Un Cărtărescu necărtărescian

Cum se va descurca Gabriel Cărtărescu mai încolo cu greaua moștenire (genealogică), vom vedea (măcar unii); deocamdată, la debut, el pare că a pus-o jos și a apucat-o de unul singur pe un drum nemarcat și „atît de neasemănător cu ce scriu colegii lui”, după cum ne garantează, pe copertă, Radu Vancu, încît eventualele repere trebuie mutate mult înainte (și foarte sus), pe vremea lui Rimbaud. Dar dacă tot am ajuns să lucrăm la drumuri și poduri, aș zice că drumul lui Gabriel se apropie, deși nu periculos, de experimentaliștii pe jumătate avangardiști de la OMG. Încă nu se chiar intersectează, dar se îndreaptă cam în aceeași direcție, spre o nouă ontologie în care realul și virtualul fac schimb de locuri și de consistență existențială. Virtualul, în noua condiție umană la care lucrează cîteva echipe de tineri poeți, devine adevăratul real, pe cînd acesta din urmă e transferat în virtual, măcar sub forma nostalgiei lui (dar nicidecum a prezenței). Mîine o să fiu fericit (Charmides, 2022) e manifestul unui prezent care s-a golit de toate, fie amînîndu-le pe o eternă a doua zi, fie lăsîndu-le în trecut (unul îndoielnic în ce privește propria existență), suspendîndu-le tuturor prezentul și prezența. Dar nu elegie face Gabriel (și cu atît mai puțin euforie), ci introspecție analitică sub formă de reportaje de la fața locului și din mijlocul unei umanități pe jumătate urmuziene: „Unii oameni au un cablu în ceafă/ care se întinde pînă la cer/ sau mai departe// unii oameni folosesc date mobile/ dar tot ce gîndesc vine cu un preț// alții se conectează la wi-fi în spații publice/ sperînd că-n cele din urmă/ tot la cer vor ajunge” etc. (10/100). Printr-o lume care și-a pierdut nu doar dimensiunea afectivă, ci înseși dimensiunile ca atare, inclusiv cele spațiale, se plimbă Gabriel: „m-a primit în casă/ ne-am plictisit împreună/ nimic nu era tridimensional/ sau dimensional pur și simplu” (Vizită). Fenomenologia acestei lumi fără dimensiuni – și, pe cale de consecință, fără consistență – e conspectată cu scrupul inafectiv, în peisaje și pasaje fără emoție, ci doar transcrise cu „obiectivitate” de mecanism scriptural. Dar nu asta are Gabriel în inima lui. E aproape metodică folosirea ultimului vers (ori a vreunui vers intercalat „neglijent”) pentru reconversia afectivă a neutralelor dezafectivizate și pentru a scufunda în nostalgie ceea ce părea pură paradă de notații insensibile. Ultimul vers, ne-a spus-o Radu Stanca, poate converti întregul poem. La Gabriel chiar asta face și reconvertirea poemelor e metoda lui favorită. E aproape un refren de nostalgie care se aude peste tot în finalurile poemelor fără inimă și fără păs: „poate într-o zi o să am curajul/ să mă-ntind/ și să-mi tai firele”, „văd o lumină printre copaci”, „să scap/ să plec undeva”, „atunci însă există dragostea”, „mi-e dor de inima mea mare și roșie”, „mi-e așa de dor de niște/ lacrimi”, „vreau doar să fiu iubit” ș.a. Nu face poemul ce poate face versul. Aruncat ca un bumerang peste corpul poemului, acesta se întoarce cu el resemnificat. Cu atît mai intens cu cît operația pare mai grea.

            Dialectica poemelor nu se bizuie însă doar pe convertirile în nostalgie, ci și pe căderile în decepție existențială și pe un fel de nihilism trucat. E o epică textuală care împinge poemul să traverseze zone aparent fără adiacență (sau să regizeze puțina imagistică pe aparente scenarii suprarealiste, remarcate deja de Dan-Liviu Boeriu în „Familia”, 1/2023) și alăturate premeditat incongruent (și cît mai incongruent posibil, așa încît umbrela și mașina de cusut să pară, prin comparație, că-s la o întîlnire logică pe masa de operație), trecînd, ca și cum ar sări peste șanțuri, de la notații aparent cotidiene la reflecții existențiale și surmenîndu-le brusc în cinisme provocatoare: „trecutul poate n-a avut sens/ mult mai probabil ar fi că doar în această clipă/ există tot ce știm că există/ amintirile și sufletele noastre// totuși nu contează// în clipe infinite se va întîmpla cîndva/ toată viața mea de-acum/ în clipe infinite se va întîmpla cîndva/ să mănînc lasagna// cu suflet, fără suflet,/ real, ireal, cu capul în canal/ și piciorul în veceu/ tot ce vreau e lasagna/ și niște sare// e tot ce aștept” (Ce aștept?). O nonșalanță comportamentală (și confesivă) aduce laolaltă registrele frivole cu cele grave, pe un fond ludic în care exasperarea e deviată în bluf: „sunt nemulțumit/ dar sunt nemulțumit intenționat/ uneori moartea sună ca o viață mai reală// vreau să scap de prietenii mei și de/ pielea mea//…// sunt singurul om ce trăiește// dar mai sunt și alții// toată viața m-am aflat în trecut/ păcălit fiind că este prezentul/ însă abia acum, clar,/ abia acum este prezentul// înseamnă că acum trăiesc în viitor.” (Ce urmează?).  Nu-s puține, ieșite tot din nonșalanța scripturală și din ludica ei, altercațiile cu cititorul,  provocările trimise acestuia ca somații de implicare: „ce crezi, cititorule, sunt doar un text?/ o perspectivă învechită și limitată” etc. (Cu tine vorbesc) ș.a. În principiu, Gabriel pe construcții de oximoroane existențiale lucrează, punînd în sintonii paroxistice decepția și speranța: „m-am trezit cu fața udă/ eu nu m-am simțit ca acasă vreodată/ tot ce-mi trebuie e un spațiu întunecos/ unde să aud zgomote și să mă mîngîie șobolanii/ tot ce vreau e să aud/ te iubesc/ poate dintr-un ecou/ sau dintr-o umbră/ și să-ncept să rîd pînă scuip sînge/ și să mă dau cu capul de-o țeavă/ din locul acela/ de-acasă” (Cădea-mi-ar cuvintele din gură). E un ghem de angoase și nostalgii pe care Gabriel se străduiește să-l încîlcească și mai mult, pînă cînd firele se încurcă între ele. Consolarea maximă la care poate năzui e să ajungă „undeva” în această lume ne-loc; cum zice chiar el – „măcar am ajuns undeva”. Cît de rănită e idealitatea lui Gabriel se vede din tușele sarcastice cu care sancționează ethosul lumii de azi: „ne înecăm în miere amestecată cu zahăr/ zahăr de toate felurile/ și miere de toate felurile cînd suntem buni/ ne scufundăm într-o cadă de făină/ cînd suntem buni/ ne băgăm capul în făină/ inhalăm și simțim cum ne mîngîie/ dragostea Celui de sus/ pe gît, prin grăsime, prin oase fracturate/ și prin plămînii negri cînd dăm banii la cerșetori// noi n-o să ajungem în iad/ noi suntem asigurați/ noi avem scuze pentru orice” etc. (Liber arbitru). Pe acest fond de denunțuri sarcastice se ridică și poemele de ricanare (dusă în exces, dar nu lăsată fără un arpegiu nostalgic): „mă duc să mă culc într-un sicriu/ poate așa o să rîd// mi-e dor de tine/ chiar dacă nu-mi pasă// ar fi fost frumos să te cunosc/ să închiriem o barcă/ și să ne plimbăm cu ea/ pînă se evaporă lacul” (Da). Nostalgia idilică e prezentă mereu ca un contrapunct la reportajele de denunț și la poezia neantificării ca ontologie provocatoare.