sunt propriul erou și nu mă voi salva niciodată: despre Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, de Luminița Amarie

privire și exercițiu: oglinzi/ (o femeie își cutreieră singurătatea)

   Oamenii nu mai cred în lucruri mari și puternice, în lucruri salvatoare care modifică esențial extremitățile lumii și, cu atât mai mult, ei nu mai cred în forța proprie de a mai schimba ceva atunci când își dau seama că singurii eroi care i-ar mai putea salva sunt ei înșiși. Eroii par niște ratați atunci când își privesc propria cădere la care participă întru totul, cădere pe care, uneori, o accelerează. În volumul de poezii scris de Luminița Amarie, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, apărut în anul 2019, la Casa de Editură Max Blecher, mișcarea sinelui poate fi privită dintr-o perspectivă dublă, prăbușirea fiind traiectoria care te face invizibil, transparent, alienat de sine sau cea care te reconectează, care te aduce mai aproape de realul identității. Exercițiul constant pe care vocea poetică îl realizează în această carte este o înșiruire interminabilă de apropieri și îndepărtări, de prezențe și absențe, de lucruri care pot fi perceptibile și de imperceptibilul care, uneori, îți oferă mai multă siguranță. A te poseda, a te simți pe tine (femeia aceasta există/ chiar dacă nu o vedeți) începe treptat să însemne totuna cu a te elibera de tine. Pentru Luminița Amarie scrisul este mediatorul acestor două lucruri închipuite, în aparență, ca fiind diferite, însă care se dovedesc a fi necesare redefinirii atât în raport cu sinele, cât și cu lumea: ce n-am putut să scriu/ port cu mine. Eliberarea devine indispensabilă pentru a te reconstrui, iar a face din tine un mic depozit de amintiri, de suveniruri din care povestea nu se consumă și nu evadează niciodată, apropie pericolul care se naște din interior. Omul e propriul său pericol.

   Volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins propune o poezie care-l aruncă în aer  pe cel care o scrie și care, în final, face același lucru cu propriul său corp, autonom, despărțit de cel care i-a dat viață. Este o poezie despre automutilare și despre încercarea de a-ți îmblânzi corpul care a crescut doar cu frică, frig și violență, un trup pe care tu însuți n-ai putut să-l ierți, care te-a alungat și pe care și tu, la rândul tău, l-ai alungat. Luminița Amarie pune sub lumină imaginea unei femei alungate din trup, a femeii de aici care  își cunoaște puterea, dar frica e mai puternică decât/ ea, a celei care a fost lovită/ vine din raiul/ celorlalte femei care tac   a tăcut/ până când țipătul i-a făcut țeasta bucăți, o femeie care nu știe să se ierte/ doar să se mutileze. Aici, în locul zâmbetului ea așază întunericul, gesturile reci, spaima care sparge liniștea și, deși amintindu-și drumul către prăpastia sa, încearcă să șteargă tot ce a atins, tot ce a fost irosit: mâini, dragoste, spații. Vocea este conștientă de ea înșiși, privind lucind imposibilitatea, cum nu poți trăi într-un loc mort/ cum nici într-un loc plin de viață, iar ceea ce îi rămâne în cele din urmă să facă este să-și învețe propriul trup suferința, cea care există triumfătoare între viață și moarte, între pauză și start, între suflu și liniște. După dragoste ești un om mai puțin viu.  După dragoste, e moarte și ți-ai dori ca după moarte să nu fie iarăși dragoste: nu atât bucuria/ cât greața  unui nou început.

 iubire și distrugere: până la urmă/ e felul nostru/ de a îndura tristețea/ viteza cu care durerea/ alimentează simțurile/ uite/ corpul devine transparent/ distanța dintre mâini se subțiază/ am putea chiar uita/ am putea ascunde amintirile & distruge tot ce-am atins.

   Deși urmărește contururile corpului și ale sinelui, poezia Luminiței Amarie este scrisă în pragul unor despărțiri, într-un timp al separării și al conștientizării momentului în care se termină „noi” și începe „eu”. Este ieșirea din universul comun creat, o evadare asumată, după micile dezertări venite din interior: (am ieșit din casa ta/ să plâng).  Vocea poetică se confruntă cu absențele și cu prezența celuilalt într-o astfel de absență, trecând inițial prin sentimentul unei pustietăți comune, prin  confruntările propriilor singurătăți în compania celui de lângă. Aceasta încearcă să depășească „gustul umed al pielii celuilalt”, să umple golurile cu tăcere, însă după fiecare încercare, la fel ca în viață, după dragoste rămân resturi fragile de întuneric. În acest moment al înstrăinării, iubirea este convertită în distrugere: într-o casă în care fiecare are ceva/ de iubit/ ceva de distrus.

   Treptat, căile către el se epuizează: acum sunt aici/ puternică și înspăimântată/ sparg zidurile din capul meu/ distanța dintre corpuri a învins. Întrebarea care poate fi pusă este ce fac acum cu mine, cum prelungesc punctul din care încep eu? Fiecare vindecare din acest volum de poezii presupune apariția unui ritual, obișnuirea cu o altă suprafață a realității. Femeia prezentă în volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins face loc luminii, reînnoiește spațiul, schimbă apa la flori și cearșafurile de pe pat. Liniștea vine în prelungirea conștientizării că nu mai ai nimic de trăit, iar toată oboseala care s-a cuibărit în trup se transformă în frica altor începuturi. În bucătărie reinventez/ utilitatea unui trup/ modificat de traume & programe standard de dragoste.

spații și încăperi: ca și cum rutina ar/ însemna tandrețe.

   Poezia Luminiței Amarie este o poezie a ritualurilor, a rutinei care nu mai conferă o oarecare blândețe a existenței, ci care distruge, care amenință prin neputința de a mai suporta încărcătura corpului, reziduurile emoționale care te slăbesc. Puzzle-ul fiecărei zi începe în bucătărie, cu încercarea de a dobândi liniștea. Cafeaua și țigara sunt nelipsite. Frigul, mâinile, zidurile. Somnul-adânc odihnitor/ (nu există). Atunci când termini de citit volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins ai senzația că toate poemele au fost scrise în bucătărie, spațiu care a introdus în literatură imaginea ritualului, senzația unui timp suspendat, spațiul unde lucrurile simple te sufocă prin frumusețea lor. Din când în când, aceste imagini sunt întrerupte de alte încăperi: camera femeii, cu vedere la cimitir sau, rareori, camera lui, amintirea corpului așezat pe marginea patului.

     Poemele nu sunt doar mici schițe ale spațiilor interioare, pătrunderi în intimitatea locului, ci compun o întreagă existență umană. Odată ce pătrunzi într-un spațiu deja cunoscut, frecventat, pătrunzi în inima ta. De aici poate fi explicată greutatea încăperilor, senzația că nu poți ieși din ele. De fapt, toate trăiesc prin tine, iar rutina care poate deveni ucigătoare nu este decât semnul unui surplus de sine, al senzației că ești prea mult, că ai acaparat cu propria sensibilitate tot ce te înconjoară. Respiri aerul greu al lumii tocmai din motivul imposibilității de a nu te întâlni cu tine.

imaginea mâinilor: (mâinile ei/ au treizeci de ani de frică)

     După ce am terminat de citit prima dată volumul de poezii, mi-am dat seama că cea mai percutantă și recurentă imagine pe care Luminița Amarie o construiește este cea a maâinilor, mâini care devin suficiente pentru a (te) vedea dincolo de acestea. De cele mai multe ori, mâinile stau sub semnul tremurului, al unei mișcări care induce frica, spaima, nesiguranța. Există momente când corpul pare a transmite ceva doar prin intermediul mâinilor, mâini care poartă o poveste, însă sunt și momente când acestea trec sub tăcere, când devin la fel de inerte, la fel de indiferente față de propria istorie: de la o vreme/ nu îmi mai simt mâinile.

      Aici, mâinile femeii se măsoară în lungimi de frică, iar încheieturile acestora sunt cele mai bune locuri pentru instalarea și depozitarea durerii. Felul în care îți ascunzi mâinile/ lupta împotriva ta. Acestea nu sunt doar semnul intimității, al autocunoașterii și al atingerii sinelui, ci sunt o punte, o legătură, modalitatea de a ajunge la celălalt, de a te conecta. Frigul mâinilor anunță distrugerea, dar și îndepărtarea, luciditatea gândului că nu-l mai poți atinge pe cel de lângă tine: să-mi opresc mâinile/ să nu mai miște/ să nu. Corpul devine propriul dușman (părul meu a fost trist/ doar privindu-ți mâinile/ pierdute în el) și, deși folosind metode de autodistrugere, el încearcă să obțină salvarea.

corporalitate și gest: despre trup/ ironia și mântuirea lui/ fiecare mișcare ca o pedeapsă.

     Titlul cărții anunță dimensiunea tangibilă a lumii, posibilitatea tot mai palpabilă de a cuprinde, relația pe care ființa o stabilește cu realitatea care o înconjoară. Corpul devine în acest volum un suprapersonaj care ghidează întregul registru al stărilor. El este un transmițător de semnale, mereu prezent ca să avertizeze, suficient cât să transmită dezechilibrul nesesizat, situat departe de înțelegerea directă și eficientă a celui care-l posedă. Luminița Amarie scrie despre încercarea de a ajunge să înțelegi și să te înțelegi cu propriul corp, despre grija și blândețea pe care trebuie să le prezinți față de acesta.

    Poezia se construiește din respirații, mișcări, gesturi asupra cărora încerci să deții controlul. Este o radiografie din a cărei rezultat ai vrea să înțelegi propriile reacții. Majoritatea poemelor din volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins se deschid cu momentul dimineții, cu greutatea de a-ți ridica trupul pentru a suporta o nouă zi, cu dorința de a înăbuși propriul atac asupra sinelui: (dimineața/ să nu accepți/ violența mișcărilor). Luminița Amarie scrie despre acea „trezire din morți” a fiecărei dimineți, când frigul nu pleacă peste noapte, ci îmbibă pielea. Omul acesta/ țipă cu toată carnea/ suprimă ce-ar vrea să spună/ este o unealtă de autodistrugere. Corpul, văzut ca o „mașinărie tristă”, devine mic, neputincios, însă își păstrează demnitatea în fața tuturor încercărilor de a-i mai atașa încă o carcasă. Rănile rămân la fel de strălucitoare sub uleiurile esențiale. Trupul devine o hartă a sinelui, un depozit care păstrează tristețile și bucuriile, toate rahaturile vieții, trăind mereu cu frica, așteptând pericolul, dar este, în același timp, și o mașinărie de indus în eroare.

    Contururile corpului sunt desenate sub îmbrățișarea atât a întunericului, cât și a luminii. Această opoziție devine fascinantă când observăm că lumina devine mai periculoasă. Greutatea corpului sporește sub soare. Întunericul pare blând, mai puțin violent decât lumina care te dezgolește, dar care, sub excesul de strălucire și frumusețe, face lucrurile mai puțin vizibile. E mai dificil să poți vedea în lumină. De aceea, vocea poetică alege întunericul, mișcarea prin beznă până la fereastră pentru a-și aprinde o țigară: gesturile îți vor îngreuna respirația/ ai să-ți târăști obosit trupul/ ca un animal/ pregătit să moară. Situată între automutilarea gestului și reconstituirea acestuia, poezia Luminiței Amarie ridică la suprafață un gând pus pe repeat pentru a pătrunde în conștiință și, de ce nu, pentru a deveni un automatism necesar supraviețuirii: am grijă de mine înseamnă pentru un timp am grijă de tine, cel mai frumos mod de a te iubi prin ceilalți, prin grija manifestată față de aceștia, însă dorința este ca lucrurile să funcționeze altfel, să pornească exact invers. Începând cu tine să iubești și să fii blând, dar ce faci atunci când trupul tău nu înseamnă mai mult decât ceva distrus, care nu mai poate fi refolosit, restaurat, reinventat?

lume, ființă & stare: firește că știi/ moartea a inventat frumusețea/ apoi a desfigurat chipurile.

    Golul din minte este umplut cu autodistrugere, iar viața, cuantificată din momentul copilăriei, când era posibil refugiul în casa de la țară, în grădină, spații în care totul pare mai simplu, mai suportabil, nu mai înseamnă început. Anii n-au ajutat cu nimic. Omul învață să moară, nu să trăiască. În volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins dragostea se împletește cu durerea și sfâșierea, vina cu mila și singurătatea. Vino să vezi/ au inventat teorii despre fericire/ & groază/ nu-ți trebuie nimic altceva. Singurătatea proprie este asemănată cu singurătatea pământului proaspăt răscolit. Locurile așteaptă prezența pentru a fi ele însele vii.

     Poezia Luminiței Amarie se situează mai aproape de moarte decât de viață. A scrie despre moarte înseamnă aici a scrie despre momentele de încheiere ca un semn de distrugere completă, totală. Corpul este așezat sub suferință, iar gesturile iau naștere sub tirania durerii. Memoria înseamnă lașități, ratări, atrocități. Volumul de poezii Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, scris de Luminița Amarie, rămâne suspendat la granița dintre salvare și distrugere, întrucât orice încercare de apropiere de sine își găsește punctul esențial la marginea prăpastiei. Creierul, acel mecanism uzat, care depozitează „tristețe ieftină”, se sabotează și își construiește mișcarea în cerc din repetate false salvări: inima   o linie pe hârtie/ frica frica frica/ ultima gură de cafea & obsesia lucrurilor mici. Oricât de mult ai fugi, ajungi tot la tine.