Tectonica imaginarului

Există în lumea împestrițată a începutului de secol al XXI-lea ființe pentru care poezia nu este o profesie, ci este un état d’esprit, ce însoțește toate celelalte preocupări cotidiene. Am întâlnit nu puțini asemenea oameni deosebiți. Dacă-l vei întreba pe unul dintre ei, poți avea surpriză să afli că nu se socotește poet. Dar el scrie dintr-o nevoie lăuntrică. Una înaltă, care poate să-l sustragă de la nevolniciile existenței. Un duh al creației îl tutelează, ca să-l aducă mereu într-o stare de căutare în labirintul sinelui. Dar rodul acestei zămisliri  cvasicotidiene n-a răzbătut la vederea celorlalți, pentru că -desigur v-ați dat seama- nu mă refer la poeții consacrați, ci la o altă categorie de mânuitori ai condeiului. Cu discreția ce-i caracterizează, aceștia nu și-au dezvăluit de la început taina creației, iar cei din jur nu le-au cunoscut preocuparea artistică. Motivele sunt diverse, de la modestie, dorință de discreție și până la neșansă, căci nu oricine deține tehnica străbaterii spre marele public. În România unei jumătăți de secol a socialismului, la evantaiul cauzelor intime se mai adăugau și altele, politice, uneori  atroce. Astfel s-a produs în unele conștiințe o stagnare vegetativă, o aparentă pasivitate, dar, pentru că din interior răzbesc noi impulsuri, devenite volute de imagini, pasiunea condeiului nu-i înduplecă să renunțe. Și creația continuă, însă ea este sortită tăinuirii. Revistele literare se oferă să-i găzduiască abia într-un târziu și la cenacluri ei nu atrag atenția publicului interesat de frumos. Doar în răstimpuri, agoniseala lirică se cere adunată între coperțile unor volume.

     Aproape acesta este profilul poetului bucureștean miruit întru discreție Alexandru Ciocioi.  După ce absolvise  Școala tehnică “Vulcan”, profesia pragmatică, în care el a ajuns  maistru principal, ar fi putut să-l țină departe de zariștea esteticului. Nu a fost așa, căci el  a trecut concomitent cu studiile liceale prin Școala populară de artă din capitală, încă la secția de Teatru. Nu știm cu exactitate când dorința de exprimare scenică a fost surclasată de exercițiul plămădirii  versurilor. Desigur că această mutație s-a produs atunci când tânărul bucureștean a început să vadă în cuvântul poetic “o troiță”, cum avea să mărturisească mai apoi în versuri. Drumul său spre slova măiestrită a fost povârnit, căci copilul olteanului de Jii Mihai Ciocioi și al Alexandrinei, argeșancă născută în satul Văxarea, abia la deplina maturitate s-a decis să intre în mediile scriitoricești. A fost susţinut la începuturi de Agatha Bacovia şi de fiul marelui poet, Gabriel Bacovia.

     Totuși, întâmplătoarele încurajări  nu l-au scos din cochilia sa de însingurat. Unele poezii au apărut sporadic în anotimpul postdecembrist  prin reviste prestigioase precum „Luceafărul” și „Amfiteatru”  din capitală, dar și în “Climate literare” de la Târgoviște, în revista  “Sud” de la Giurgiu sau în „Cervantes” din Satu Mare. Numele lui Alexandru Ciocioi a ajuns în anul 2007 și la New York, în publicația „Conexiuni”.

   Când s-a decis să selecteze în cărți ceea ce plămădea tainic,  a fost publicat volumul Anticarul de gesturi la Editura V. Cârlova în 1996. Apoi, Arborele de viu în 2004 la Editura Semne, unde doi ani mai târziu i-a apărut și  Ulciorul de cuvinte. Tot acolo, placheta Pasărea din secundă vedea lumina tiparului  în 2009 și Fântânarul de vorbe un an mai târziu. La fel de inspirat în alegerea unor titluri incitante este autorul atunci când hotărăște să-și numească volumul bilingv, apărut în 2010 la Editura Albanezul,  Drumul ochiului sau  Zborul din clepsidră care a pornit spre cititori în 2011 de la Editura Libris. Surprinzător prin familiaritatea formulării Am uitat să vă spun,  un alt volum de proză și poezie, va cunoaște două ediții, apărute la distanță de doi ani, respectiv în 2011 la Editura Amanda, iar într-o formă revăzută și adăugită la Editura Granada. Decis să verifice adevărul din celebrele versuri ale unui clasic al literaturii române “Sunt greu bătrânii de pornit/ Dar de-i pornești sunt greu de-oprit”, Alexandru Ciocioi  revine în societatea scriitorilor bucureșteni cu volumele Petale de zăpadă (2015) și  Ecoul dintre gene (2016), publicate la Editura Betta.

  Cu noul ciclu liric, intitulat Dincolo de trup, apărut în 2020 la Editura Neuma din Apahida, poetul se apropie pentru prima dată de cititorii din capitala culturală a Transilvaniei, decis să le ofere versurile unei proiectări lirice inedite, aceea a „drumului prin singurătate” pe care îl străbate  eul său cu consecvență dramatică, deprins cu călătoria încă din visurile copilăriei.

   Cel de-al treisprezecelea volum, scris în vers alb, s-a bucurat de o ilustrare atentă, căci Gelu Iordache a semnat desenul expresiv de pe coperta 1, în interior Mihai Cătună a însoțit 10 dintre cele 82 texte lirice cu desene particularizante, ca portretul poetului desenat de Octavian Berindei să însoțească, ce-i drept prea discret, fișa bibliografică de la final, și să reapară și pe coperta 4.

    Destinată reclamei versurilor din volum, aceasta din urmă reține opinia criticului literar Aurel Goci, care îl încadrează în epocă pe Alexandru Ciocioi: „Iată un poet atipic, chiar și pentru „generația intermediară” care marchează și diferența între două momente de referință ale poeziei românești în secolul XX, generația ’60, care a readus creația lirică la rădăcinile moderne din perioada interbelică și generația postmodernă a optzeciștilor. Această deschidere bivalentă, atât spre trecutul apropiat cât și ca presimțire a unei posibile deveniri a modelului poetic marchează întreaga creație a autorului…” În același spațiu al copertei 4, poetul Horia Gârbea se apropie intuitiv de versurile volumului: ”Alexandru Ciocioi este un poet meditativ care oscilează între discursul îndrăgostit și meditația sceptică. Textele lui au deopotrivă forță și finețe, dar mai ales o indiscutabilă originalitate, care le asigură un loc aparte în peisajul atât de variat și contradictoriu al liricii noastre. Cu acest volum, căutarea de sine îndelungată a poetului ajunge la un punct fericit.”

    Atât timp cât  nu-l părăsește convingerea că cea mai nobilă formă a limbajului uman este poezia, nicio încântare nu poate egala satisfacția lui Alexandru Ciocoi de a o  fi slujit pe Ea cu credință. Mai multe titluri din noul ciclu completează  o ars poetica, ce-și are rădăcini în ciclurile anterioare, ca dovadă că nevoia de  a se mărturisi  drept slujitor al slovei măiestrite este o constantă. Niciunde crezul său artistic nu este mai plin de sens exprimat ca în versurile intitulate Adevărul, unde imaginarul-pivot  se subsumează unui  motiv central, cel al drumului: „Adevărul/din sufletul/ poemului/ are drumul/ cuibărit/ între tâmple,/ întotdeauna/ ușa deschisă,/ iar inima/ doină/ ce înlumină/ o stea/ dincolo/ de trup!” Găsim aici un model de esențializare a credinței sale în forța cuvântului poetic, acesta radiind simbolic din  însuși titlul volumului, ca reflectare a valorilor spiritului.  Mărturisind că ,,Niciodată noaptea/ nu mi-a mîngîiat trupul/ întrebîndu-mă/ de ce am ochii deschișiˮ, poetul  se declară un slujitor neobosit  al gestului creator, recunoscând că ,,Numai cuvîntul/ mă strigă fără sfîrșit/ să-i doinesc/ drumul în piatră.ˮ (Oboseala) În poezia intitulată Acolo  ideea de artă poetică  se nuanțează,  ca o temă cu variațiuni, căci ,,necuvîntul mă caută/ să-l binecuvîntez/ în ploaia mea de izvoareˮ.  Odată pusă această centură de siguranță, călătoria “dincolo de trup”, prin galaxiile ființei, oferă neașteptate revelații.

    Se cuvine precizat că poezia Un felinar, așezată în debutul noii construcții lirice,  pare să fie una dintre primele încercări ale mânuitorului de condei,  nefăcând intrarea cea mai fericită în atmosfera volumului. Dar trebuie recunoscut că tensiunea trăirii sporește apoi, filonul meditației asupra trecerii timpului devine esențial,  împletindu-se cu sevele unor versuri erotice primenitoare sau cu respectul față de înaintașii săi ori cu fuga până la stele, deprinsă din copilărie. Este  la acest poet o întrețesere în care speciile literare tradiționale-pastelul, elegia, meditația etc.- își pierd puritatea spre a compune un melanj cu totul inedit.

    Construită tot pe motivul drumului, devenit călăuză atotstăpânitoare, poezia  Câteodată se încarcă cu sacralitatea sufletului sălășluit și tăinuit „în noaptea din mine”, cum circumscrie metaforic poetul acel topos central al universului său.  De acolo, ,,Câteodată/ pleacă dintr-o rugăciune/ și stă de vorbă/ cu un înger/ uitând că răsuflarea mea/ e mai grea decât  ancora/ ce mă ține legat/ într-un golf de singurătate/ bîntuit de viscole.”  Îmi amintesc versurile poetei Liliana Spătaru ,,Când în sfârşit am înţeles pasul,/în aer/Mireasma de Aprilie/ Grăită-n -/ Rugăciune./Pe drumul meu rămas/mi-a înnoit veşmântul/cu psalmul de iubire,/iubire până dincolo de moarte”. Simțirea lui Alexandru Ciocioi, tot un drumeț și el, atinge motivul rugăciunii, dar nu poartă  vreo încărcătură religioasă definitorie. Ceea ce-i apropie pe cei doi poeți călători este fascinația drumeției în spirit.   În poezia De cîte ori, dedicată copilăriei, cu inserții onirice, “Pe cariatidele timpului/trăiesc doar visele/ ce iau forma/ unei rugăciuni.” Versurile conțin, sugerată subtil, o pedagogie a gestului adresării spre Dumnezeu.

    Metamorfozările pe care poetul le încearcă au adesea repere cosmice, atunci când doar ploaia „udă drumul/în care mă aștern/ arcuș și pană/  pentru mîngîierea/ de piatră/ de dincolo de stea.” (Cînd am plecat) sau imaginând o iertare izbăvitoare ce “cîntă pe stradă/ adunând lacrămile/ în căușul dorinței/ pentru  a le pune discret/ în inima vie/ din trupul devenit stea.” (Iertare) Gândind atât de  firesc în metafore, poetul concretizează abstractul, apropiind depărtările,  atunci când închipuie o floare „botezată de inimile/ semințite/ în roua stelară/ a drumului.// În adâncul trupului/ tăcerile se răscolesc/ neputând naște/ alte   secunde…”(Oboseala)

     Alexandru Ciocoi își construiește noul său univers liric sprijinit pe câteva filoane  care în tectonica imaginarului  au puncte de atingere consonantă, precum este cosmicul cu terestrul,  și altele, de efemere desprinderi, ca „zăpada posomorâtă” a străzii și floarea, din poezia tocmai citată,  ori glisarea de la întuneric la lumină din poezia Mîinile, ce începe cu o sugestivă strofă poetică: „Mîinile/ s-au făcut întrebare/ căutînd oamenii/pe care muntele/ i-a cărat/ din noapte în zi/ dînd nume celor/ cu priviri de stea/ născută din păduri/ mult cîntătoare.”

     Între motivele tematice conturate emoționant, copilăria cu dragostea părintească ce stăruie, ca un bogat filon, în amintire este  impresionantă cu tulburătoarea creionare din Aduceri aminte, în care ritualul tradițional al adunării familiei în ceas de sărbătoare are un aer ușor hieratic, purificator: „Se întorc părinții/ de prin sărbători/ așezîndu-ne la masă/ sub o-nchinăciune/ spusă murmurat/ așezându-ne încet/ în afară de păcat/ și cu mîna prinsă/ într-o mîngîiere…”  Dintre membrii familiei, imaginea tatălui este în măsură  reapropie vârstele omului, devenind o metaforă a timpului însuși. El primește în poezia Câte păsări o pregnanță efigială: „În răscruce/ tata/ adună durerile umbrelor/ într-un pocal de viu/ biciuit de vreme.”  În dramatica rupere de casa părintească, o altă temă pivotantă a acestui ciclu liric, ființa care i-a dat viață se ivește spre a-l alina:  ,,Se sparge în mine/ o oală de lut/ și vîntul/ mă face potrivnic/ urlă un ciob de uitare/ nebun/ rănindu-mă-n tălpi/ și în creștet/ se-ncaieră limba/ cu graiul străbun/ iar mama din mine/mă cheamăˮ (Aripa ruptă) Chiar dacă toposul satului copilăriei se completează  ca un puzzle tainic cu imagini simbolice, precum opaițul de lut, pâinea coaptă, fântâna și ulițele, Alex Ciocioi izbutește în poezia Unu, ca într-un haiku, o excepțională sinteză a vieții materiale  și a spiritualității rustice:,,Blidul de pe masă/ cioplește în grindă/ lumea din icoană!” Ceea ce revine în ceasul meditației târzii din lumea  paradisiacă a satului sunt amintirile, care alimentează trăirea făuritorului de metafore inedite:,,Mi-e dor de fîntîna/ din răscrucea drumului/ cînd scoteam din ea/ cîte o poveste/  o așezam pe tîmpla unei fecioare/ și îi arătam/ cum buzele noastre/ fac nuntă…ˮ(Fântâna).

    O altă dimensiune a tectonicii imaginarului din noul volum al lui Alexandru Ciocioi o  constituie  motivul oniric, îngemănat cu copilăria și  prezent între multe altele în poezii ca Pe inimă sau  Cînd vorbele, unde autorul verdictual îndeamnă la cugetare prin versurile finale “De la vise pînă la flori/ e o lume ireală/ născută discret/ în copilărie.”.

Fără să fie un veritabil poet al iubirii, din sorgintea lui Lucian Blaga, bunăoară, Alexandru Ciocioi  este însetat de  suave împliniri erotice, precum cea din poezia Ecuator “unde strigătul trupului/ spune că tu/mergi lângă inima mea/neatingând  niciodată/ecuatorul!”. Cu discreția caracteristică, ,poetul nu închipuie în maniera lui Eminescu ori Coșbuc scene ale unui ritual erotic, de altfel atât de frecvent și la poeții postmoderni, dar într-o manieră distinctă prin atracția elementului anatomic, a fiziologicului în sexualitate. Imaginea dragostei se plămădește aici din retrăiri, atunci când nu se insinuează ca reproș, cum se întâmplă în adresarea: ,,Iubito/ amintește-mi o zi/când mângăierile tale/ au născut o Duminicăˮ, împlinire în stare ,,drum să se facă peste vremelnicieˮ (Pe umăr). Acolada erosului cuprinde cu aceeași discreție  și ipostaza despărțirii: ,,Umbra/ ta a rămas lipită de ușă/ și o salut timid/ la fiecare plecare/ rugîndu-mă/ să nu mă uite/ să-mi alunge neîmplinirea/ ce-mi împodobește casa/ văduvită de tine.ˮ (Doi sâmburi). În mod surprinzător, singurătatea bărbatului părăsit nu are nimic apăsător, împăcarea cu destinul având reflexe luminoase: ,,Îmi primesc nopțile/ drept mireseˮ. (Nopțile) Rostul iubirii se conjugă cu cel al existenței înseși, hărăzit în convingerea sa finalmente creației: ,,În catapeteasma/ gurii tale/ dorm cuvintele/ pe care le aștept/ să se nască/ să le cînt/ pentru a vedea/ dacă sînt viu…ˮ (Din grindă).

Meditația provocată de singurătate  este un filon central al volumului. Ea dobândește străluciri surprinzătoare când este însuflețită prin personificare: „Prințesa de necuprins,/ singurătatea,/ mai poate dansa/ pe gând/ încă o sărbătoare!”

       Drumul în timp “peste vremelnicie” are în tectonica noului ciclu corespondențe spațiale. Ideea de copilărie aruncă ancore în peisajul rustic, iar la polul opus al acestui liman de fericire paradisiacă  apar creionări de priveliști ale orașului unde ,,Oboseala/ merge pe stradă zîmbindˮ (Oboseala).

     Un motiv inedit este ipostazierea prunciei nefericite la oraș: “Copilul întîrziat/ într-o nemîngîiere/ merge pe stradă și rîde/ de porțile încuiate/ cu multe culori/ cîntărite cu grijă. // Trupul lui despuiat de părinți/ visează un nou început/ mai cald decît anul trecut/ cînd i-au zburat din umeri/ copilăriile toate/ înainte de primăvară/ cînd spera să primească/ o masă și-un pat/ pentru sfântul canal/ luminat de o dreaptă dorință.” (Vis de copil)

    Foarte des surprinde plăcut la poetul A.Ciocioi ineditul metaforelor, radiind uneori pe întinsul întregii strofe: „E prea toamnă/ în râsul tău/ știind că așteptarea/ ți-a furat numele/și merge cu el/la târgul de vise!”(Nu râde). Desenul imagistic se potențează prin inedite personificări, dobândind contururi picturale: ,,În inima mea/ locuiește o pasăre/ ce învață visele/ să zboare/ … În inima mea/ mai cîntă o lacrimă/ îmbăiată într-o doinăˮ (În inima mea).

  Indiferent ce teme preia poetul în meditația sa existențială atât de diversă și de dinamică,  de la  copilăria rustică la trecerea timpului, de la singurătate la iubire și natura stelară ori peisaj citadin și respectul înaintașilor, versurile volumului trăiesc mai ales prin forța metaforei, prin ineditul asocierilor imagistice, prin vitalitatea importată în vers de personificări și epitete ( ca  în exprimări precum „singurătatea tăvălită într-o visare” , „pământ orb” sau  „ochi blindați cu cenușă” s.n. ) folosite cu o dreaptă  măsură.  Experimentările la nivel de lexic nu sunt dintre cele riscante în sens dezarmonic, chiar dacă poetul este un inovator de forme inedite („secunde necrivățite”, „amirosind albastru”,  „inimi semințite“) , folosite cu succes spre a potența conturul imaginilor. Semnele de punctuație, deloc excesive, slujesc textul liric, iar consecvența  folosirii vocalei î în interiorul cuvintelor nu aduce niciun prejudiciu întregului.

      Ferindu-se cu o precauție  intuitivă de imitarea clasicilor, dar decis să nu intre, cum înțeleg că estima criticul literar Aurel Goci, nici în competiția postmoderniștilor, a celor ce glorifică un limbaj fără bariere, Alexandru Ciocoi găsește mai profitabil  sub raport artistic maratonul de unul singur, spre depășirea propriilor limite. Înclin să-i dau dreptate, întrucât rezervele de fantezie dovedite și instrumentarul poetic mânuit cu iscusință în Dincolo de trup promit că acest al treisprezecelea volum nu va fi cel din urmă.

*Alexandru Ciocioi, Dincolo de trup, Editura Neuma, 2020

Publicat în nr.1/2021