Timbru aniversar

De fiecare dată cînd vreun critic abordează poezia Anei Bandiana în integralitatea ei simte nevoia unei secvențializări, a unui fel de împărțire în loturi și etape. Nu sînt împotriva acestei operații de arpentare (ba dimpotrivă, am încercat-o și eu) pentru care se găsesc rațiuni suficiente în însuși parcursul poetic, dar trebuie, totuși, subliniat că oricît ar fi ea de justificată, pe fond rămîne arbitrară. Sînt linii trase într-un continuum organic, într-o coerență vizionară care n-a fost niciodată tentată de viraje ale poeticii și de convertiri ale formulei. Se poate vorbi la Bandiana de o linearitate evolutivă, de un fel de predictibilitate a mersului vizionar, mai mult chiar decît de o simplă consecvență cu sine. Dar pe această linearitate se petrece un fel de aranjament muzical al problematicii și al fluxului imaginar care desenează mici ”autonomii” dominate de protagonismul unor simboluri și de nuanțele – euforice, nostalgice sau melancolice – ale proiecțiilor confesive. Trecînd peste volumul de debut (Persoana întîia plural), pe care Blandiana l-a renegat cu argumente categorice, Călcîiul vulnerabil din 1966 deschide o primă astfel de ipostază cu identitate proprie, în care hegemonică e formula parabolică și-n care poemele au o condiție de simpozion. E, în mare, o poezie care înfruntă problematica morală și creativă, enunțînd exigențe care merg spre asumarea sacrificială a condiției și în care civismul atitudinii stă îndărătul reflecțiilor mai generale. Poetica de aici se trage din cea a ideii care trebuie făcută sensibilă, astfel încît atitudinea – tranșantă – e pusă într-o ecuație de concretizare – și implicit de  îmblînzire – prin metaforă și simbol. A treia taină – 1969 – intră în aceeași paradigmă problematică/problematizantă, ca și cum prima tranșă a confesiunii ar trebui să fie una de reflecție asupra lumii și omului, nu neapărat asupra sinelui. Practic, indicele confesiv e rareori biografic/biografist în poezia Blandianei, ale cărei subiectivitate și identitate se topesc fie în reflecție, fie în reverie, trecute printr-un filtru de sublimare, nu doar printr-o cenzură a reticenței. De la Octombrie, noiembrie, decembrie din 1972 pînă la – inclusiv – Stea de pradă din 1985, gama se schimbă (dar nu neapărat și repertoriul, doar că accentele lui mai reflexive se retrag în subtext) și participarea la dezbatere face loc unei  contopiri în  reverie. E domeniul de armonie a lumii din poezia Blandianei, de extază somniacă și de beatitudine prin comuniune. E însă o cîntare a armoniei întrețesută cu melancolii și nostalgii, deși tendința principală e de a restitui lumii vraja. Imaginarul e mult mai activ și poemele se scaldă în epifanii concretizate. Dar încă din Stea de pradă această viziune imniforă se simte amenințată de presiunea condiției sociale, ale cărei umbre se lasă tot mai apăsat peste dialectica reveriilor. Se-ntoarce cumva acul viziunii spre melancolia existențială și spre compasiunea ca revoltă, ceea ce se vede pe tot drumul de la Arhitectura valurilor din 1990 la Patria mea A4 din 2010. Accentul dramatic al viziunii devine tot mai acut, pînă la conștiința – din Orologiul fără ore din 2016 – că ”trăim într-o rană”. E etapa militantismului prin compasiune și a unei luminozități aparte a suferinței. Blandiana nu e o elegiacă la modul clasic și nu ”deplînge” starea lumii; din precaritatea acesteia ea face o viziune compasională, lăsînd accentele ”pamfletare” într-o situație marginală (dar fără să lipsească). Durerea lumii devine partitura unei cantate iluminate. Cu atît mai mult devine pură luminozitate durerea personală, în Variațiuni pe o temă dată. O teologie a luminii – ori măcar a luminozității – însoțește întreg acest traseu care duce de la problematizarea condiției umane și a artei la responsabilitatea artistului și de aici la descîntecul narcotic al tainelor și la narcoza reveriei. E o lume salvată în poezia Blandianei, nu o lume condamnată.

Euphorion 3/2022