The Northman – un Hamlet cu temele făcute

0

Dacă un debut extraordinar poate fi pus (și) pe seama norocului, atunci când un regizor reușește să dea încă două filme care păstrează aceleași standarde calitative ne oferă deja certitudinea unui real talent, cu o viziune artistică ajunsă la maturitate. Maturitatea artistică nu ține, însă, de vârstă, iar Robert Eggers a dovedit acest lucru, în momentul în care a lansat în 2015, la doar 32 de ani, The Witch – film considerat deja de mulți critici drept un clasic contemporan al genului horror.

Ca o paranteză: tot la 32 de ani un alt regizor debutant, de origine americană, la rândul său, avea să șocheze prin originalitatea stilului său, oferind publicului și criticii de specialitate un alt prilej de a se extazia în fața posibilităților aparent nelimitate ale genului horror. Este vorba despre Ari Aster și al său Hereditary, apărut la trei ani distanță după debutul lui Eggers; același Ari Aster va semna în 2019 Midsommar, o altă reușită incontestabilă subsumată aceluiași gen cinematografic. Cazul lui Aster nu este singular în panorama filmului contemporan horror. Dacă traversăm Oceanul, de pildă, o întâlnim și pe tânăra regizoare de origine franceză Julia Ducournau, care, la 33 de ani, lansează excelentul Raw (Grave, în original) în 2016, pentru a câștiga cinci ani mai târziu Palme d’Or cu recentul Titane. La fel, regizoarea britanică cu origini iraniene Ana Lily Amirpour lansează la 34 de ani A Girl Walks Home Alone at Night (2014), un film ce transgresează convențiile unui horror clasic, pentru a-și face loc în topul celor mai reușite filme ale genului din ultimul deceniu. Privind aceste exemple, am fi tentați să spunem că vârsta fragedă merge bine cu gustul pentru fantasy și horror, în timp ce drama sau thriller-ul pare să fie, mai degrabă, apanajul cineaștilor maturi. Sau poate este doar o coincidență care face ca în ultimul deceniu, cel puțin, majoritatea regizorilor tineri să exceleze într-un gen ce reușește deopotrivă să atingă publicul mainstream și pe cel de nișă.

Revenind, însă, la Robert Eggers, și la cel mai recent film al său – The Northman (tradus în română prin Vikingul), apărut în acest an, la trei ani distanță de iarăși extraordinarul The Lighthouse – putem să avem o perspectivă mai coerentă și mai elaborată asupra viziunii sale artistice. Într-adevăr, dintre toate lungmetrajele sale, acesta din urmă este cel care scapă cel mai lejer din standardele unui film horror, în ciuda elementului supranatural și a atmosferei sale sângeroase, cu tente gore. Cu toate acestea, proiectul este departe de a fi o experiență cinematografică digerabilă, fie și pentru cinefilii deja exersați în drame istorice care, în majoritatea cazurilor, tind să confere protagoniștilor aura unor eroi romantici sau, în situațiile cele mai nefericite, compromit autenticitatea contextului printr-o spectaculozitate epică în stil american. În cele aproximativ două ore și un sfert din The Northman, sângele curge din abundență, într-un cor de urlete animalice care i-ar intimida până și pe cei 300 de spartani, ale căror corpuri tonifiate, desprinse parcă din pictorialele despre men’s health, par niște păpuși Ken pe lângă acești barbari. Pariul lui Eggers nu vizează, totuși, o visceralitate gratuită, ci, dimpotrivă, o cât mai mare fidelitate față de cronotopul de care se apropie – lumea războinicilor din Nord, din secolul IX e.n.

Cine sunt responsabilii pentru acest epos cinematografic? În rolurile principale – Alexander Skarsgård și Anya Taylor-Joy, al cărei talent regizorul american are meritul de a-l fi descoperit în debutul său cinematografic care a coincis, de altfel, și cu debutul tinerei actrițe în lungmetraj. Acestui cuplu i se adaugă alte nume importante ale scenei hollywoodiene, cum ar fi Ethan Hawke, Nicole Kidman, Claes Bang și Willem Dafoe, acesta din urmă fiind, la fel ca Taylor-Joy, la a doua colaborare cu regizorul american. La această panoplie impresionantă se mai adaugă și apariția fulgurantă a lui Björk, pe care Eggers a convins-o, în cele din urmă, să revină (fie și pentru câteva minute) pe platourile de filmare, după ce interpreta islandeză a jurat să nu mai facă această greșeală, în urma experienței traumatizante alături de Lars von Trier, în timpul filmării pentru Dancer in the Dark. Prezența lui Björk în acest context este, însă, mai mult decât necesară, nu doar în calitate de actriță, ci și de participant la procesul de concepere pe hârtie a proiectului, asigurând legătura între Eggers și unul dintre prietenii și colaboratorii săi apropiați – Sjón, autorul de origine islandeză, care va ajuta la scrierea scenariului. Bineînțeles, nu este întâmplător faptul că Robert Eggers a căutat astfel de colaborări cu artiști familiarizați nu doar cu istoria Islandei și a Peninsulei Scandinave, ci și cu literatura, muzica sau folclorul acestor regiuni, din moment ce filmul său este, de fapt, o rescriere a epopeilor create de spiritualitatea nordică și a cărei acțiune se petrece pe tărâmurile patronate altădată de Odin și ceilalți zei ai Walhallei.

