Tentaţia parabolei. Între imaginar şi concept

                               Preliminarii. „Omul cu compasul”               

            Reprezentant important al Cercului literar de la Sibiu, poet, eseist, traducător de prim rang, Ştefan Aug. Doinaş s-a impus în conştiinţa criticii ca un exponent emblematic al neomodernismului poetic românesc. Cultul formei echilibrate, clasicitatea viziunii, solemnitatea tonului, oracular, măsurat, ascetic, dau măsura întreagă a unui poet marcat de „imaginaţia sensibilă a ideii” (Al. Cistelecan), prin care figuraţia simbolică şi statura clasicizantă a versului relevă o nevoie stringentă de armonie interioară. Spirit geometrizant, pentru care tentaţia limitelor e sursă a expresivităţii tragice, Doinaş se defineşte, cum observă Laurenţiu Ulici, prin „orgoliul formei, limpezimea gândirii în imagini şi ispita parabolei”. În unele poeme, fervorile extatice sunt clamate mai degrabă declarativ, epurate de reverberaţii tumultoase, prefăcându-se în ipostaze, roluri sau măşti ale unui eu interogativ, care ne livrează o conduită apolinică, ce îşi recuză impulsurile iraţionale.

            De altfel, poetul a notat, în eseuri, pagini confesive sau articole programatice propria concepţie despre poezie, subliniind că, în cadrele euclidiene ale geometriei universului cotidian, poetul „se prezintă cu adevărul său: fiecare viziune poetică este un fel de geometrie noneuclidiană propusă ochiului nostru, ochiului minţii şi sensibilităţii noastre. Înger sau demon, poetul aduce cu sine, în mod obligatoriu, ordinea şi datele unei noi lumi văzută prin interstiţiile lumii reale a omului de rând. Cerul poetului e un azur insuportabil întrezărit prin ochiurile cerului comun în care noi, toţi, suntem prizonieri”. Conceptul poetic a suferit, de-a lungul timpului, metamorfoze, transformări ale expresiei sau ale conţinutului, cum sugerează chiar autorul, într-un text caracter programatic: „A fost o vreme cînd mi s-a părut că poezia este idee frumoasă, şi că trebuie s-o apăr de vorbăria fără nici un sens; apoi mi s-a părut că trebuie să fie, în primul rînd, imagine, şi că trebuie să n-o las pradă ideilor; apoi am avut impresia că orice imagine trimite la o formă fixă şi îngheţată, şi că numai muzica verbului e salvatoare; în fine, mi-am dat seama că muzica o poate vida complet, ca oricare artă învecinată şi invidioasă. Dar cel mai mare pericol îl vedeam în posibilitatea invadării zonei ei indeterminate de către imaginea comună, stereotipă, unanim acceptată, forjată de bunul simţ, a lumii înconjurătoare”.

 

Poezia ca rescriere a arhetipurilor

            Făptura lirică a lui Ştefan Aug. Doinaş e alcătuită din două componente consubstanţiale: conştiinţa şi viziunea poetică şi practica geometrizantă a scriiturii, armonioasă şi coerentă. Privindu-şi adesea propriul chip în oglinda poemului, Ştefan Aug. Doinaş este încercat de ispita autodefinirii, a explicitării identităţii proprii, lirica conturându-se printr-o nevoie de armonie, de raţionalitate, în sensului „epigonismului major” pe care şi-l asumă creatorul: „Marile adevăruri s-au rostit de mult şi rolul artistului de azi e doar acela de a furniza o nouă formulare a lor”. În acest sens, poetul rescrie miturile esenţiale ale umanităţii, repudiind orgoliul invenţiei, recunoscând însă vocaţia remodelării, refacerii şi refuncţionalizării modelelor originare, rezultatul fiind o benefică interferenţă a textelor preexistente, într-o reţea intertextuală ce argumentează spiritul modern al acestei poezii.

            De altfel, poetica şi poietica lui Ştefan Augustin Doinaş conţin revelatoare conexiuni, din perspectiva unui crez neoclasic (exemplaritate, rigoare, expresivitate apolinică) corelat cu un lirism proiectat înspre idee, cu o viziune eleată asupra lumii, cum remarca Ovidiu Cotruş. Zvonurile cotidianului, elocvenţa policromă a trăitului cu ritmurile lui proteice se resorb în poeme geometrice, având încrustată în fibra lor nostalgia originarului şi a esenţialităţii. Prin recursul la arhetip, la imaginar şi ideal poezia capătă o aură a absolutului, cum scrie Al. Cistelecan, căci „nu lumea intermediază relaţia poetului cu absolutul, ci, dimpotrivă, acesta e cel ce mijloceşte între poet şi sfera concretului”. Poetul, fire livrescă şi orfice, suprapune cotidianului empiric un model prestabilit, refuzând stridenţa, exultanţa senzorială, sau vacarmul afectelor, modelul dictând asupra viziunii şi asupra substanţei lirice. La prima vedere, poemele par să consacre supremaţia suprafeţelor lumii, fără o relevanţă a profunzimii, a sensurilor originare, însă la o privire mai atentă textul oferă accesul spre zona abisalului, a profunzimilor ontologice în aceste versuri eliberate de impurităţile senzitivităţii, impregnate de înfiorările existenţei şi de reflexele subtextului etic, într-un permanent şi subtil joc între pre-text (model poetic), text şi subtext care este, de fapt, impulsul poietic generator al autorului, accentul semantic şi ontologic deplasându-se de pe text pe subtext, printr-o strategie a aluziei, semitonului şi a subînţelesului, clasicismul formal asociindu-se cu tentaţia abisurilor şi cântecul obârşiilor, poezia lui Doinaş definindu-se printr-o pendulare între spaţiile mundane, submundane, originare şi supramundane, ale gândului ideal. Vizionarismul e stihial, prin întoarcere la origini şi, în acelaşi timp, reprezentat ca propensiune spre înalt, ca ascensiune spirituală, ce legitimează sublimitatea rădăcinilor revelatoare ale fiinţei: „atâtea lucruri stau muiate în origini/ cu partea lor cea mai sensibilă că restul/ pe care-adesea la-ntâlniri ni-l ning în palmă/ sunt hoaspele din spice treierate”. Stăpânit de fascinaţia Ideii, de drama gnoseologică a lipsei de acces la sublimitate poetul oscilează între relieful imprevizibil al lumii şi daimonul interior, neliniştit şi perpetuu interogativ, făurindu-se neîncetat pe sine, în oglinda aburoasă, învăluitoare şi geometrizantă a versului.

            Cea mai citită şi mai citată poezie a lui Ştefan Aug. Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint nu e şi cea mai bine înţeleasă, chiar dacă autorul însuşi ne oferă cheile spre descifrarea reţelei de sensuri şi de simboluri. Balada lui Doinaş, cu dubla ei intenţie trebuie interpretată ca scenariu cu structură dramatico-lirică şi epică, cu momentele conflictuale şi cu deznodământ, dar şi cu valenţe simbolice complexe. La un prim nivel al lecturii, poezia ar fi o baladă cu subiect cinegetic („codru”, „vânătoare”, „goarne”, „copoi” etc.). Timpurile şi modurile verbelor expun două ipostaze temporale, un timp trecut al naraţiunii şi o instanţă temporală anistorică, un prezent „istoric”, compoziţional balada remarcându-se printr-un tempo gradat, tensiunea celor trei momente fiind condusă înspre finalul „închis”. Atitudinea impersonală, starea de obiectivare, dialogul, tensiunea, idealul absolut, simbolistica mirajului conduc interpretarea spre o lectură simbolică, care, scrie chiar Doinaş, refuză să vadă „în protagonişti diverse simboluri tradiţionale – particulare anumitor culturi – procedează prin generalizare: prinţul ar fi omul, în general; mistreţul – o imagine a idealului; vânătoarea – un act existenţial al realizării de sine. Balada se încarcă, astfel, de o atmosferă tragic-optimistă (în măsura în care deznodământul e văzut ca atingere a idealului, ca împlinire a sensului vieţii) sau tragic-pesimistă (în caz că moartea prinţului e privită fie ca un eşec, fie ca o jertfă necesară pe parcursul teleologic). O asemenea lectură ar insista asupra implicaţiilor de ordin etic: virtuţile prinţului (curaj, perseverenţă, «vizionarism», nobleţe de caracter, spiritualitate etc.) vor fi puse în contrast cu pragmatismul «naturalist» al servitorului, luminând rolul educativ-formativ al operei. Diverse consideraţii istorico-sociale, chiar ideologice, îşi pot afla argumente în text: sub statutul moral al personajelor se poate citi un statut social, datat istoriceşte. În felul acesta, poezia apare ca o baladă simbolică a existenţei (superioare) tragice”. Balada lui Ştefan Aug. Doinaş îngăduie şi alte sensuri simbolice, putând fi socotită ritual civilizatoriu cu finalitate spirituală, ceremonial al iniţierii, Doinaş considerând că e posibilă şi o „lectură care să facă din prinţ un simbol al regalităţii necoapte, al tinereţii dornice de putere, pornind la o luptă ambiţioasă de instaurare prematură pe tron; sau, dacă ne referim la conflictul dintre sacru şi profan, un simbol al puterii seculare, lumeşti, în plin proces de uzurpare a prerogativelor sacerdotale”. O ultimă interpretare este cea a statutului de artă poetică, creaţie cu caracter programatic, în care autorul îşi defineşte postura estetică, propria concepţie despre poezie şi artă a creatorului însetat de idealul absolut, de mirajul operei ideale, căci în această baladă, „conflictul se arată a fi între idealitatea operei (lirice), figurată prin caracterul «fictiv», imaginar, al viziunilor prinţului, situate într-un spaţiu mereu mai eterat, de o parte, şi realul ca atare, în toată materialitatea lui concretă şi grosolană (precizările servitorului): tragicul creaţiei lirice ar consta în faptul că realul, ca atare, în «grosimea» lui materială, cum ar zice Mallarmé, nu încape în Operă, sau – dacă vrem neapărat să-l încorporăm în ea – o ucide, ucigând (artistic vorbind) pe autor”.

            Poet reflexiv, Ştefan Aug. Doinaş reuneşte în versurile lui libertatea fanteziei şi rigoarea precisă a imaginilor, desenul auster, concis al frazei şi limbajul aluziv, simbolic. Ovidiu Cotruş defineşte cu precizie structura poetului, observând „libertatea interioară”, „severitatea geometrică”, dar şi „ucenicia literară de la Arghezi”: „Cu încrederea sa nemărginită în puterile liberatoare ale artei şi cu libertatea interioară a artistului-constructor faţă de propriile sale trăiri (pentru o natură estetică un coşmar încetează să existe, o dată ce este exprimat), cu gustul său înnăscut şi cultivat pentru severitatea geometrică, Doinaş şi-a supus poeziile unor nenumărate torturi experimentale. Asemeni matematicianului dornic să descopere modalităţi cât mai diverse şi la fel de necesare de rezolvare a problemelor sale, optând – în cele din urmă – pentru soluţia cea mai elegantă, Doinaş a încercat aproape pentru fiecare poezie mai multe modalităţi posibile de exprimare, statornicindu-se la cea care i s-a părut mai necesară, mai corespunzătoare aspiraţiei sale către expresia densă, deprinsă în ucenicia sa literară de la Arghezi”.

            Tema creaţiei şi a creatorului este redată alegoric în poemul A scrie ca îngerii, în care luciditatea şi vizionarismul se întrepătrund, expresie lirică reunind aluzia şi concizia, vibraţia alegorică şi tensiunea ideatică cu amplitudine restrânsă. Scrisul este, pentru poet, orgoliu şi umilinţă, căci, în faţa realităţii copleşitoare, actul scrierii pare gest tautologic, creatorul cu postura lui similidemiurgică, presimţindu-şi deopotrivă orgoliul şi culpa de a scrie: „Cel care zice «Naşteţi, muriţi, aventura/ lumii e scrisă!» nu este oare jignit/ de măruntul orgoliu al penei/ ce-o ţin între degete?”. Poetul, rod al devenirii şi al hazardului e promisiune, halou al posibilităţilor, virtualitate a epifaniilor viitoare, încă neexprimate, el fiind sortit să fixeze „secunda şi locul”, să suspende trăirea, confiscând virtualitatea infinită a propriei fiinţe, prin încremenire în grafie, scrisul fiind astfel împuţinare a posibilului infinit, degradare a virtualităţii lumii, reducere a existenţei la o imagine, o semnificaţie, un aspect: „Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!/ floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi/ un văratic anunţ în argilă/ al florilor veşnice.// Eu, însă, confisc şi secunda şi locul,/ ard liturghii şi sorb din izvoare ce n-au/ învoire să dea frumuseţii/ decât aparenţele”. Scrisul e culpă a mimesisului, revoltă simbolică împotriva a ceea ce deja a fost spus de dumnezeire, relevând antinomia dintre ideal şi real, dintre esenţă şi aparenţă, dintre virtualitate şi epifanie. Între intenţie, idealul ca sugestie a posibilului infinit şi absolut, şi întruchiparea în scris a ideii poetice, există un hiatus revelator: „haosul pur, sfânta materie-a Domnului,/ naşte sub mâna mea; copiez pipăind/ – cu dospite vocale – intacta/ rotire de semne;/ parcă un alter ego al celui ce singur/ judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,/ plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un/ sigiliu al Facerii.// Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea/ zi a mâniei, nedevorat? Ronţăit/ e, ca orzul de cai, de flămânda/ lăcustă a paginii.// Mult am râvnit, dar numai puţin reuşit-am./ Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,/ mântuit aş fi – chiar în eşecul/ de-a scrie ca îngerii…”. Actul creaţiei, supliciu şi expiere, este, pentru Doinaş, nevoie devorantă de legitimare a fiinţei, dar şi asumare a identităţii proprii şi a comuniunii cu lumea, cu divinul, cu timpul şi cu istoria, scrisă sau nescrisă. Poezia Elegie în gamă majoră e un alt crez estetic tulburător ca acuitate ontologică şi etică, cu o tonalitatea solemn-liturgică, cu inflexiuni grave, austere ale cuvântului afundat înspre mistere nepătrunse. Poemul porneşte de la decalog, pe fondul sentimentului iubirii, cu rezonanţe tulburătoare, într-un amestec de voluptate a trăirii clipei şi de miraj al imaginarului anamnetic. Fascinaţia erosului, filtrată în retortele memoriei, are irizări ale unui mister arhetipal: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit din mine/ Şi nici să nu te-nchini sub fum înalt./ Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne/ un idol pentru cerul celălalt./ Săruturile îndelung schimbate/ să-ţi înflorească azi altundeva,/ cu alte cântece-n vecinătate,/ cu alte tâlcuri în tăcerea ta./ Plăcerile ca luntrile vopsite/ şi-au şters de ape botul lor rotund,/ iar clipa amintirii fericite/ e doar o scoică de sidef pe prund./ Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire/ şi nici la jaruri vechi să nu adăşti./ Consolatoare, o vopsea subţire/ aplică gândurilor alte măşti”.

            Experimentarea iubirii este indicibilă şi revelatoare pentru expresivitatea şi transfigurarea comuniunii dintre două conştiinţe, adolescentul fiind asemenea unui tânăr zeu cu forţă nemăsurată, un tânăr îndrăgostit, ce îşi revarsă propriile afecte asupra lumii întregi, dragostea unică, irepetabilă, fiind imposibil de reconstituit prin intermediul amintirii, putând fi abia sugerată în cuvinte aproximative, cu contur imprecis. Impresia de calm, echilibru, clasicitate formală favorizează transcrierea în cheie „majoră” a posturii elegiace a celui care, întors spre trecut, caută zadarnic să surprindă imaginea unui sentiment revolut, înfiorarea tragică fiind modulată în forme calme, solemne, echilibrate. Partea a doua e un cântec elegiac pe tema memoriei ca tentativă de refacere a unei comuniuni esenţiale între trecut şi prezent, care se regăsesc într-un fel de palimpsest temporal, în care lumea, cu stridenţele ei şi haloul de taină al imaginarului se întâlnesc într-o scriitură solemnă, alchimică şi eterică: „Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te./ Precum se pierd în ceruri meteori,/ se stinge-n golful dragostei pierdute/ amarul sfânt, gustat de-atâtea ori./ Lăsându-mă uitat, tu mă ucide/ cu fiecare vâslă, ca pe furi./ O trestie de suferinţi lichide/ să cânte-n deltă spumegând, la guri./ Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,/ cum nu dai jertfă unor zei străini,/ să nu jertfeşti nimic absenţei mele/ şi nici frumseţii ei să nu te-nchini./ Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:/ să putrezească bronzul vânzător./ Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri/ că-n pragul altei lumi chiar zeii mor”. Alcătuit din senzaţii delicate şi din intuiţii subtile graţiosului sentiment al iubirii, Elegie în gamă majoră trasează delicat conturul sentimentului iubirii, refăcând totodată arhitectura fragilă a unui timp eleat, în care trăirile se estompează, disciplinate de o atmosferă ritualică, de incantaţie cu muzicalitate interiorizată şi melancolică.

Fiorul liric este pentru Doinaş expresie a cutremurului fiinţei „la una din graniţele sale”, o aventură a conştiinţei umane în faţa propriilor limite şi posibilităţi stilistice. „Omul cu compasul”, sintagmă definitorie pentru scrisul lui Ştefan Aug. Doinaş, sugerează particularităţile liricii (voinţa de rigoare, vocaţia desăvârşirii, recursul la concept şi la aromele simbolice ale Ideilor).

Bibliografie critică selectivă

Balotă, Nicolae, Euphorion. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999; Boldea, Iulian, Ştefan Aug. Doinaş şi poetica neomodernistă, în revista Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Philologia, nr. 4, 2005; Boldea, Iulian, Ştefan Augustin Doinaş – tragicul apolinic , în revista “Poesis”, nr. 4, 1994; Boldea, Iulian, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş, în revista „România literară”, nr. 25, 2009; Boldea, Iulian (coord.), Ştefan Aug. Doinaş – repere critice, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005; Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2002; Cistelecan, Al., Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Cotruş, Ovidiu, Meditaţii critice. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; Creţu, Ioana-Narcisa, Valori stilistice în creaţia lui Ştefan Aug. Doinaş, Editura Universităţii “Lucian Blaga din Sibiu / De Zevenslapers – Leuven, 2003; Fanache, V., Eseuri despre vârstele poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Felea, Victor, Aspecte ale poeziei de azi, Editura Dacia, Cluj, 1997; Ierunca, Virgil, Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993; Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului. Ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş, Ed. Polirom, 2003; Negoiţescu, I., Scriitori contemporani. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994; Nemoianu, Virgil, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Fundaţia Culturală Secolul 21, 2004; Niţescu, N., Poeţi contemporani. Sinteze critice,  Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; Paleologu, Alexandru, Alchimia existenţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983; Pantea, Aurel, Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007; Poantă, Petru, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997; Pop, Ion, Lecturi fragmentare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983; Regman, Cornel, Dinspre Cercul literar spre Optzecişti”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997; Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. II, Bucureşti-Chişinău, Editura David Litera, Bucureşti-Chişinău, 1998; Şimăndan, Emil, Întoarcerea acasă: Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan. Cuvânt înainte de Ion Pop, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2003.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *