Un jurnal de apropiere

1 …da, dacă nu cumva toate jurnalele își apropriază această teleologie. „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Dacă trecem peste asemănarea ori apropierea în bine și neapropierea ori îndepărtarea în rău, înlocuind familiile, discutabil separate de Tolstoi, cu jurnalele, ce putem spune? În fapt, și asemănarea/apropierea particularizează. Fericirea însăși, chiar aparentă, capătă un sens larg. E jurnalul lui N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, unul al fericirii numai în sensul autorului, în care fericirea depășește nefericirea. Sigur, toate jurnalele, dacă nu scrisul de orice fel, impun apropierea, dar aceasta se produce diferit. Cititorul e cel care decide cât se alătură și cât se dă în lături.

La Ion Dur, Jurnal domestic: 1971-2017: însemnările unui in-formator (2018, București: Ed. Cartea Românească), termenii domestic și informator din titlu apar resemantizați. Autorul este și un stilist jucăuș. O face și în două dintre cele patru capitole ale cărții. Isarlîk fără sîc (Între perfectul simplu și perfectul des-compus) transcrie perioada comunistă în Oltenia (Poiana-Gorj și îndeosebi Craiova); acolo perfectul e simplu, gramatical, și descompus, vital. Vărsătorul de lumină (Mai mult și mai puțin ca perfectul) e din post-comunism, în Ardeal, la Sibiu, unde gramatica vieții devine balansată. Ultima parte, Zilele după Iov, ridică, liber, văduvia la iovie.

Citim un jurnal hibrid, saturat de lecturi, critic, eseistic, epistolar, memorialistic, publicistic, scris adecvat în multe cerneluri, cu o expresivitate dominant ludică, mult mai reținut reflexiv-filosofică.

Explicațiile și instrucțiunile de lectură preliminare sunt la marginea unei „poetici” diaristice. Jurnalul, declarat incomplet, e teoretizat prin Bergson (Gîndirea și mișcarea) exclusiv ca memorial, autentic, de durată variabilă. Viața e redusă la domestic și minor, de unde mișcarea captează confortabil gândirea, „ideile”. Banalul și mediocrul sunt determinări circumstanțiale. Adevărul se cade păstrat în expresia primară. Se scrie cu o semnătură și se citește cu alta. (Auto)lectura face din eu un altul. (Auto)criticul se (re)descoperă „inegal” în postura duală de domestic și in-formator (dascăl). Nesiguranța sa e a unui „om nostalgic, oarecum neîncrezător în sensul vieții”, îndreptată cu forță mentală. Profesorul de marxism metodico-„filosofic”, fatalmente conformist în dictatura dură, supraviețuiește, ajunge în libertatea la cuvânt  „nonconformist de centru”. Nu devine, spectaculos, ca Radu Cosașu, „extremist de centru”.

Altă opinie despre jurnal răsare din carte. Citind un jurnal de Ion Ianoși, înlătură critica, ceea ce nu se face nici cu poezia. „Jurnalele se citesc, nu se prea recenzează, căci scrierea despre pare să ucidă farmecul discret al mărturisirii.” De fapt, nicio specie critică nu ocolește jurnalul, de la teorie la monografie.

*

Să-ncep cu latura „civilă”, acum, chiar de la numele autorului, care, românește, ar fi trebuit să fie Duru, ca toate cele provenite din adjective. Statistica găsește numele adjectivat Dur mai mult în afara decât în interiorul României, încât ipoteza sa, germano-austriacă, în zona natală, e de luat în seamă. Autorul face și caz, și haz, când produce o revista școlară, Pandurul: va să zică, „dur peste tot”.

De la început, din 1971, își cunoaște firea „nostalgică și anxioasă”. Posedat de Ecleziast și Eminescu, pune aici baza reflecției și găsește viața fără însemnătate, iar omul, cobaiul destinului, supus unor „legi stranii”.

Marcat de un stigmat regional, olteanul de margine influențată austriac, de la Gilort și nu de la Jiu(leț), cum spune folclorul, e un evazionist prin elogiu. Un medic din Timișoara îi apare „fin și manierat, ca mai orice bănățean”. Dă pe față „entropia și promiscuitatea din urbea Olteniei”. În toată Oltenia, „sînt la ele acasă: nepriceperea și lucrul alandala, mizeria și înjurătura, consumul de alcool, dogmatismul și formalismul, adularea și orgoliul exagerat”. La oltenii craioveni află „vocația răutății iremediabile”, a proastei adaptări, fiind „oameni tot reci și falși”, când căldura e restricționată de partidul-stat. De la Ion D. Sîrbu află, în 1988, că „în Craiova, peste puțin timp, limbajul dominant va fi cel țigănesc”. E și Dur un sîrbian, fără sclipirea de moralist al lui Sîrbu.

*

Ajuns între ardeleni, se smulge regional împreună cu… Brâncuși. Gorjenii „nu sînt olteni get-beget”, fiind „mai sensibili decît restul oltenilor”, datorită austriecilor, care au lăsat urme lexicale. Comuna natală, Poiana, e din regiune de pădure, deal, depresiune. „La Poiana, priveliștea e minunată, e un sat așezat între dealuri, o depresiune care-l va fi încîntat și pe Eminescu cînd a poposit aici.” Cititul din Eminescu începe, deci, cu mândria locală. Trăiește-n Craiova, „un fel de carceră”, iar în Poiana „mai toate simțurile erau la pîndă”. Satul lui îi apare, dramatic, ca cel al ardeleanului Goga, de nepărăsit.

Familia îi e liniștită și îndurătoare. Tatăl îi meșterește o vioară din placaj și un ghiozdan din lemn. Bolnav, e injectat nu de o asistentă medicală, dar de un preot. Moartea lui e luată de fiu ca „o glumă sinistră”. Muma, Gaga (soră), Marin (fratele) îi rămân nostalgicului după sat prinși, aproape dezrădăcinați, într-o fotografie de viață: „Muma e bolnavă, ar vrea să se ducă la medic. Gaga, sora mea, se zdrobește toată pentru nunta fiului ei, Eugen, iar Nenea, fratele cel mai mare – pentru Ion al lui. Fiecare cu mizda păsii, cum se spune vulgar. La cimitir, pe crucea lui Tata, vopseaua se scorojește.”

Încă din 1971, îndelung tânjitul Sibiu îi „pare o așezare de poveste”. Cu Doina, devenită soție după 9 ani de când s-au cunoscut, săsoaică mai vârstnică, rămasă  cu două fete dintr-o căsătorie „ratată”, va ajunge acolo abia după comunism. Ea îi e, fără conotație religioasă, „înger păzitor”. „Iubirea noastră e seva din care se hrănesc aspirațiile și izbînzile mele.” Își dau dulci, multe repetate, pseudonime. Ea e „calmă, onestă, moderat-tolerantă, infinit iubitoare”.

Nu are un parcurs școlar strâns. Bacalaureat la trei ani după liceu, muncitor, în regimul „muncitoresc”, student prin a patra încercare la filosofia ideologizată, cu subiecte de admitere precum „partinitatea filosofiei” și „rolul conștiinței sociale” în societatea „socialistă”. În 1978, „filosofia” se lipește cu istoria, dispar psihologia, pedagogia și sociologia. Absolvă între primii și intră în Craiova la un liceu economic, de bună seamă politizat ca și altele, între colegi resemnați. Pierde un loc de doctorand, simțind „satîrul partidului deasupra capului”. Se „definitivează” în profesie dând seama despre unitatea dintre știință și producție, ce-i poporul muncitor unic, rolul citatului (știm din cine și din ce). La comunicările elevilor, evident partinice, trebuie să ia cuvântul, „încîlcit, indispus”.

Unica evadare posibilă îi rămâne să scrie critică, să devină, cum glumește, recenzier. Face, am impresia, îndeosebi un soi de critică a ideilor literare și filosofice. Un proiect va fi uitat: „Mă pîndește mai de mult ideea unui roman, Cameleonul. O parabolă politică.” În reviste intrarea e complicată, „prin dos sau pe dedesubt. Ca molima!” Nivelul textelor rămâne, aici taie foarte dur în carnea nu prea vie, „demn de consemnat în maculatorul unui elev de la liceul seral”. Își face mult curaj că e un recenzent mai tare decât alții, dar înțelege că și el e pândit de „manierism”. La Ramuri nu găsește ce caută, dar doar „Can-can-uri și orgolii gratuite”, iar în cenaclu, cel mult „Critică de factură contabilă”. Contaminat de spiritul locului, probabil, aduce o dată și el revistei, cum mărturisește, „o cronică despre încercările liricoide ale poetului Mihai Duțescu” – redactor și acesta la Ramuri.

Exaltă la colocviile literare, întrucât află oameni reali în dialog viu. Ratează, tot conjunctural, un post de redactor la revista sibiană Transilvania. Publică în câteva reviste, de ajuns ca să se-ndepărteze de Ramuri, dominată de „un grup de comando fără dinții din față”. Se pricepe aluzia la romanul lui Sorescu. Trăiește, notează el, în (cult)ură. Face un criteriu de minorat cultural din faptul că s-a tradus cu mare întârziere Ființa și timpul. Fără vise reale, dar apropiat de psihanaliză, jurnalistul optzecist știe că nota din facultate nu-l face filosof, așa că trece prin mărunta exegeză spre lucrări voit „originale”.

Citește autori luați în nume de bine, elogiați și apropiați, și forțat, și fortuit, de pildă prin genialitate. „Diferența specifică dintre cei doi (Dostoievski și Eminescu) ține de naționalitate. Doar atît!” Are marota naționalului, adică al specificului specificității. Cu sensibilitate gorjean-austriacă, simte, răsfoind Caietele lui Eminescu, că „un uragan colosal îmi cutremură ființa intelectuală”.

Îl caută pe C. Noica („un Sfinx”), interesat de confesiunea de după scrisul „încifrat”. Cum se vorbește mai mult de rău decât se scrie, îl aude pe Ion D. Sârbu că Blaga e în filosofie un făuritor de catedrală care-l îl detesta pe Noica, un clăditor de bisericuță, ca neiubitor de femei și copii… Chiar Noica acuză la Liiceanu absența echipamentului de lectură pentru a-l comenta, necum de a filosofa autonom. Exemplar pentru filosof e Adrian Marino cu Hermeneutica ideii de literatură, „o carte aerisită și care dă seama de cultură în totalitatea ei”. Alți doi competitori craioveni în gândire decepționează prin sterilitate. Pe Dur, Noica îl abate franc de la naționalismul filosofării („să las românescul în pace”), pentru că nu duce la universal. Unele scrisori expediate lui de către Noica trec pe la Securitate. „Pentru Noica, frica asimilată devenise parte organică din cea de-a doua sa natură.” Un puseu de îndrăzneală a timidului, ironic, ludic, vine de la Dur și spre Noica, cel din Epistolar de G. Liiceanu: „Să folosești cuvîntul «porc», de pildă, și după numai cîteva rînduri să-l invoci pe Hegel, e curată dexteritate onto-zoo-logică.” Îl vizitează la spital, unde ajunsese accidentat în mișcare după un șoricel. Fiind în neființă acela care-l încurajase, rămâne în ambiguitate: „Îl privesc și parcă-l aud zicînd, zîmbind cu jumătate de gură: «Nu mi-a ieșit, totuși, pasența!»”.

De la Liiceanu așteaptă monografia călăuzitorului care lasă umbre largi. Cu Andrei Cornea e într-un rând foarte dur: „Comentariu juvenil, dacă nu infantil.” E și mai dur cu „filosofii” pe linie: Al. Tănase, „dar nu „scatiul”; Radu Florian, „un teoretician ideologic inteligent și cvasidubios”; C.I. Gulian, „spirt (și nu spirit) academic”. Empatizează cu Corneliu Mircea, „cu figura înconjurată de aura bunătății și a gîndului lucrător”, acela întorcându-i elogiul încifrat pentru critica sa care „forțează arbitrariul, imprimîndu-i legea.”

În literatură, M. Preda, „cel mai viguros prozator român din ultima jumătate de veac”, e – perplexitate – în Moromeții, „tezist, fără prea mare miză estetică”. Nu știe „cine-l va citi în viitor”, pe D.R. Popescu. Formulări repezi ori repezite, de jurnal.

Marin Sorescu inițiază la Ramuri un cenaclu numit de cineva „o bîză pretins culturală”, ceea ce ar fi „Un adevăr dur”. Subordonații lui Sorescu la revistă? „Cîtă fățărnicie și batjocură!” Sorescu la șuetă, „adulat”, vorbește „blînd-ostentativ în dodii”. Traduce și dintr-o limbă necunoscută, spaniola. E totuși un „țăran imperial”, cu o formula luată de la Dan Botta și repetată-n jurnal la Brâncuși și… țărănistul Dejeu. Dar marele oltean contemporan, egoist, nu-i primește cronica despre Mircea Ivănescu. O poezie ce-i e tradusă în câteva limbi, apoi retroversată, nimerindu-se aproape textul intact, nu e extraordinară, cum crede S. Marcus într-un colocviu, dar fără, scrie Dur,  „limbaj poetic”! Cantonare teoretică în conceptul poetic eminamente liric… Venind vorba de un matematician cu mare extensie culturală, să rețin și cum Grigore Moisil e rupt între gând („idei”!) și expresie: „Nu avea cine știe ce condei, în schimb era burdușit cu idei.”

Impresia literară, fără bază poetologică, nu se discerne, în jurnal, de cea umană. De visu, concede că N. Stănescu vorbește „curat românește” și scrie o poezie „adîncă și inteligentă”, pe Ion Gheorghe îl prinde „cam opintit la vorbă, nu prea profund, dar cu patimă”, iar lui Adrian Păunescu îi caută cu privirea degetele „butucănoase” și ochii de insomniac.

Peste conformismul ideologic, Ion Ianoși este „un intelectual încercat și rasat”. Al. Piru, care „doar surpă, nu e deloc pozitiv”, i-ar fi spus cu imprudentă nepăsare despre Eminescu: „«un futălău» și-atîta tot”. Temele lui N. Manolescu din Steaua sunt „interesante”, coborâte în „notații uneori naive, unilaterale, superficiale”. Fără exemple. Eugen Negrici, i-ar fi prevestit „că va da el în vileag cele contrafăcute pînă acum, înaintea tuturor”.

După recenzia la Perspective eminesciene a lui Dan C. Mihăilescu, autorul volumului recunoaște într-o scrisoare „analiza cea mai aproape de substanța spirituală a cărții, făcută pînă acum, dar și cea mai înțelegătoare”. Pildă de „cultură de performanță”, notează Ion Dur în jurnal. Superlativul devine mutual. Bucureșteanul îl vede între „rămuroși” (cei de la Ramuri) ca fiind „cel mai de viitor!” Apoi, după Epistolar, îi disociază, prin calea și spusa maestrului, pe ucenicii apropiați ai lui Noica. G. Liiceanu, scrie oarecum oblic Mihăilescu pentru Dur, „e atins bine, lucrează patologicul în toată inflexibilitatea lui”, iar A. Pleșu „se salvează prin strălucire stilistică, pînă la un punct, sau prin fibra subversivă, însă devine crupierul ruletei, ceea ce e mai condamnabil, prin mefistofelicul condiției”.

Sibianul prin adopție suflă căldură peste unii conorășeni. Ilie Guțan „are limbaj critic la zi”, Mircea Braga e „perspicace, ludic, adică sprințar, sobru, dar și pus pe șotii”, în schimb Rodica Braga e doar „Distinsă și oarecum reținută”. Îl pozează la minut pe Mircea Ivănescu, „Mic de statură, afișînd intermitent un zîmbet blajin, cu haine cam ponosite (asemenea lui Noica), cu părul rar și în dezordine, chiar neîngrijit, cu dioptrii de două cifre și cu vorba unui bonom, el poartă în buzunarul paltonului ros o carte veche și pare mereu să glumească serios și histrionic.”

În emisie politică, jurnalul domestic și in-formativ consemnează curajos în ascuns că mor Mao și „Iosif Broz Tito, tartorele Iugoslaviei”, iar traiul comunizat la români înseamnă „Alienare, antiumanism și batjocură, ce tragedie mai curată și mai autentică vreți?!”

1. Să căutăm cât de mult se-ntărește reflecția ideofilului Ion Dur prin saltul istoric de după 1980? Debutantul (1992) în carte își ia drept parte scopul: „cumva utopic, este cel al unei ontologii a culturii noastre. E un răspuns pe care-l caută cartea la întrebarea: cine sîntem noi?” Răspunde și jurnalul, genul, nu-i așa, depozitar. Cine e omul? O făptură a limitei: „sîntem ființe îngrădite de o cenzură mai mult sau mai puțin transcendentă”. Ca atare, omul să fie „martorul durerii sau al oricărei forme de suferință din noi”, trăind și, adaugă interpretul lui Cioran, negândind. Smerit științific, admite că „Sîntem o simbioză stranie de energie magnetică și energie electrică…”. Viața omului e prinsă într-o (ad)mirabilă concesie mentală: „Ce frumoasă e, totuși, viața, chinuitor de frumoasă!” Iată și o mostră de discurs par lui même executat prin alții, precum Deleuze și Liiceanu, brusc înseilați: „Repetiția ca mecanism vital. Existența mea însă e tragică, e o confruntare neîncetată cu limita, și cu cea care nu mai limitează, dar și cu cea care mă amenință cu limitarea ultimă.”

Îndepărtat de Noica de românesc și național, cum co(n)semnează, continuă a se gândi limitat regional. „Sînt un ardelean-neardelean la Sibiu și atîta tot.”

Dur, ca exeget? „Sînt și am rămas un re-cititor conservator-progresist, cum se pronunța G. Călinescu despre doctrina socio-politică eminesciană.”

Doctorand, în Noica, se descoperă aproape pionier hermeneutic, unul sigur că (de)pășește ușor abuzurile con-textuale. „În afară de unele interpretări oneste, echilibrate (vezi propunerea lui Liiceanu), altele abundă prin tendențiozitatea, teribilismul și inadecvarea lor – trimitere, de pildă, la lentilele concave prin care au privit derapajul sau Pique nique-ul filosofard noician: Al. George, A. Marino, Radu Florian, Sorin Antohi.”

Academicul în jurnalism rămâne cu mari amărăciuni de etapă. Le generalizează, fugind de particularizare. Cere cu inocență lustrație academică, pentru a intra în Uniunea Europeană, țării inapte de lustrație politică. Doar „Trăim într-o țară cu un coeficient mare de prostie pe metru pătrat”. Comunitățile academice au devenit „haite, găști, cloace etc.”, (des)compun „mediul acadelé-mic”, „Jungla spațiului academic”, și țin la adăpost „prostia academică”. Pare de ajuns. Personal se plânge că e asaltat de „sfertodocți, valeții spațiului academic”. Instituțional, cel mai tare-l doare pe Dur „legea lui Funeriu (mai adecvat ar fi: Funerariu)”. Extremă, neprobată, selectivitate…

Criticul, după Ion Dur, trebuie să aibă lance cu vârf ascuțit… Aici, el străpunge presupusa arbitraritate dintr-o anume „poezie nouă”: „neodadaism facil” „dadaism postmodern”. Dar nu impresionist și pe de lături conceptual poate fi respinsă o „poetică” defectă.

E dincolo de paradox că interpretul lui Noica și Cioran mai pariază pe K. Marx, într-o societate postcomunistă, întrucât e în Occident „tot mai actual”, unde pare că „rămîne o personalitate care, prin anumite texte, oferă idei și soluții contemporane celor debusolați de entropia mereu crescîndă a societății de azi”. Stângismul minat de stângăcie persistă pe sub mărcile unor vedete ale gândirii expirate/apuse precum P. Bourdieu, căruia i se livrează repetat, ori M. Foucault. „Foucault se pliază de minune pe spațiul ideatic și mental românesc, în special prin arheologia pe care filosoful a făcut-o puterii. Rămîne de făcut o deconstrucție a sistemului totalitar cu aparatul său conceptual.” Păi, cum? „Trăim într-o societate din ce în ce mai (între)deschisă. Una în care centri de putere, dacă ar fi să-l credem pe Foucault, sînt pretutindeni și se multiplică, alcătuind un adevărat sistem nervos.” Aici se recomandă o „cură” (termenul diaristului citindu-l pe prozatorul M. Preda) de Revel, cu adevărat revelatoare, și pentru traducătorul lui Hannah Arendt. Care însă îl amendează ușor pe U. Eco: „parcă scrie cumva prea mult pentru a fi, de fiecare dată, esențial”.

Cioran e în vag și van centrat: „Nu e niciodată în, ci mai totdeauna între.” I. Dur se înfrățește cu Sorin Lavric („are dreptate”) în reabilitarea fascinată a lui C.Z. Codreanu („bandit cu reputație de sfînt”) și uciderea în efigie a elogiatorilor, Cioran („Mare hahaleră morală acest Cioran.”), Noica, Eliade, renegați așa zis rușinos și sinucigași. În jurnal, parizianul nostalgic între sceptici după Coasa Boacii mai rămâne fie „un Nietzsche travestit”, fie „nesuferitul de Cioran”.

Mai puțin distanțat spiritual acum de Ion D. Sîrbu, și-l apropie laolaltă cu o întreagă falangă critică pe „marele Gary Sîrbu”, de „o originalitate greu de atins”, „după 1989, poate cel mai rezistent scriitor român și gînditor privat”. Elogiu de ucenic față de un maestru, deși ucenicul nu are expresia moralistului trecut prin închisoare și împământat din valea Jiului în inima rea a Olteniei. Dur, nici sorescian, e un lexicalizant, semănând în propoziție cuvinte ca ereticism, pra(g)matism, profitariat (de la proletariat), zorbagiu (zurbagiu) balcanic (e Pandrea, urmat oarecum în ceea ce numește „altitudinea pamfletului”).

Marin Sorescu e admis prin 2010 pentru „judecăți de valoare nu ușor de contestat”, iar cenaclul cândva minimalizat devine un eveniment autobiografic: „și nu pot eluda din ecuația formării și provocării mele literare cenaclul literar – cel condus de Marin Sorescu, care a fost poate cel mai performant”.

Filosofilor încă le găsește neajunsuri în a se exprima. G. Liiceanu „nu face altceva decît critică filosofică, scriind cronici extinse despre cărți ce aparțin literaturii”. H.R. Patapievici „vorbește cu nerv, prea sigur pe el, are mai multe răspunsuri la aceeași întrebare, după cum pare să aibă și răspunsuri la întrebări care nu s-au pus”.

