorion, așa cum se vede dintr-o strofă a lui de poezie neterminată și rămasă printre hîrtiile sale:

„Ca  Euphorion, urcat pe munte,

Așa m-avînt spre cer, în zbor, pieptiș.

Și tot ca el, înfrînt, lovit în frunte,

Zac răsturnat aici, pe povîrniș.”

E cu totul revelator faptul că și Ștefan Aug. Doinaș, circumscriind baladesc, în Remember, istoria Cercului Literar, debutează, atunci când își evocă prietenii, cu o prevestitoare viziune teribilă, de tip euphorionic, asupra lui Radu Stanca:

„Aici, precum Phaèton, se prăvale

din slavă Radu Stanca în abis:

luceferi și planeți se văd în cale

și marea de azur cu brațe goale

pe care, primitoare, le-a deschis.”

În fine, încheind această tabletă, să subliniez încă o dată că elanul acesta „cu aripile desfăcute”, euphorionic, le-a fost organic și lui I. Negoițescu, și lui Radu Stanca, și deci, până la final, nelipsit de tragice dezastre. Despre acestea din urmă, însă altă dată.