Ultima carte a lui Mircea Braga
(Mircea Braga, Absolutul – de la destrămare la reconstrucție, Florești: Limes, 2023)
«Lucrurile lumii acesteia» – spre a începe cu un vers al «sibianului» Radu Stanca – se potrivesc într-un mod pe care unii l-ar putea numi întâmplare, alții miracol, ori nici nu l-ar înregistra în vreun fel, absorbiți de preocupări dintre cele mai de la baza piramidei nevoilor omenești ierarhizate de Maslow și tot mai împovărătoare, cu înaintarea în vârstă. Nu știu ce a fost, însă rămân sub imperiul unei emoționante impresii acum, când, la o zi după înhumarea lui Mircea Braga, încerc alcătuirea acestor rânduri despre ultima sa carte, dăruită de autor în apartamentul de pe strada Nicolae Iorga în care, de nouă luni părăsit de jumătatea sa existențială, regretata poetă Rodica Braga, eseistul sibian locuia singur printre cărți și amintiri, îngrijit de fiul Marian, căruia îi este dedicat volumul. Răspunsesem cu această ultimă vizită unui apel telefonic al profesorului revenit acasă după analize și examinări la spital, diagnosticat recent cu o ciroză cumva asimptomatică, despre care medicii spuneau că ar fi avut-o de patruzeci de ani. Mi-a înmânat cu o seninătate olimpiană, stăpân pe sine, cartea cu autograful de rigoare și mi-a spus, foarte calm, cu vocea sa baritonală vibrând grav, că „nu se teme de moarte”. Am invocat împreună „marile religii și învățături ale lumii care spun, toate, același lucru”. Vorbea un înțelept; redeveneam perpetuul său doctorand… Cartea se numește Absolutul – de la destrămare la reconstrucție. După nici două săptămâni, Mircea Braga pleca și el înspre verzile Câmpii Elizee/pășunile Raiului să se reașeze cum cărțile în raftul uriașei biblioteci, la întâlnirea în absolut cu Doamna sufletului său. Mie îmi pare întru totul, aceasta, o întâmplare fericită, o minune frumos întâmplată.
De la destrămare la reconstrucție – Absolutul lui Mircea Braga adună, cum semnalele luminoase ale unui far pentru navigatori, un bogat, divers și bine închegat volum de experiențe noetice edificatoare despre poziționarea intelectului față cu fenomenul a ceea ce îndeobște numim «moarte» și, mai grav, moartea spiritului. Dincolo de „accidente biografice dintr-o epocă ea însăși accidentată” – dar care epocă ar fi lipsită, în absolut diacronic, de accidentări? – Mircea Braga atrage atenția că literatura și în speță volumele și teoretizările autorilor de valoare nu pot fi lecturate și valorizate în funcție de „accidentele biografice” (p. 184). O idee generoasă, având consubstanțial trinomul silogistic constrângere-credință-libertate. Întâlnisem ideea aceasta plină de umanism în adevăratul înțeles al cuvântului (anume acela că, dacă mediul împreună cu educația și ereditatea ne modelează și el acțiunile/opțiunile, ceea ce contează în absolut sunt operele de valoare ), încă de când am putut citi nu la fondul special, ci la liber, din și despre Louis-Ferdinand Céline, Lucian Blaga, Ezra Pound, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Eugen Ionescu. O afirmaseră și Simone Weil și Antoine de Sain-Exupéry și Marta Petreu, direct sau prin înseși operele lor. O reafirmare a «autonomiei esteticului» maiorescian în raport cu „accidentele biografice”, dar cu înțelegere, cunoaștere și interpretare sine ira et studio a biografiilor în ambientul lor istoric, se înțelege.
Întregul volum se constitruie ca un solid argument al acestei afirmații și alegațiilor noastre. Fie că autorul vorbește despre „Titu Maiorescu și ideea poetică”, fie despre poesia „concepută de Nichifor Crainic în închisoare”, fie atunci când îl exonerează cu maximă eleganță și fermitate pe Ștefan Augustin Doinaș de acuzația postum formulată de „informator al Securității”, (Partea a II-a. 15 – „El nu e prezent. Însă poate să fie”, pp. 178-185). Intelectual veritabil, Mircea Braga nu se lasă «virusat» conceptual nici de vreun curent ideologic, nici de dragul vreunei propagande contraculturale la modă, refuzând orice rabat în propria judecată axiologică pentru care primează valoarea estetic-morală a operei și osârdia omului gânditor/creator de literatură/cultură. Omul contemporan, studiat ca personaj în momentul crucial al unei mari dileme existențiale, când trăiește părăsirea vechilor paradigme și se transferă vertiginos către altele noi, încă necunoscute nici acestea decât sub aspectul tehnologic al impactului și transformărilor gândirii, mentalităților, încrederii în sine cu și fără transcendență: „o reducție care revitalizează neantul originar”. O revenire în actualitate a «noului barbar», ar spune Mircea Eliade. În acest haos absolut, ordinul suveran al receptării autorului (sic!) abordează ideile unor titani ai culturii gândului uman, precum George Steiner și, desigur, afinul studiat timp de o viață, Friedrich Nietzsche: „Pentru George Steiner, însă, procesul își avea punctul de inițiere încă în Renaștere, când aceasta deschisese drum raționalismului, consolidat odată cu Iluminismul și, apoi, cu darwinismul și cu dezvoltarea științei în perioada revoluției industriale. În societatea occidentală, declinul mereu mai accentuat al sistemelor religioase instalase nu doar neîncrederea, ci și contestarea acestora, crând un gol care nu mai putea fi acoperit. Și astfel, „viziunea occidentală asupra identității umane și a rostului nostru în lume, ale căror practici și simboluri infuzaseră atât de profund traiul nostru zilnic […], au încetat să ne mai stăpânească sensibilitatea să ne mai guverneze existența cotidiană”, în golul rămas apărând „noi energii și surogate”, printre care și teza lui Nietzsche cu privire la „moartea lui Dumnezeu” (preluată în fals, fiindcă filozoful precizase că omul fusese cel care l-a ucis)” – o situație inclusă de M. Braga „cel puțin dintr-un delimitabil punct de vedere al teoriei culturii” între componentele absolutului. Mircea Braga se întreabă retoric, pe urma lui George Steiner intrat „în prezentul scrierii sale”, id est în plin neomarxism: „Dar, oare, o mitologie [marxismul, n.ns., m. p.] care a sfârșit în eșec, care a rămas o biserică goală, a cărui putere supremă a dat greș, mai poate deveni ceea ce nu a putut fi de la început, se mai poate reclădi sub semnul unui aparent recuperator «neo», deci printr-o simplă prefixare?” (Partea I. 1- George Steiner – un Absolut în derivă, pp. 9-14).
După expunerea esențialei diferențe – aceea a poziționării față de religie/credință/transcendent – care a dus la despărțirea lui C.G. Jung de S. Freud și după ce subliniază importanța psihanalizei dar și a formulărilor privind arhetipurile și inconștientul colectiv la „inițierea și desfășurarea actualei teorii a imaginarului”, Mircea Braga ridică problema „înlocuirii absolutului”. Enumerează, în concordanță cu autorul Nostalgiei absolutului când probabil rememorează mitologii barthesiene, ori, după autorul Gândirii sălbatice, câteva mitologii raționale, sau surogate: „astrologia (căreia îi putem atașa și numerologia)”, apoi ajungem „la OZN-uri și la așa-zisele întâlniri de gradul III” și, „«ocultismul», paranormalul” – ca surogate ale respectivului vid mitologic.
Se cuvine reamintit, desigur, că profesorul Braga este acela care a inițiat împreună cu prof. dr. Maria-Ana Tupan, și apoi a condus, ca profesor emerit al Universității 1 Decembrie 1918, Centrul de Cercetare a Imaginarului «Speculum» din Alba Iulia (fondat la 2005).
Pe coperta a patra, criticul literar Ioan Holban precizează: «În asemenea pagini, Mircea Braga iese din schema studiilor sale pentru a intra într-o abordare (aproape) publicistică a unei teme și a unor întrebări foarte actuale, încă neîncheiate și care, probabil, nu se vor încheia prea curând: pentru că nici Galaxia Gutenberg nu pare dispusă să se predea».
Mircea Petean postează pe facebook, la întoarcerea în țară după o vreme de absență, tocmai de Înălțarea Domnului, la 25 mai, comentariul său ca editor al cărții: «este o culegere de eseuri centrate pe tema modificărilor substanțiale petrecute pe platforma existențială a umanității după al doilea război mondial, cea mai gravă fiiind aceea a destrămării ideii de absolut, a căderii absolutului, înlocuit cu tot soiul de surogate precum astrologia, magia, ocultismul, orientalismul, nihilismul, credința în extratereștri, entertainment-ul etc. Noua platformă existențială se constituie sub ochii noștri, beneficiind de descoperirile din domeniul științelor de vârf (fizica cuantică, astrofizica, medicina, biologia, noua cosmologie, robotica). În ce chip imaginația și intuiția științifică, care au determinat decăderea religiei și a supranaturalului, vor contribui la redefinirea ideii de absolut – are omul șanse de a deveni asemenea zeilor? – rămâne de văzut».
Bucuria lecturii atinge în analiza și demonstrația profesorului Braga un nivel de maximă satisfacție pe care un cititor de texte cum acelea semnate Gabriel Marcel, Denis de Rougemont, Gaston Bachelard, Umberto Eco, Benedetto Croce, Simone Weil, Giovanni Papini sau George Steiner și alții asemenea lor pot să îl ofere.
