Teatrul/ „teatralitatea” și alte subiecte „cerchiste”

Cât de „Cerc”?!

Cât de „Cerc” a fost cel Literar de la Sibiu, ce fel „cerc”?! în panoramele istorice, termenul e folosit cu oarecare laxitate, când în legătură cu o grupare mai largă, de felul cenaclurilor prin care au trecut sute de autori și-au definit epoci, precum ale noastre Junimea (maioresciană) sau Sburătorul (lovinescian), fie pentru anturajele redacțiilor de reviste culturale, fie pentru agregări scriitoricești mai mici, mai apropiate de formula „grupului”, uneori numit „școală” ori altfel, precum, tot în orizont autohton, așa-numitul „Grup suprarealist” al poeților Luca-Trost-Păun-Naum-Teodorescu sau „Școala de la Târgoviște” al prozatorilor Petrescu-Simionescu-Olăreanu plus, ulterior ratașați, Țopa-Creția-Al. George.

Cu o componență mai numeroasă decât în exemplele din urmă, Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj n-a atins nici extensia grupărilor aglomerate, de calibru junimisto-sburătorist. Nucleul reprezentativ e format din 6-7-8, maximum 10 autori întotdeauna menționați ca membri, cu alți 5-6-7 aflați și ei în ambianța unui „grup” care trece de un total de 20 doar cu câteva nume asociate tranzitoriu.

La start, atunci când i s-au adresat public lui E. Lovinescu, marele ideolog al modernității românești i-a văzut drept vestitorii unei „a patra generații postmaioresciene”, de critici, deci. Negoițescu, Doinaș, Regman și comilitonii se manifestau deja divers și aveau s-o facă și-n continuare, în toate genurile. Cu toate câte sunt de adăugat despre vremurile complicate de care au avut parte și despre carierele lor exuberante inițial, apoi fracturate, relansate, deviate, mai mult ori mai puțin împlinite, „cerchiștii” rămân și prin operele lor de vârf, și ca fenomen de „grup”, ca nucleu important în configurația atât de complicată a istoriei noastre literare din perioada celui de-al doilea război mondial și-apoi postbelice, până-n etapele postcomuniste pe care o parte dintre foștii studenți clujeni/ sibieni le-au mai apucat.

Teatrul/ „teatralitatea” Cercului Literar

Privit în ansamblu, Cercul… pare să se fi exprimat preponderent în poezie și-n critică-eseistică. Totuși, I. Negoițescu a debutat editorial cu micro-romanul Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941), de fapt o bizarerie eclectică, fără urmări, doar cu câteva alte pagini narative publicate în junețe. Texte istorice, convenționale, despre Horea și Avram Iancu a scris Dominic Stanca. S-a prezentat ca prozator serios Ion D. Sârbu prin culegerea Șoarecele B. și alte povestiri (1983), cu un precedent și-o urmare din categoria romanelor pentru tineret, De ce plânge mama? (1973) și Dansul ursului (1988), după care a venit și spectaculoasa confirmare postumă din Adio, Europa! Se pot adăuga textele non-ficționale târzii, memorialistice, ale mai multor „cerchiști” sau recuperările epistolare. La acest din urmă capitol, al „scrierilor personale”, s-a adunat treptat o importantă contribuție a grupului. De partea prozei „de ficțiune”, bilanțul rămâne – însă – subțire, chiar dacă figura lui Sârbu s-a stabilizat în postumitate ca una de „povestitor” și romancier solid.

Merită un examen special și contribuția teatrală a Cercului Literar. Radu Stanca și același I.D. Sârbu au scris – se știe – piese sistematic. Mai mult decât atât, au fost adevărați „oameni de teatru”, participanți la istoria domeniului. Absolvent de Litere și Filozofie, Radu Stanca a devenit regizor prin calificare practică, a fost angajat ca atare la Sibiu și la Cluj, a montat, a și jucat. Recuperată din arhiva vegheată de soția sa, actrița Dorina (Doti) Ghibu, opera sa dramaturgică e destul de amplă. A scris și eseuri de teorie teatrală. Familiarizat cu lumea scenei a fost și Sârbu, secretar literar la Naționalul craiovean, pentru care a și scris și adaptat piese. „Om de teatru” a fost și Dominic Stanca, văr al lui Radu, actor cu studii de specialitate și carieră pe scena Naționalului clujean și-a bucureșteanului „Nottara”, căsătorit cu Sorana Coroamă-Stanca, cunoscută regizoare. E cunoscută o tentativă a sa dramaturgică de tinerețe intitulată Suferințele tânărului Faust, joc între faimoasele personaje goetheene. în aceeași ordine de idei, se cuvine pusă pe listă și traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș a capodoperei după Faust (1982), însoțită de comentarii și reflecții eseistice care au condus la elaborarea teoriei „discursului mixt” literar-filozofic. Și vor mai fi fost și alte tentative dramaturgice „cerchiste”…

