Traduceri din poezia engleză

William Shakespeare (1564 – 1616)

Sonetul 29

Ocărât de lume și fără de noroc,

Îmi plâng nefasta soartă,

Strigătu-mi spre cer n-are soroc,

Viața-mi e sub zodie blestemată.

Nădejde să am aș vrea

Precum acela ce zace liniștit,

Iscusit și-n libertate aș visa

La ce-mi place, să mă facă mulțumit;

Și totuși, în sila mea de mine,

Sunt fericit cu tine-n gând, și sper,

Mă-nalț ca ciocârlia spre zări senine

Și cântec de slavă trimit la cer;

Căci avuția-mi e a iubirii tale amintire

Ce n-aș schimba-o-n veci pe-a regilor mărire.

Sonetul 129

E rușinoasă viața-n orgie risipită,

E desfrânare,-n fapt; și, până fapt să fie,

E sperjură, ucigașă, sângeroasă ispită,

Nestăvilită, crudă, nedemnă să poarte-o solie;

Din ea abia te-ai înfruptat: disprețul te cuprinde;

O urmărești dement: îndată ce-ai sorbit-o

O și urăști, nebun ce ai crezut în cea ce-ntinde

Momeala, să-l prindă pe cel ce-a înghițit-o;

Smintit, în brațe dac-o ai; la fel, de-o urmărești;

Râvnind la ea, gustând-o, după ce-o ai: nesățios;

Deliciu cât o sorbi; sorbită, tristețe ești;

Întâi, râvnită desfătare; pierdut, un vis frumos.

Nu știe nimeni, cu toate că-i știută soartă,

S-alunge raiul ce-n ăst infern ne poartă.

Thomas Nashe (1567 – 1601)

Invocație la vreme de ciumă

Rămas bun, omenească veselie;

Această lume-i doar părelnicie;

Sete de plăceri, abulie;

Căci suntem a sorții jucărie;

Nimeni nu scapă de zborul frânt;

Voi muri, în chinuri mă frământ.

Doamne, îndură-te spre noi!

Voi, cei bogați, puneți averii cruce,

Aurul sănătate nu vă poate-aduce;

Se stinge vlaga, se duce trupul chinuit.

Toate-s făcute să aibă un sfârșit,

Ciuma repede va trece;

Mă zbat, voi fi țărână rece.

Doamne, îndură-te spre noi!

Frumusețea-i o floare carnivoră

Pe care zbârciturile-o devoră;

Lumina-i din cer, regine cu păr bălai

Au murit tinere, plânse-n alai;

Țărâna ochii Elenei i-a-nchis.

Suferind, să mor e promis.

Doamne, îndură-te spre noi!

Vigoarea se-ncovoaie-n mormânt,

Vitejia lui Hector e cu viermii-n pământ;

Spada nu poate lupta cu soarta,

Pământul se cască și-i deschide poarta.

”Vino, vino”! clopotele bat.

Trebuie să mor, degeaba mă zbat.

Doamne, îndură-te spre noi!

Firesc, cu rațiune

Să gustăm a morții-amărăciune;

Călăul din Infern

E slujitorul tern,

Nu-l opresc plângeri, e-n van.

O să mor, bătut de alean!

Doamne, îndură-te spre noi!

Grăbește, deci, pasul,

Să-ți întâlnești ceasul;

În ceruri e-al nostru soroc,

Pământul, o scenă de joc;

Să urcăm în cer.

Suferind, o să pier.

Doamne, îndură-te spre noi!

Jane Austen (1775 – 1817)

Odă compasiunii

Mă bucur mereu să mă plimb gânditoare

Prin dumbrava de mirt, pe dalba potecă sortită,

În timp ce luna-n scădere-și trimite lumina pală

Către-o iubire ne-mplinită.

În timp ce privighetoarea-n huceagul vaporos de păducel

Cântă armonios și melancolic, iar sturzul

Stă la taifas c-un porumbel.

Pășesc în tăcere pe lângă crucea din răspântie,

Rostogolirea pârâului dulce-nfiorează –

Luna apare din spatele-unui nor

Și razele-i dumbrava Myrtle săgetează.

Ah! Și-atunci ce locuri minunate mă-nconjor,

Coliba, Șopronul, Fundătura și strania Capelă,

Ce-și arată ruina-ntr-o ștearsă irizare,

Cu-acoperișul sumes peste pini bătrâni

Al cărui ochi clipește cu tăinuită nepăsare.

JOHN KEATS (1795 – 1821)

Odă la o privighetoare

Inima mi-e vătămată și-o amorțeală-mi toropește

Simțurile toate, ca și când cucută-am înghițit,

Sau c-am secat până la fund cernitul opiu

Și în străfund de Lethe m-am trezit:

Dar nu mă mână pizma de fericita-ți soartă,

Ci faptul că mă bucur de-a ta seninătate, –

Lumină printre arbori, driadă-naripată

Într-o urzeală de înaltă artă

Prin fagii verzi și umbre scăpătate,

A verii cântăreață cu glasul fără pată.

Oh, o-nghițitură doar de vin! ce limpezit

Și învechit a fost în beciuri la răcoare,

Cu-al Florei[1] gust și-al câmpului cel înverzit,

Cântec și dans din Provența arsă-n soare.

Oh, o cupă doar, din sudul cu inima vitează,

Ca din a Hippocrenei[2] apă fermecată,

Umplută până sus cu mărgele de agat

Ce buzele cu purpură pătează;

Să pot bea, să las în urmă lumea toată,

Să mă pierd cu tine-n codru-ntunecat.

III

Tainic să mă afund departe, să pot îngropa

Ceea ce tu, acolo-n frunziș, n-ai cunoscut vreodată,

Dezgustul, fierbințeala, ziua ce se-nvolbura

Aici, unde unul altuia icnetele-și cată;

Unde neputința aduce-n creștet fire cenușii,

Unde tinerețea pălește, e umbră-apoi și moare;

Unde cugetarea-i doar pentru mâhnire

Iar disperare-i doar în ochii plumburii,

Unde lumina Frumuseții-ncet dispare,

Iar dragostea cea nouă o caută-n neștire.

În altă parte! Departe! Cu tine să zbor,

Nu-ntre-animale cu Bacchus în carul triumfal,

Ci pe-ale Poeziei nevăzute aripi,

Deși mintea-i nedumerită și-ntârzie-n banal:

Cu tine sunt acum! noaptea ce blândă e,

Și ce fericită Regina Lună pe-al său tron,

Înconjurată de zâne pe bolta fermecată;

Însă aici lumină nu e,

Doar cea din cer venită ca un zvon

Prin mușchi șerpuitor în verdeața-ntunecată.

Nu văd florile pe care încet pășesc,

Nici lamura ce-atârnă-nmiresmată,

Dar toată dulceața anotimpului ghicesc,

Prin întunecimea-mbălsămată.

Iarba, scorușul în desimea neumblată;

Măceșul și păducelul cu creanga înflorată;

Viorele ce iute sub frunze s-au stins;

Și-al lunii mai copil viteaz, roza moscată,

Ce stă să-nflorească-nrourată,

Bântuită de gâze-n amurgul aprins.

Umbra o ascult; multă vreme-am fost

Aproape-ndrăgostit de moartea cea liniștitoare,

Invocând blându-i nume în rime fără rost,

Ca să-mi stingă în eter lina-mi răsuflare;

Acum ca niciodată e-o voluptate marele răgaz,

Să mor la miez de noapte și fără de durere,

În timp ce îți reverși sufletu-ți sfânt

Într-un împărătesc extaz!

Tu încă vei cânta, voi fi fără de vrere –

Înaltu-ți recviem va deveni pământ.

VII

N-ai fost născută pentru moarte, odor înaripat!

Flămânde generații nu ți-au făcut mormântul plat;

Glasul ce-l ascult în noaptea asta trecătoare a sunat

În vremuri vechi și-n ureche de clovn și de-mpărat;

Poate același cântec potecă și-a făcut

Spre inima amară a lui Ruth[3], pe când plângând

De dor de casă rezista în lanul de ovăz;

Același glas ce-a desfăcut

Fermecate și magice lucarne într-un gând

De temerare mări și țări pierdute-n văz.

VIII

Uitării dat! Cuvântul de acum e ca un clopot

Ce mă distrage înapoi spre-nsinguratul dor!

Adio! Închipuirea însăși n-amăgește-atât de bine

Precum ea, renumită-a fi elf înșelător.

Adio! adio! Urcând pe coastă peste pajiștea vecină

Imnul melancolic e tot mai stins, apoi inert,

Trecând pârâul ce curge liniștit

Și-ascuns apoi în rariștea de pe colină:

A fost închipuire, sau un vis deșert?

Cântul s-a dus: – Treaz sunt sau adormit?

Traduceri de Ioan Radu Văcărescu

[1] Flora, la romani, zeița florilor și a rodirii cerealelor și plantelor din grădini, în cinstea căreia era sărbătoarea numită Floralia, devenită apoi sărbătoarea creștină a Floriilor

[2] Hippocrene, fântână pe Muntele Helicon, sacru pentru Muze, săpată de copitele lui Pegasus (literal, Fântâna sau Izvorul calului); apa acesteia reprezenta izvorul inspirației poetice.

[3] Vezi Biblia, Cartea lui Rut, sau Sulul lui Rut. Rut, din neamul moabiților, este străbunica regelui David. Versul lui Keats se referă la perioada în care Rut, rămasă văduvă, împreună cu soacra ei Naomi, lucrează pe câmpurile lui Booz (al cărui soț va deveni mai târziu, dând naștere lui Oved, bunic al marelui rege David). Cartea Rut se citește în sinagogă de sărbătoarea Shavuot, care are loc în perioada secerișului.