Telefonul

Eram o familie liniștită. Ne înţelegeam  și uneori vecinii, chiar și cunoscuţii, ne priveau cu suspiciune. Poate nu le convenea acest lucru. După dese peregrinări prin cartierele Bucureştilor, ni s-a repartizat, în sfârșit, o locuinţă acceptabilă la bloc. Și bucuria nu a fost mică.

Am stat întâi, în cartierul Broscăriei, în 13 Septembrie. Acolo ne ploua în casă. N-am rezistat prea mult. Ploua într-o cameră chiar deasupra patului, încât bătrânul trebuia să stea cu ligheanul pe burtă, dacă vroia să se odihnească. Nu prea ne convenea să ne mutăm, pentru simplul motiv că acolo nu plăteam chirie. Și asta conta pentru noi care eram cam sărăcuţi. Dar nu se mai putea. Ne-am încărcat puţinele lucruri și am poposit în cartierul Ferentari, tot la niște rude. Aici nu ne-a mai mers, a trebuit să plătim. Unchiul era un om zgârcit – cu toate că soţia lui era sora bunică-mii dinspre mamă – și nu concepea ca noi să locuim degeaba, deși auzisem că primise din partea socrului bani frumoși. Adică, mireasa, soţia lui, avusese ceva zestre. Nici aici camerele nu erau grozave. Două ghimodii în care vara era cald și iarna foarte frig. Am stat și aici câţiva ani. Ba parcă mai mulţi. Mai apucasem încă derbedeii sadea, uneori și cuţitarii de care ne feream. Dar eram prea mic, pentru ca cineva să mă poată băga în seamă.

Primăvara şi vara mă jucam bile colorate – aşa se numea jocul. Bilele le făceam din pământ și apoi le coloram cu te miri ce. Când făceam rost de o bilă de metal sau de sticlă, mă ţineam ţanţoș de parcă aș fi avut cel puţin o bicicletă.

Cu domnul Niculescu, învăţătorul, n-am făcut decât prima clasă. Mai apucasem tăbliţele și condeiul. Mi-aduc aminte că nu o duceam rău cu școala și că, o dată ajuns acasă, nici măcar nu mâncam și mă și apucam să-mi fac lecţiile. Probabil că făceam acest lucru și ca să scap de grija lor. Mamei nu i-a mai convenit că stăm în Ferentari – cartier rău famat – și a căutat altă locuinţă. Și a și găsit-o. Nu era nemaipomenită, dar se afla mai în centru. Pe Văcărești, vezi doamne. Aici nu aveam decât o singură cameră, o bucătărie comună și o baie comună. Dar era nu lucru care nu prea ne convenea. cineva trecea prin camera noastră. Iar cinevaul se numea Cecilia. Mai era și foarte urâtă. Dar ea urma să plece în Palestina, așa știam noi, copiii, că pleacă în Palestina, și că încăperea în care ea locuia urma s-o luăm noi. Cecilia a plecat, dar nu și-a luat și ploșniţele așa încât noi am avut mult de furcă până am scăpat de ele. Dar bucuria noastră a fost de scurtă durată. Altcineva, de nu știu unde, a venit să ne spună că respectiva locuinţă, formată acum din două camere, și care ar fi trebuit să fie a noastră, îi era repartizată acestei persoane. Femeia ce venise cu repartiţia, repartiţie pe care nu am văzut-o niciodată, era infirmă și însoţită de un miliţian.

Ne spunea că ea a făcut și a dres, că a luptat nu știu pe unde și câte și mai câte. Aveam să ne dăm seama, mult mai târziu, că nu fusese decât o jalnică intimidare, deși, cum s-ar spune, noi eram ”curaţi”. A trebuit să ne mutăm din nou.

Nu prea departe, la etajul trei, pe aceeași scară, dar la mansardă. O singură cămăruţă de doi și jumătate pe doi, în care nu încăpea decât un singur pat și unde noi a trebuit să stăm o iarnă întreagă, o iarnă în care am îndurat un frig inimaginabil.

Pe șchioapă am întâlnit-o în primăvară. Acum nu mai târa vreun picior, parcă nici nu-l târâse vreodată, și nu ea stătea în locuinţa noastră, ci altcineva. Noi fuseserăm daţi afară printr-o minciună, iar cineva profitase de pe urma casei.

Înainte de a pleca din locuinţa noastră din Văcărești,  mă îm-prietenisem cu o fetiţă. Aici, în apartamentul acestei fetiţe văzusem pentru prima dată un telefon. Și tare aș fi vrut să vorbesc și eu, dar nu aveam cu cine. Sau să răspuns : alo, când telefonul ţârâia atâta de frumos. Ţin minte că telefonul era negru și greu și că avea un receptor foarte ciudat, iar eu îl mângâiam cu

ochii pe furiș.

Mama a găsit din nou o locuinţă, bineînţeles – și tot la man-sardă. La etajul doi. Erau două cămăruţe așezate chiar sub acoperiș. Dar, cu alte cuvinte eram ”proprietari”, chiria era foarte mică și noi eram fericiţi. Atâta doar că mama era nevoită să gătească pe o lampă cu petrol. Aveam și bucătărie și toaletă. Baie nu. Ne vom spăla la lighean, spunea mama. Pentru mine nu era nici o problemă. Eu încă aveam loc în el. Mai târziu, ne-am luat aragaz, nu știu cu câte sacrificii, dam luat. Cu două ochiuri, ca oamenii săraci. Iar și mai târziu, un frigider pe care cu chiu cu vai l-am urcat până la etajul doi. Deoarece se aflau niște scări unde un singur om putea să urce, iar dacă ai fi vrut că cazi într-o parte sau în alta nu ai fi putut. Distracţia mare se întâmpla atunci când schimbam dormezele, fiindcă mereu se întâmpla să im nemulţumiţi. – Între noi fie vorba, câteva prietene de-ale mamei ne păcăliseră cu niște dormeze nu prea grozave, niște vechituri, iar mama dăduse pe ele o grămadă de bani. – Aceste ormeze le legam cu frânghii și le trăgeam de jos până la etajul oi, după care ne chinuiam bine până le puteam băga pe geam.

Aici, în această mansardă, a venit prima dată vorba de tele-fon. Jubilam. Eram adolescent și începuse să-mi fie necesar. am depus cerere și, după un timp, au venit să-l instaleze. Alo ?

Da … Și așa mai departe.

Dar am început să avem și necazuri. Nu voiam s-o chem pe vecina de la parter ? La telefon se afla o cunoștinţă ce avea să-i comunice un lucru foarte important doamnei X. Ba voiam, nu aveam ce să fac. Și coboram cu sufletul la gură până la parter și urcam pe nerăsuflate două etaje destul de înăltuţe. N-aș vrea eu să-l chem pe Petrică, prietenul meu, și să-i spun că cineva, știe el cine, îl așteaptă la Sf, Gheorghe la ora cutare ? Ba voiam, cum să nu. A doua zi : ”Tâmpitule, mi-ai jucat o farsă.” ”Cine, eu ? ” ” Am așteptat două ore și n-a venit nici dracu’ .” ” Nu-i vina mea, dar altă dată nu te mai chem.”

Am stat și în această casă câţiva ani buni și dacă îmi aduc aminte bine, atunci când am plecat, eram bărbat în toată firea.

Scrisesem în această locuinţă, în secret, bineînţeles, primele mele versuri. După aceea, m-am pus serios pe citit, pentru că, sincer să fiu, pentru citit aveam o mare pasiune.

Ne-am mutat și de aici. Am primit locuinţă într-un bloc nou, asta după mai multe peripeţii, adică, mereu eram primii pe listă, și mai mereu ne-o lua cineva înainte. Aveam gaze, nu mai în-

călzeam casa cu lemne. Camere suficiente, până la un moment dat, baie etc. Mă liniștisem. Îmi găsisem și un post la un ziar dintr-un orășel apropiat. Mă obișnuisem cu naveta. Publicam, pe ici pe acolo, câte-o poezie.Nu îndrăzneam să dau un grupaj, cu toate că aș fi vrut. Mă mulţumeam cu puţin. Și, bineînţeles, telefonul … Am făcut cerere de reinstalare și peste câtva timp, iar aveam telefon. Am dus-o bine ani mulţi în această privinţă, până într-o zi. Ce se întâmplase ? Mai nimic, decât că pe mama, femeie trecută de șaptezeci de ani, o sâcâia la telefon cineva. Înjura, începea să-i numere la telefon. Era un chin. Ani de zile a durat această situaţie. Eu nu prea simţeam. Eram plecat mai tot timpul, dar mama era la pământ cu nervii.

În altă zi, am găsit-o pe mama disperată. Mi s-a aruncat la piept. Printre sughiţuri, am înţeles că cineva îi spusese că murisem într-un accident și că eram la morgă. Asta era prea de tot.

N-am mai suportat. Am dat telefon la poliţie. Am fost sfătuit să mă duc la Telefoane și să fac o reclamaţie. Să pună telefonul sub urmărire.N-au prins pe nimeni. Calvarul a continuat. Dar, într-un fel, mama se mai liniștise. Știa cam la ce se putea aștepta.

După un timp, mi-a apărut prima mea carte de versuri. Eram fericit, de ce să n-o spun. Mama era bucuroasă că trăise să vadă acest lucru. Ba fusesem nominalizat și la un premiu. Dar asta conta foarte puţin.

Într-o dimineaţă, pe când mă aflam la masa de scris, sună cineva. Nu mă grăbesc. Deschid. În faţa mea se afla un tânăr în jur de ceva mai mult de douăzeci de ani, cu o carte în mână. Era cartea mea de versuri.

– Domnule, sunt un cititor de poezie și aș dori să-mi daţi un autograf. Parcă ceva totuși nu era în regulă. Simșeam că acest tânăr ar fi dorit să-mi mai spună ceva. Nu-mi plăcea privirea lui. Era șireată și, într-un fel, se străvedea puţină ironie, dacă nu mai mult.

– Știţi, a mai spus el, eu sunt acela cu telefoanele …

– Cum ? ! …

– Cu telefoanele …

I-am tras două palme atât de fulgerător, încât nu mi-am dat seama nici eu și nici individul care le primise, după care i-am trântit ușa.

    Acum telefonul nu mai suna ziua, suna pe la două sau trei din noapte.

Radu Cange