În fiecare text al volumului cu un titlu ludic, la capătul mării spun nu spun da zâmbesc și cânt[1], Constantin Abăluță se mișcă într-o realitate în care obișnuitul conferă un aer spectacular fiecărui obiect în parte, evidențiat într-o lumină a empatiei și a unei jovialități apolinice. Orice gest sau notație poetică își devoalează o semnificație neașteptată, pe măsură ce poetul capătă noi experiențe ale cunoașterii de sine și ale explorării inefabilului în  relația cu spațiul înconjurător, cu cerul sau cu norii, etc.

Simplitatea sau firescul discursului său  dezvăluie un spațiu domestic, în fond, cuminte și pătruns de o luminozitate hieratică sau de-o blândețe irizată de curenții unei vârste tot mai apropiate de crepusculul final. Poetul poartă măști și devine, adesea, o prezență de-o discretețe fulgurantă, adaptându-se oricărei împrejurări.  Realitatea este doar un paravan limitat și instabil al unui întreg periplu evenimențial, dincolo de care se întrezăresc  legăturile epifanice, neașteptate și pline de un farmec aparte, dintre lucruri,  întâmplări sau experiențe, căci, ,,e bine să afli rezerve de prietenie/ între foșnetul apei și rostogolitul/ pietrelor pe-o brână”.

Insolitul devine corelativul obiectiv al întâmplărilor cotidiene, încărcate de-o tensiune inaparentă, însă constantă, care întărește latura empatică în legătura poetului cu natura, cu vârsta sau cu obiectele: ,,Clanța de la ușă mă privește/ cum o apăs încet cu mâna/ declanșând clickul simpatic/ intrarea în următorul fragment/ din viața mea în/ propria-mi odaie ori în afara ei/ de credeți că-i puțin lucru vă înșelați/ click picătură de sânge după/ picătură de sânge”.

Poetul realizează, adesea, un veritabil spectacol stilistic sau impresionist, în care au loc  derulări picturale sau întretăieri spontane de perspective sau idei. Se cristalizează, astfel, într-o notă de seninătate resemnată, lipsită de reproșuri sau de regrete tardive, prezența sfârșitului vieții. Uneori, este evidențiat și un dinamism al confesivității, printr-o pornire de revoltă și de gestică nonconformistă, ca proiecții ale unei imaginații hiperbolice. : ,,Pod de umbră peste lac/ scăpări de lumină în toate direcțiile/ Soare care stai la mine-n palmă/ vei inunda brusc vaporașul?/ Cer tot mai somnoros munți/ tot mai îndepărtați/ acum să ne-aducem aminte/ că am trăit câteva zile la Bled/ acum să numărăm anii/ care ne mai despart de amintirea finală” sau ,,după moartea mea străzile vor deveni/ mai drepte mai luminoase/ căci eu eram întortocherea negura/ ce le bântuia/ eu nevolnicia copacilor gârboviți/ eu roșul orgolios mâzgălit pe buzele/ de piatră ale statuilor.”

În câteva poeme are loc un contrast fremătător între seninătate și crispare, între stridență și jovialitate.  Astfel, observația se desfășoară într-un regim febril, care eliberează din natură acele tensiuni sau energii vitaliste, clocotitoare, căci, ,,e-o întrecere între seninul cerului/ și sălbăticia pământului/ ce n-ar da nimic/ de bunăvoie” și care  tresaltă firea lucrurilor, rupe zăgazurile unor inhibiții sau limitări și, nu în ultimul rând, accentuează un expresionism al fragilității, abia perceptibil între interstițiile realului, care domină, intensiv și stihial, atât naturalul, cât și umanul: ,,Pe cer forfota norilor/ la stăvilar înfuriate vocile apei/ o singurătate senină mă-nconjoară/ atâtea drumuri mi-au devenit zgaibe/ pe piept/ le pipăi și surâd le pipăi și surâd” sau ,,Să scriu despre tot ce trăiește/ un puști pe podețul metalic ce ducea/ la hotel/ avea în palme un melc ce scosese/ coarnele/ puștiul paralizase se temea/ să se clintească și amurgul/ licărea în firavele coarne transparente”.

O mișcare sau un gest, cât se poate de firești, determină o situație neprevăzută, o perturbare în ordinea naturii sau  evidențiază, în mod pregnant, firescul unei întâmplări care își devoalează potențialul insolit: ,,Câțiva pași în plus/ și întunericul se dezlănțuie/ în toate ferestrele deodată/ cel plecat de acasă surâde/ àcelor de brad ce se scutură/ în raza lunii”.

Se face trecerea dintr-un plan al domesticului aparent banal într-un plan imaginativ, unde sunt focalizate legăturile, din nou inaparente, dintre ființă și obiecte, suprinse într-un ceremonial epifanic al întrepătrunderii dintre vizibil și invizibil, dintre concret și tainic: ,,O felie de pâine pe masă/ în decursul zilei pe felia de pâine/ trec umbrele tuturor lucrurilor din/ odaie/ trec zilele/ și felia de pâine prinde tăcerile/ din afara vieții mele”.

În ultima parte a volumului, apare un grupaj de poeme în care se desfășoară un subtil dialog între poet și Alberto Caeiro, unul dintre cei trei heteronimi ai lui Fernando Pessoa. Acest dialog propune miza unei continuități poetice. Pornind de la scurte fragmente de câte două sau cel mult patru versuri extrase din volumul lui Caeiro, Păzitorul de turme, în traducerea liberă a lui Abăluță, acesta dezvoltă, construiește un scenariu poematic, continuând pur și simplu versurile expuse sau folosindu-se de un motiv anume, eclatant, extras din acestea. În unul dintre poeme, părăsit de lume, poetul găsește alinare între pereții casei sale, care creează un spațiu al instabilității temporale și al simulacrelor. Pereții respectivi îi  induc acestuia sentimentul de stabilitate într-o lume maculată de plictis, de reversibilitate sau de distanțare umană, tot mai accentuată: ,,Peisajul sufletului meu noptatic/ același, pe dos nimeni/ nu mă mai vrea/ toți s-au plictisit de mine/ pereți, nu pot fi ca voi/ și totuși voi mă iubiți/ cu iubirea cameleonică/ a timpului reversibil/ a oului cu două gălbenușuri”.

Și în acest volum, poetul, care imprimă pe suprafețele realului, gravurile inefabilului, joacă rolul unui alchimist care șlefuiește materialul realității până când dă de acele laturi fantasmatic-hieratice  ale concretului și ale temporalului.

[1] Constantin Abăluță, la capătul mării spun nu spun da zâmbesc și cânt, Casa de pariuri literare, București, 2022.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *