Tricentenarul Samuel von Brukenthal (1721-1803)

În 26 iulie 2021, s-au împlinit 300 de ani de la nașterea lui Samuel von Brukenthal, un personaj de anvergură istorică, fără îndoială cea mai importantă personalitate culturală și politică a sașilor transilvăneni, cum afirma istoricul Adolf Armbruster, un descendent de mai târziu al unei familii înrudite cu cea a baronului.

Despre muzeul pe care l-a întemeiat și care-i poartă numele s-a scris, se scrie și se va mai scrie în continuare, acest așezământ cultural fiind marea lui realizare, care în 2019 a împlinit 200 de ani de la deschiderea oficială. Mult mai puțin este în atenția marelui public viața acestui ilustru personaj, o viață ce merită cunoscută, spectaculoasă prin desfășurarea sa, prin succesele avute pe plan social și ca politician, nu numai ca om de cultură și mare colecționar.

Brukenthal s-a născut la Nocrich (județul Sibiu) și era fiul judelui regal Michael Breckner, care a fost înnobilat de împăratul Carol al VI-lea, datorită fidelității sale față de Habsburgi în timpul răscoalei curuților (1703-1711), condusă de Francisc Rákóczi al II-lea (1676-1735), primind numele aristocratic von Brukenthal. Tânărul Samuel a început probabil școlarizarea în particular, după obiceiul vremii, dar a urmat și școala primară, iar apoi cursurile gimnaziului evanghelic din Sibiu și ale colegiului unitarian din Târgu-Mureș, încheindu-și studiile pe la 1740. A fost o vreme funcționar la cancelaria din Sibiu, apoi, moștenind o considerabilă sumă de bani din averea părintească, a folosit-o spre a urma studii universitare de drept vreme de doi ani (1743-1745), la Halle și Jena, în Prusia. Nu a obținut un titlu universitar (diplomă), dar acesta nu era obligatoriu pentru ca studiile să-i fie recunoscute, iar în acele prestigioase universități germane, el s-a preocupat de istoria antică și istoria artei, de științele naturale, numismatică și de literatura clasică greacă și latină. O mare atenție și o constantă preocupare a acordat istoriei Transilvaniei, dar și studiilor de teologie, filozofie și științe politice. Cu tact și abilitate, cultivând relații cu personaje importante, a ajuns și în anturajul curții de la Berlin, fiind inițiat în masonerie și intrând în loja masonică din Magdeburg și apoi în cea de la Viena. A înființat mai târziu o lojă masonică și la Sibiu (cea mai veche din Europa de est) pe care a și condus-o între 1773-1774). În anii de studii, al doilea război pentru Silezia, izbucnit între Austria și Prusia (1744-1745), îl face pe Brukenthal să părăsească teritoriul german, rămânând o vreme la Viena în anturajul curții imperiale habsburgice, apoi revenind în 1745, la Sibiu. A fost admis în administrația locală în posturi modeste, dar atent la scopurile și ascensiunea în cariera personală, el urmărea să obțină cetățenia orașului, iar condiția ineluctabilă pentru aceasta era căsătoria cu o indigenă (sau dobândirea unei case în oraș). De aceea s-a căsătorit (octombrie 1745) cu Sophia Katharina von Klockner, care era fiica primarului Sibiului, iar prin căsătorie a devenit și un om bogat, beneficiind de zestrea de 30.000 de guldeni a soției sale, dar și de proprietățile imobiliare și funciare din zestrea acesteia. Deși a intrat astfel în rândul patriciatului sibian, între 1745 și 1753, Brukenthal a ocupat în continuare funcții locale, fiind secretar II al judecătoriei, apoi secretar principal, grefier, iar din 1751, vice-notar al Magistratului (Sfatul orașului).

În anul 1753, lui Samuel Brukenthal i s-a oferit neașteptata ocazie de a călători la Viena în cadrul unei delegații a sașilor transilvăneni, prilej cu care a fost primit în audiență de împărăteasa Maria Theresia (1740-1780). Națiunea săsească dorea să obțină un secretariat administrativ propriu în cadrul guberniului Transilvaniei, așa cum aveau deja ungurii și secuii. Însărcinat de membrii delegației să pledeze cauza în fața suveranei, Brukenthal și-a îndeplinit cu succes misiunea: A obținut nu numai aprobarea înființării  secretariatului, ci a fost împuternicit să îl organizeze el însuși, fiind apoi numit (în ianuarie 1754), în influenta funcție de conducere a acestuia. A câștigat încrederea împărătesei, care i-a încredințat de-a lungul anilor, multe activități politice și administrative pe care el le-a executat conștiincios și riguros, fiind de aceea promovat de suverană.

Era harnic și tenace, bun organizator și administrator, răzbătător, energic și diplomat abil, el a fost pentru acea vreme un adevărat self-made man, cum l-ar numi americanii. Căci pornind „de jos”, de la modestul statut de mic nobil, a ajuns prin propriile forțe și calități la rangul aristocratic de baron, la înalta funcție de guvernator al Principatului Transilvaniei (1777-1787). Nu era lesne să devii colaborator al Mariei Theresia, o personalitate majoră în galeria despoților luminați ai epocii, care era înconjurată de personaje din marea nobilime a Imperiului, oameni bogați și cultivați, educați în școli înalte și având uzajul vieții de curte, administratori ai cancelariilor, ai finanțelor,  politicieni iscusiți și experimentați, conducători militari renumiți.

Cum s-a scris de către istorici, împărăteasa nu era un spirit progresist din proprie inițiativă (cum se va dovedi mai târziu, fiul ei care i-a urmat la tron, împăratul Iosif al II-lea), dar a trebuit să întreprindă unele reforme și să „modernizeze” Imperiul, pentru a putea face față politicii agresive a vecinului ei, regele Prusiei, Friedrich al II-lea, numit mai târziu „Friedrich cel Mare”. Despre acesta, istoricii spun că e singurul dintre despoții luminați care ar fi rămas în istorie și dacă nu ar fi fost rege. Era un om de cultură, a scris cărți, a fost prieten cu Voltaire și alți iluminiști, a fost și un mare colecționar de artă. Prusacul a întreprins reforme importante, în agricultură, finanțe, administrație și justiție.[1] Dar marele pericol pentru Habsburgi era armata sa foarte instruită și disciplinată cu care Friedrich a invadat Silezia (o regiune dezvoltată economic și bogată în resurse minerale, dintre Cehia și Polonia de azi) și a pornit o suită de războaie cu Austria. Cu un astfel de dușman puternic, împărăteasa și-a dat seama că statul trebuie reformat, pornind de la ideea iluminiștilor că inteligența, capacitățile și talentele umane, nu sunt apanajul unei singure clase sociale (aristocrația) și că deci e nevoie de ridicarea nivelului de instruire și școlarizare al unor pături sociale mai largi (în speță mica nobilime și burghezia), pentru ca un număr mai mare de oameni să poată sluji societatea, administrația, armata, curtea și coroana. Astfel, împărăteasa a dat legi care stimulau accederea în diverse funcții și după criteriile „meritocrației”, nu numai ale originii sociale. Este unul din motivele pentru care Maria Theresia l-a sprijinit și promovat pe Samuel Brukenthal cu consecvență. L-a remarcat în 1753, pentru că era competent și un bun cunoscător al situației din Transilvania, o provincie de la marginea Imperiului, pe care Austria o ocupase după războaiele victorioase ale lui Eugeniu de Savoya împotriva turcilor. Apoi, prin emiterea Diplomei leopoldine (1691), stăpânirea habsburgică a impus organizarea administrativă  și legislația noii provincii, greu acceptate de către nobilimea ardeleană. De aceea, autoritatea Austriei nu se bucura de multă stabilitate, căci în interior a pornit – cum spuneam – răscoala curuților, iar din afară, Transilvania era mereu amenințată și atacată de otomani.

Disensiunile dintre națiunile transilvane, maghiari, sași, secui, români continuau și sub stăpânirea habsburgică, fiindcă aici nobilimea se bucura de toate drepturile feudale pe vremea când principatul era sub suzeranitate otomană, iar politica austriecilor de restrângere a privilegiilor și întărire a puterii centrale de la Viena, stârnea nemulțumiri. Situația era în plus complicată pe plan religios, căci nu exista armonie între cultele recepte, catolicismul și religiile protestante, cu atât mai puțin între acestea și ortodoxia românilor și creșterea importanței greco-catolicismului în rândurile lor. Sunt numai câteva dintre problemele pe care le aveau imperialii în Transilvania. Or, Samuel Brukenthal, ca vernacular, știa bine situația și o va fi consiliat pe împărăteasă în politica ei de echilibru între constrângeri, concesii și compromisuri ce duceau la întărirea stăpânirii și liniștirea tulburărilor interne. Înzestrările intelectuale și calitățile profesionale, iscusința, râvna și seriozitatea sa l-au adus între apropiații suveranei, aceasta înălțându-l în demnități care permiteau pe urmă promovarea pe plan ierarhic. Brukenthal a trebuit să compenseze prin activitatea sa competentă și eficientă, mai multe handicapuri sociale: era singurul sas protestant la curtea care favoriza catolicismul, dar totuși nu și-a părăsit religia pentru a-și înlesni ascensiunea în carieră. Într-o lume în care rangurile nobiliare continuau să fie o importantă cale de promovare în funcțiile înalte (nu numai de la curte), el, provenit din mica nobilime rurală, va fi suportat uneori ostilitatea, disprețul, aroganța nobilimii, dar nu s-a lăsat dat deoparte, ci și-a folosit inteligența, relațiile, abilitățile și vicleniile, arta intrigii și supunerii ori lingușirii, în funcție de situație, personaj, împrejurări… După multele lui acțiuni politice, sociale, administrative desfășurate de-a lungul vieții și carierei sale, se poate presupune că reușea să „citească”, să evalueze și să folosească sau (când era cazul) să evite pe unii oameni din jurul său, să-și înfrunte dușmanii așa cum fac marii conducători, care știu să mobilizeze și stimuleze pe cei capabili, să îndeplinească anumite scopuri, activități, prin intermediul lor, câștigându-le încrederea, încurajându-i, sprijinindu-i, plătindu-i pentru efectuarea unor servicii. Înșiruind numai câteva din activitățile lui în timpul când ajunsese la zenitul carierei sale, rămâi uimit când și cum le putea împlini în timpul limitat al vieții de zi cu zi. Fiind guvernator, conducea întreaga administrație a Principatului Transilvaniei, veghea și procura fonduri, materiale, arhitecți, constructori și ariști pentru edificarea palatului său, administra proprietățile imobiliare, se ocupa de terenul agricol (360 hectare), creșterea vitelor și herghelia sa de cai de la Sâmbăta, de construirea, extinderea și apoi de dotarea și amenajarea palatului, grădinilor și serelor de la Avrig, susținea o corespondență vastă prin tot Imperiul și în afara lui, pentru achiziționarea colecțiilor sale de tablouri, gravuri, monede, curiozități naturale, geologice, arme, și în același timp își îmbogățea cu noi volume marea sa bibliotecă.

A avut o soție fidelă și înțelegătoare, care se ocupa de gospodăria și „onorurile casei”, dar ținea și evidența cheltuielilor,  își urma soțul de fiecare dată când era chemată, fie acasă, fie la Viena, era se pare, soția pe care Samuel și-a dorit-o. Probabil nu a fost o căsătorie din dragoste (pe atunci acestea erau rare), ci acceptată de fiica supusă și cuminte a tatălui său. Ginerele era un om de viitor (studiile universitare erau mai degrabă o excepție) care și-a dovedit calitățile încă de la revenirea acasă după studenție. Socrul va fi primit angajamentul acestuia, să păstreze și mărească averea familiei, ceea ce s-a și întâmplat. Dar tânărul ambițios și capabil nu era sentimental când a contractat căsătoria, ci mai degrabă pragmatic, însă inteligent și educat prin universități, umblat printre personaje aristocratice distinse, el și-a însușit desigur manierele și rafinata politețe din acel mediu elevat, astfel încât privită din afară căsnicia celor doi a fost armonioasă și liniștită. Totuși ei au fost loviți de o mare dramă, anume moartea (la 4 ani a) fiicei lor Sofia, urmată apoi de încă o „pedeapsă divină” (așa era considerată în epocă!), aceea de a nu mai avea alți copii.

Lipsită de bucuriile maternității, cu un soț veșnic ocupat, deseori plecat la Viena pentru îndeplinirea multelor sale îndatoriri, Sophia, deși își avea suferițele ei, nu le-a făcut cunoscute și de aceea unii istorici o consideră un personaj modest, trist, până la a părea lipsită de relevanță în timpul vieții sale, dar uitând dictonul celebru: „În spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie destoinică!”.

Odată cu rezolvarea problemelor matrimoniale/familiale și financiare, Brukenthal își urmărea cu multă grijă și atenție cariera, ascensiunea politică și intrat în anturajul împărătesei, a lucrat la început în cadrul guberniului Transilvaniei, iar apoi la Viena. În 1765 a fost numit președinte al Cancelariei aulice și a devenit consilier secret al suveranei[2], iar din 1774 a asigurat interimatul ca președinte al guberniului Transilvaniei.

Imperiul angrenat în multe războaie europene avea mare nevoie de bani, iar Brukenthal a propus în acea vreme o reformă fiscală documentată și argumentată într-un studiu de 220 de pagini, aprobată de împărăteasă, dar pe care (din cauza opoziției nobilimii transilvane ce nu voia să renunțe la scutirea de impozite) a reușit să o realizeze doar parțial. Totuși după reforma lui Brukenthal, statul a obținut venituri suplimentare de 1.350.800 de florini. Înzestrarea, priceperea și rezultatele activității sale l-au făcut pe Brukenthal apreciat la curte și la un moment dat i s-a cerut sfatul și în chestiuni ale altor provincii, ca în cazul problemelor urbariale din Boemia și Moravia. Pentru a-i răsplăti serviciile și loialitatea, împărăteasa l-a ridicat în rândul nobilimii, acordându-i rangul de baron în 1762. Aflat într-o astfel de situație și bucurându-se de un mare prestigiu, în 1777 împărăteasa l-a impus pe Brukenthal în funcția de guvernator al Principatului Transilvaniei, drept recunoștință pentru strădaniile și serviciile aduse coroanei imperiale. În această poziție, el a devenit locțiitorul în teritoriu al împăratului (care era și principe al Transilvaniei), având atribuții administrative și fiscale, dar fiind secondat de un guvernator militar cu care colabora.

După încoronarea ca regină a Ungariei (1741), Maria Theresia ajunsese la înțelegere cu nobilimea maghiară și primise sprijinul financiar și  militar (în soldați) al acesteia în decursul războaielor pe care le-a purtat, astfel încât a decis să instituie în 1764 un important ordin imperial ce se acorda în provinciile Ungaria și Transilvania, pentru servicii și merite deosebite aduse habsburgilor. Ordinul a primit numele regelui care îi creştinase pe unguri şi a fost înfiinţat în 5 mai 1764, cu ocazia încoronării lui Iosif al II-lea ca rege al Ungariei. Ordinul „Sfântul Ștefan” se putea acorda unui număr de numai 100 de membri din întregul Imperiu. Un an mai târziu, Samuel Brukenthal primește prima clasă a Ordinului, cea de cavaler (cu crucea mică), ce era atribiută unui număr de maxim 50 de membri, printre aceştia putând fi şi burghezi, nu numai cei cu ranguri nobiliare. Era anul în care Brukenthal devenise preşedinte al Cancelariei aulice a Transilvaniei de la Viena.

Al doilea grad în ierarhia Ordinului era cel de comandor, iar acesta se acorda numai nobililor. Decorația celei de a doua trepte avea însemne legate de coroana maghiară, tot o cruce verde cu chenar aurit, având deasupra coroana regală a Ungariei. Iar Brukenthal, aristocratul sibian înnobilat de împărăteasa Maria Theresia, a primit această treaptă a Ordinului „Sfântul Ştefan” în 1774. Ca și atunci când a dobândit rangul de cavaler, baronul și-a comandat un portret în care apare în ţinută cu adevărat aristocratică, pe piept stându-i decorația, cu panglica bicoloră petrecută pe după gât.[3] Intrase astfel în rândul celor (numai) 30 de posesori ai acestui grad din tot Imperiul. Această nouă poziție în cadrul Ordinului îi dădea dreptul de a solicita titlul de baron, pe care Brukenthal îl avea deja, deci care îi era astfel deplin reconfirmat şi întărit.

Sunt anii de de glorie ai baronului, când muncește mult la amintitul plan de reformă fiscală și îndeplinește conștiincios toate numeroasele îndatoririle ce-i revin la guberniu, păstrând și chiar întărind încrederea împărătesei în loialitatea și calitățile sale puse în slujba Imperiului. [4] Ca urmare, este numit guvernator al Transilvaniei în 1777. A fost singurul sas transilvănean care a ajuns la o funcție atât de înaltă.

Veniturile sale au crescut substanțial. Dacă la începutul muncii în administrație avea anual între 50 și 300 guldeni, ca șef al Cancelariei Curții a primit 2.000 guldeni, ca șef al Cancelariei Provinciei 7.900 guldeni, ca Președinte al Cancelarie Curții Transilvaniei 9.900 guldeni, iar ca guvernator 24.000 guldeni. Cu o astfel de situație financiară și socială, își poate permite să înceapă (din 1778/1779) construcția fastuosului palat care-i poartă numele, ostentativă etalare a puterii și bogăției, clădire ce va găzdui colecțiile sale.

Nori negri s-au ivit însă pe seninul însorit al carierei și vieții baronului, după moartea în 1780, a Mariei Theresia, moment în care pentru el începe decăderea lentă, dar constantă,  în dizgrația împăratului Iosif al II-lea, care urmează la tron mamei sale. Noilor probleme legate de funcția de guvernator, li s-a adăugat dureroasa dispariție a soției sale (1782), răpusă de o gripă extrem de violentă, apoi starea lui de sănătate care a început să se deterioreze și ea. Importante sunt și pierderile din gospodăriile și de pe pământurile sale, lovite în anul următor de distrugătoare intemperii. Rămas fără sprijinul imperial, dușmanii baronului s-au înmulțit, până și din rândul conaționalilor săi sași, ivindu-se acuzații că devenise curtean supus și nu mai apărase comunitatea de unele abuzuri ale autorităților de la Viena.

Împăratul Iosif al II-lea era adeptul „reformelor luminate” rapide și profunde. Se considera el însuși „primul slujitor al statului” și susținea că reformele preconizate și prompt aplicate aveau ca scop întărirea statului și creșterea bunăstării supușilor,  afirmând că trebuie făcut: „Totul pentru popor, nimic prin popor!”. Într-un memoriu din anul 1783 adresat guvernatorilor imperiali, el le spunea: „…cel care nu-şi pune iubirea în slujba patriei şi a cetăţenilor ei, care nu se simte aprins de o ardoare personală pentru instalarea binelui, acela nu este făcut pentru afacerile publice, nu este demn de a purta un titlu onorific, de a lua un salariu.” (Cât de actuală este, și în democrație, această convingere a unui despot luminat!).

Mai mult decât în alte provincii ale Imperiului, în Ungaria și Transilvania, nobilimea se opunea și tergiversa aplicarea reformelor ce le îngrădeau puterea și autoritatea. În 1781 Iosif a promulgat decretul ce anunța abolirea șerbiei și apoi alte legi privind posesiunile agricole, statutul social și juridic al iobagilor. Dar s-a lovit din nou de  ostilitatea aristocrației, deja nemulțumită de rescriptul de concivilitate, prin care desființa privilegiile locale și separările comunităților pe criterii naționale și religioase, fapt ce a afectat și pe sașii din Principat.

Răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan a venit ca o nouă și grea încercare pentru guvernator, care pentru a stăvili extinderea ei, a amenințat / preconizat / aplicat măsuri severe (până la pedeapsa cu moartea) pentru agitatorii ce îndemnau la revoltă, dar și pentru localnicii care îi ascundeau sau îi lăsau să fugă. Cum avea numai atribuții administrative, nu și militare, baronul n-a fost direct implicat în reprimarea răscoalei, pe care a înfrânt-o armata imperială, dar prestigiul său a avut mult de suferit. S-a exprimat opinia hazardată că răscoala (izbucnită în 1 noiembrie) a fost lăsată să se întindă în Transilvania, chiar cu acordul tacit al împăratului, dat la audiența acordată lui Horea în aprilie 1784, așa explicându-se de ce țăranii răsculați nu au jefuit sau distrus proprietăți, clădiri și alte bunuri ale statului și nici nu au atacat sau ucis soldați, funcționari de stat… Abia la sfârșit de noiembrie trupele imperiale au atacat și au început lupte cu cetele de țărani, înăbușind revolta în 7 decembrie. Înspăimântată de răscoală și ororile ei, nobilimea transilvăneană a început să accepte reformele iosefine, mai cu seamă că împăratul ar fi declarat că rebeliunea a avut loc tocmai fiindcă reformele sale nu fuseseră puse în practică. Cu intuiția sa de om politic, cunoscător de istorie și colecționar, Brukenthal a realizat importanța evenimentului și a trimis la Alba Iulia pe pictorul Anton Steinwald cu însărcinarea de a-i reprezenta pe cei trei conducători ai răscoalei încarcerați acolo și apoi a inclus cele trei portrete în colecția sa de tablouri. Sunt singurele reprezentări autentice ale unor conducători de răscoală țărănească din Transilvania, care există până astăzi.

Alte dispoziții imperiale ulterioare, apoi diverse reproșuri aduse activității guvernatorului și în final discuțiile în contradictoriu cu suveranul, prilejuite de cea de-a treia vizită a acestuia în Transilvania (1786), au dus la pensionarea oarecum forțată a lui Brukenthal în ianuarie 1787 și numirea ca guvernator a contelui Gheoghe Bánffy. Înainte de pensionare, pentru a salva aparențele și ca recunoaştere a meritelor, a „serviciului credincios” şi loial faţă de habsburgi, împăratul îl decorează pe baron cu cel mai înalt grad al Ordinului Sfântul Ștefan, Marea Cruce cu colanul de aur. Această distincţie se putea acorda (conform statutului ordinului) la numai 20 de personalităţi din tot Imperiul.  Era însă o recompensă aparentă și de circumstanță, căci cuantumul pensiei unui guvernator era stabilit atunci la 18000 de florini pe an, iar lui Brukenthal împăratul i-a acordat doar 4000 de florini.

Retras din viața politică și rămas singur în vastele săli ale palatului din Sibiu, baronul continuă să fie la curent cu evenimentele și consiliază în unele situații când i se cere sfatul. Dar principala preocupare din anii de după pensionare devine administrarea, catalogarea și sistematizarea diverselor sale piese și valori din bogata, inestimabila sa „colecție enciclopedică” și a vastei sale biblioteci. Colecția de tablouri, devenită una dintre cele mai mari din Viena încă din 1774, din vremea când Brukenthal era șeful Cancelariei aulice a Transilvaniei, număra pe la anul 1800 peste 1000 de tablouri, colecție căreia i se adăuga și cea de de gravuri. Fostul guvernator, deși cu sănătatea șubrezită se simțea mai bine în lumea creată de el în mijlocul colecțiilor și cărților sau în palatul și grădinile de la Avrig. Se ocupa alături de câțiva colaboratori de organizarea comorilor sale într-o expunere muzeală pe care a inaugurat-o în 1791 ca muzeu privat, dar accesibil publicului. A fost primul muzeu de artă ce s-a deschis pe teritoriul actual al României.

Samuel von Brukenthal s-a stins din viață în ziua de 9 aprilie 1803, iar prin testamentul său făcut cu câteva luni înainte de trecerea în neființă, el a dovedit că a urmat până la capătul zilelor cunoscuta sa deviză: Fidem genusque servabo (Slujesc credința mea și neamul [națiunea, poporul] meu), sprijinind totdeauna, prin toate mijloacele, comunitatea sașilor ardeleni, chiar mai mult decât aceasta a știut pe-atunci. Iar prin donarea Muzeului (deschis pentru public în februarie 1817) a confirmat pe deplin marele său atașament față de națiunea sa, de biserica ei, împlinindu-și astfel și misiunea asumată, de mecena și de ilustru reprezentant al Iluminismului epocii, în chiar locul său de baștină, Transilvania.

Bibliografie consultată

 

Adolf Armbruster, Opera culturală a lui Samuel von Brukenthal, în: Revista de istorie, nr. 4 / 1978.

Walter Oppenheim, Habsburgii și Hohenzollernii 1713 – 1786 (trad. rom. Roxana-Alma Duma), Editura ALL, București, 1995.

Erich Zöllner, Istoria Austriei (trad. rom. Adolf Armbruster), Editura Enciclopedică, București, 1997.

Walter Oppenheim, Europa despoților luminați (trad. rom. Roxana-Alma  Duma), Editura ALL, București, 1998.

Carl Gölner, Samuel von Brukenthal. Viața și opera (trad. rom. Gudrun-Liane Ittu), editată de Forumul Democrat al Germanilor din România), POLSIB SA, Sibiu, 1999.

Henry Bogdan, Histoire des Habsbourg, Édition Perrin, Paris, 2002.

Gudrun-Liane Ittu, Scurtă istorie a Muzeului Brukenthal, Sibiu, 2008.

[1] Se spune despre el că, voind să achiziționeze un teren pentru domeniul său de la Sanssouci (Potsdam, lângă Berlin), s-a lovit de cerbicia unui mic proprietar morar, care nu voia cu nici un chip să vândă. Regele l-a amenințat că i-l va lua cu forța, dar omul i-a răspuns zâmbind: „Lăsați, maiestate, că doar mai sunt judecători la Berlin”. Chipurile, omul știa și era convis că legile vor trebui respectate chiar și de suveran.

[2] Era echivalentul unei funcții ministeriale și se mai numea consilier intim, în sensul de sfătuitor foarte apropiat și de mare încredere. De aici a pornit probabil insinuarea că Brukenthal ar fi devenit amantul suveranei, fapt neconfirmat de nicio sursă documentară. În această privință, academician Klára Garas de la Budapesta, cu prilejul organizării unei mari expoziții, Barocul Central European (1993), a atras atenția că împărăteasa a avut 16 copii cu soțul ei, împăratul Franz I. Stephan (von Lothringen) și a trebuit să facă față numeroaselor și dificilelor probleme de conducere a Imperiului, deși era mereu însărcinată. A emis și niște dure decrete împotriva prostituției și a relațiilor extraconjugale, adulterine și, devenind văduvă, a păstrat doliu până la sfârșitul vieții, așa încât nu e de presupus că Brukenthal ar fi devenit „favoritul” ei. Pe de altă parte, s-a remarcat faptul că baronul sibian a devenit membru al Ordinului Sfântul Ștefan în 1765, deci în anul morții soțului împărătesei, iar ascensiunea lui Brukenthal în ierarhia imperială a început abia după aceea. În lipsa unor documente și dovezi credibile, părerea doamnei Garas rămâne cea acceptată de istorici.

[3] Aceste portrete se află și azi în colecția Galeriei Brukenthal, fiind etalate în cadrul expoziție permante.

[4] O reconfirmare târzie a rolului și prestigiului pe care le-a avut Brukenthal la curte, a încrederii și aprecierii pe care împărăteasa le avea în slujitorul și consilierul său poate fi considerată și faptul că baronul apare redat printre personajele de pe soclul monumentului Mariei Theresia din Viena, așezat între Kunsthistorisches Museum și Naturhistorisches Museum., realizat de Kaspar Zumbusch, Carl Kundmann și Anton Břenek. Fiind inaugurată în 1888, statuia în bronz o reprezintă pe  împărăteasă așezată pe tron, iar pe soclul din granit și bronz, apar, jur-împrejur, statui și reliefuri ale unor personalități ce au sprijinit-o și slujit-o în activitatea și politica sa. Pe una din laturi e așezată statuia lui Friedrich Wilhelm von Haugwitz, în spatele căreia, în basorelief, pe lângă Antal Grassalkovich, Paul Joseph Riegger, Joseph von Sonnenfels, Karl Anton von Martini apare și Samuel von Brukenthal.

 

(FOTO): Samuel von Brukenthal, gravură de Johann Ernst Mansfeld (1739-1796), după portretul executat de Joseph Hickel (1736-1807)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.