Conflictul narativ al filmului este aparent destul de simplu și familiar consumatorilor de filme de tipul lui Conan the Barbarian, însă ascunde o cercetare elaborată, un studiu aprofundat nu numai al epopeilor nordice, ci și al cronicilor medievale din acest spațiu. După ce tatăl său este ucis de propriul frate, prințul Amleth fuge, pentru a-și salva viața, de pe insula în care s-a născut și pe care ar fi trebuit să o conducă, nu înainte de a-și promite că va răzbuna odioasa crimă. Acesta se va alătura unui grup de vikingi, alături de care se va maturiza, deprinzând tehnicile de luptă ale temuților bersekeri, cunoscuți pentru ritualurile ce le induceau o stare de transă, vecină cu furia nebună. Reîntors pe plaiurile sale natale, Amleth află că unchiul său, aflat acum în exil, după ce a fost detronat de Herald I al Norvegiei, s-a căsătorit cu mama lui, văduva regelui pe care îl ucisese. Nu are rost să mai continuăm cu alte detalii, deja schema narativă devine tot mai clară – ne aflăm în fața unei rescrieri a tragediei shakespeariene Hamlet. Deși ar fi impropriu să spunem că Eggers își construiește proiectul raportându-se în mod direct la protagonistul dramaturgului renascentist, a cărui subtilitate psihologică lipsește, de fapt, în lungmetrajul americanului. Mai precis, regizorul reconstituie același traseu pe care și Shakespeare însuși l-a parcurs, în căutarea unei idei pentru epocala sa tragedie, apelând la Gesta Danorum a istoricului danez Saxo Grammaticus. La această sursă primară se mai adaugă și Codex Regius și, implicit, scrierile lui Snorri Sturluson, istoricul islandez de secol XII-XIII, în special poemul său Edda, acestea reprezentând oarecum echivalentul nordic al scrierilor homerice. Nu în ultimul rând, revizitarea epopeii Beowulf marchează un alt pas important în documentarea regizorului, ajutat de istorici și arheologi în procesul său de reconfigurare a istoriei acestui Urhamlet.

Studiul istoric și antropologic preliminar construcției propriu-zise a filmului nu este o noutate pentru Eggers, iar lucrul acesta este evident încă de la debutul său, pentru care a depus un efort similar de cercetare în zona imaginarului medieval, ocultismului și practicilor vrăjitorești. Într-adevăr, The Northman se plasează, din mai multe puncte de vedere, la polul opus cu The Witch care excelează prin atmosfera sa implozivă, prin conflictul psihologic mult mai subtil, prin picturalitatea sa dark și contemplativă, prin modul în care ilustrează condiția femeii într-o societate care tinde să o demonizeze și, nu în cele din urmă, prin partiturile mult mai ofertante ale actorilor. De partituri similare ca amploare au parte și Robert Pattinson și Willem Dafoe în The Lighthouse, cel de-al doilea lungmetraj al regizorului american, construit în jurul coșmarurilor și himerelor erotice ale unor paznici de far, care anticipează prin nebunia lor carnagiul orgiastic din istoria prințului Amleth. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că recentul film semnat de Eggers este lipsit de provocări. Dimpotrivă, există multe personaje fascinante în această revenge tragedy, însă ele sunt, de departe, cele de coloratură, care sporesc autenticitatea constructului cinematografic (vraci, șamani, zâne ale destinului, bufoni etc.) și față de care protagoniștii par mult prea stereotipici, mult prea monotoni în dorința lor de a se răzbuna. Dar acest aspect este cu dus și-ntors – miza principală a regizorului nu este, totuși, de a ne oferi niște profiluri psihologice extrem de complexe, asta în condițiile în care un personaj cu o astfel de psihologie ar fi mult prea rafinat din toate punctele de vedere pentru exigențele unui războinic dominat mai degrabă de instincte animalice. În ultimă instanță, Amleth este redus la structura elementară a obstinației specifice fie unui războinic mult prea dornic să moară vitejește pe câmpul de luptă, pentru a trece de porțile Walhallei, fie unui erou tragic incapabil de introspecție, pion al unei fatalități implacabile, căreia îi va cădea victimă, chiar și după ce află că întregul său plan vindicativ nu este decât o farsă. Relația cu femeile din jurul său merită, în schimb, o atenție specială din partea spectatorului, mai ales relația dintre Amleth și mama sa, din moment ce regizorul marșează pe o soluție relativ imprevizibilă care, implicit, îmbrățișează o cheie de lectură îndelung discutată a tragediei shakespeariene. Dincolo de aceste subtilități atribuite, mai degrabă, personajelor feminine, eroul central nu depășește în mare comportamentul unei mașinării de ucis. Acest fapt, de altfel, se încadrează perfect în planul regizorului de a reda într-un mod cât mai realist cinetica relațiilor interumane specifice acestor timpuri, fiind fidel unei panoramări sociologice care impresionează mai mult prin caracterul său documentar, decât prin acțiunea în sine. În siajul acestei preocupări constante pentru autenticitatea față de contextul istoric se plasează și costumele, decorurile și, mai ales, alegerea coloanei sonore și a spațiilor sugestive pentru ilustrarea unor toposuri emblematice ale epopeilor nordice, elemente care, la rândul lor, dovedesc seriozitatea cu care echipa de creație și-a făcut temele în domeniul antropologiei și folclorului. Tind să cred că în aceste detalii stă, de fapt, marea calitate a filmului care va fi gustat de amatorii de epopei cinematografice, dar care, cu siguranță, va face deliciul connaisseur-ilor culturii nordice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *