Un document al Răului

Excelenta novellă publicată recent de Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, adică debutul lui în proză după două volume de versuri bine primite de critica literară (dar cu discreția vătuită care înconjoară genul nostru ultradiscret al poeziei), e în fond consangvină cu acea familie de romane care documentează adolescența violentă, precum Răul lui Jan Guillou sau Orașul și câinii al lui Mario Vargas Llosa (sau, dacă mai coborâm puțin în timp, cu Rătăcirile elevului Törless a lui Robert Musil – minus complicațiile homoerotice ale poveștii austriacului). Ceea ce înseamnă, la urma urmei, că Omar și diavolii ilustrează unul dintre cele mai atracțioase subgenuri ale literaturii Răului – întrucât adolescența, cu toate micile și fundamentalele ei cataclisme ale devenirii de sine, a avut dintotdeauna graniță privilegiată cu Răul, iar cititorul empatizează cât se poate de lesne cu o astfel de literatură (care funcționează ca un reminder tulburător privitor la caracterul natural al acelei vecinătăți adolescentine, june, precoce cu Răul).

Dincolo de povestea în sine (documentând Răul comprimat în viața unui adolescent  dintr-un oraș de provincie al României anilor 90), e impresionantă funcționalitatea acestei fraze alerte, detropizate, telegrafiate a lui Ciupureanu-junior: cele aproximativ o sută și ceva de pagini ale cărții au suficientă gravitație pentru a contrage în ele vreo cincisprezece ani de viață (naratorul cărții, Ian, a.k.a. Bibanul, are zece ani la începutul cărții – și aproximativ douăzeci și cinci la final), precum și un epic purtat prin trei țări (România, Spania, Franța), plus o pletoră de personaje (de la colegi de casă și prieteni de cartier până la varii figuri feminine, cu părinții și mamele aferente), vii, convingătoare, dar mai ales întotdeauna pe deplin individuate. Ceea ce înseamnă că, de la prima lui proză mai amplă, Ciupureanu-junior și-a găsit fraza optimă pentru intențiile lui epice, capabilă să absoarbă fără rest în interstițiile ei lumea pe care o descrie. Calitate esențială pentru un prozator, în absența căreia nu poate să-și construiască lumea.

Ceea ce deosebește novella lui Ciupureanu de romanele adolescenței violente (adică ale Răului timpuriu) este că, în fapt, ea documentează nu doar una, ci două fațete fundamentale ale Răului: ea e, în același timp, și un impecabil document al nebuniei. Sociopatia adolescentului e asociată cu o formă de psihopatie (demență schizofrenică, cel mai probabil, după cum tot probabil e și faptul că e dobândită ereditar de la mamă – și ea o figură foarte puternic construită în carte) – ceea ce, pe de o parte, complică și mai mult trama malignă a romanului, pe de alta îl face și mai atracțios pentru cititorul dintotdeauna interesat de astfel de documente ale detracării și delabrării.

După Mortido al lui O. Nimigean, după Viața lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, după Mamé-ul lui Nicolae Avram, Omar și diavolii al lui Dan Ciupureanu e unul dintre cele câteva romane recente care vin să documenteze și să ilustreze en beauté această literatură a Răului. E o temă pe care literatura română s-ar fi căzut s-o exploreze mai demult – însă absența unei tradiții în direcția aceasta nu e câtuși de puțin imputabilă unei pudibonderii structurale a literaturii române sau unei lipse de apetență și de curiozitate intelectuală. În fond, Craii de Curtea Veche sunt un document major al unei explorări în aceste zone infra-etice ale existenței, hibridând memorabil și exemplar Frumosul și Răul; și e de presupus că ar fi putut fi chef de fil al acestei teme în anii postbelici, dacă literatura noastră ar fi avut beneficiul unor timpuri istorice normalizate. Însă, sub comunism, era inconcevabilă tematizarea Răului; într-o literatură înțeleasă ca propagandă, răul nici măcar nu avea drept de existență; încât filiația acestei teme a fost brutal întreruptă și, cu infime excepții (Groapa lui Eugen Barbu, de pildă), nu a mai fost atinsă vreme de o jumătate de veac.