Se poate vorbi și despre un gust mai general al grupului pentru „teatralitate”. „Cerchiștii” au crezut de la bun început în misia lor literară și intelectuală, însă s-au păstrat și probele spiritului ludic care nu le-a fost nici el străin. Tot atunci, până să treacă prin experiențele traumatice de după instalarea regimului comunist, au avut sentimentul că participă la un joc colectiv, de unde comportamentele glumețe, histrionice, înclinațiile unora către dandism, desfășurările „actoricești” ale unor Negoițescu sau Regman, ca și ale lui Deliu Petroiu, păstrat în amintirea celor care l-au cunoscut ca un veritabil „personaj”.

Corespondența în expansiune

Pe măsură ce anii au trecut și recuperările postume din arhivele „cerchiștilor” s-au acumulat, sporindu-le considerabil operele, a sosit poate momentul să constatăm și anvergura compunerilor lor epistolare. Corespondența I. Negoițescu-Radu Stanca era cunoscută din 1978, când cel dintâi a publicat-o ca pe-o operă de proză, proclamată ca atare din titlu: Un roman epistolar. Recenta ediție completată de Ion Vartic și Ioan Cristescu (2021/ 2022) a readus subiectul în actualitate. între timp s-au adăugat alte și alte seturi de scrisori restituite tot de Ion Vartic și de Dan Damaschin, Marta Petreu sau Ștefăniță Regman, de alții, în grupaje publicate în reviste precum Apostrof, Manuscriptum, Viața Românească etc. Vezi și culegerea Ion D. Sârbu, Traversarea cortinei. Corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora (1994). în sine spectaculoase, splendid scrise, aceste masive calupuri epistolare se cuvin explorate ca opere majore, după cum pot fi și „stoarse” de foarte bogatele informații în ele stocate.

Manifestul la 80 de ani. Din perspectiva lui E. Lovinescu…

O epistolă publică a fost și textul fundamental al Cercului Literar, Ardealul estetic. O scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar din Sibiu”, cunoscut drept „manifestul” grupului, apărut acum 80 de ani (în Viața, 13 mai 1943). Trecut sub tăcere în perioadele în care cenzura comunistă i-a blocat fie pe destinatar, fie pe expeditori, i s-a recunoscut până la urmă importanța, a fost recuperat în cărți ale „cerchiștilor” și numeroși exegeți l-au comentat. Se știe și Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea „Cercului Literar” din Sibiu (în Viața, 28 mai 1943). Sarcină de viitor: o mai atentă interpretare a acestui colosal moment de istorie intelectuală din perspectiva marelui critic aflat în proximitatea finalului. „Să fiți oare dv. elementele tinere din care se va selecta a patra generație postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroși peste aceste zori fericite” (citez după E. Lovinescu, Texte critice, Ediție îngrijită, studiu introductiv și tabel cronologic de I. Negoițescu, Editura tineretului, 1968). Repere: războiul mondial, încă în toi; puseele naționaliste ale perioadei; ciclul junimist al lui Lovinescu, ediții și studii de reconstituire a respectivei surse raționaliste a gândirii și a creativității autohtone; atacurile care-l vizaseră și continuau să-l vizeze pe el, ideologul modernist cosmopolit; și chiar finalul care avea să vină pe 16 iulie, peste puțin mai mult de-o lună și jumătate.

„Manifestul” Cercului Literar: un excepțional omagiu tineresc adresat celui mai important strateg al culturii române.

Răspunsul: o extraordinară mărturie testamentară.