Eseistul Octavian Paler e p(l)asat cu un clișeul râvnit drept „o marcă înregistrată”. N. Balotă e, fără a fi identificat, criticul „cel mai redutabil” din Cercul literar de la Sibiu. Gheorghiță Geană emite „lucruri esențiale”.

Lansat și la Sibiu, Stelian Tănase face în romanul Maestro „o construcție cu stil, care stăpînește narațiunea amplă, de anvergură, cu știința și arta detaliului, a fragmentului”. Dar și o Carte regală de bucate a Principesei Margareta e citită cu exces de literaturitate, „în acord fecund cu tendința pe care o înregistrează azi proza: lumea se întoarce tot mai mult la story…”.

Poezia favorabil prizată a lui Dan Dănilă e citită, dincolo de orice formulă de gen posibilă, în răspăr/contra naturii, ca „o proză eseistică a condiției umane”.

Prima carte despre Noica a lui Ion Dur, „extremistă” tematic (Noica – între dandysm și mitul școlii), e citită și de Dan C. Mihăilescu. El laudă atenția didactică, competența în filosofie și istorie literară, prudența ideologică „în comparații și asociații.”

Când își rezumă lansatorii de librărie, Ion Dur își exhibă virtuțile, ca de pildă prin Radu Vancu : „metoda (…) epistemologia mea critică: relaxată, echilibrată, neiertătoare, mai totdeauna în răspăr”. În răspăr, așadar contra naturii, coabitează cu măsura și calmul.

Latura civilă (domestică), după 1990, e (relativ, diferit) fericită, până la moartea Doinei/Zgrăbunței. Loc de mai bine rămâne mereu, cum bine se spune. Locul de veci într-un cimitir evanghelic devine aici și el o promovare… socială, neironică, în „spațiul aristocrației”.

Religia și cuantica obțin confluența la Ion Dur. Întâlnirea misticei Danuzza Evolo lui i-ar aduce „mîngîiere” și un nou contact cu soția dispărută, căreia îi „Simt(e) peste tot fotonii”. Religios e, cum spune despre Cioran, „între”:  „nu sînt cu adevărat și pe deplin un ucenic al credinței”. „Opțiunea mea e, în fond, una cioraniană: suferința formulată și mărturisită devine astfel (mai) tolerabilă.” Iov cel din Vechiul Testament biblic nu e chiar cel așteptat, acela fiind căutat în „luminișul Ființei”: „mi-aș fi dorit și un alt Iov”. Explică „antihristic” plânsul lui Isus: „A plîns, așadar, pentru că moartea e veșnică, pentru că nu iartă pe nimeni.” Isus îi apare cugetătorului prea liber între dispensabil și imposibil, prin „Precaritatea Mîntuitorului ca morală de zi cu zi și noapte cu noapte.”

E firavă notația politică în jurnalul domestic și didactic-informațional. Doar un președinte al României e în trecere urmărit, dar acela până-n iad, Traian Băsescu, „un diavol”, sper că nu în sens religios. Ion Dur nu s-a îndepărtat de românesc și național, declarate pierdute, înainte de a le descoperi în contemplație. România e „o țară unde imbecalizarea (vorba sa, n.m.) și depresia națională au atins cote alarmante”. Nu mai există „viață națională, după cum nu avem nici logică națională”. (De)plângerea rămâne astfel vagă și vană.

O disociere, păstrând parcă și o fărâmă de „între” (între bășcălia rea și zeflemeaua bună), devine stilistic și „filosofic” reprezentativă pentru el: „bășcălia, de cele mai multe ori, te coboară, în cele din urmă, în timp ce zeflemeaua, mai totdeauna, te poate înălța”. Cititor neabătut de Eminescu, ar fi putut să-l alăture și pe I.L. Caragiale.

Cam acesta este lungul drum al nopții către zi în Jurnalul domestic al (apropiatu) lui Ion Dur, absolvent la București și profesor de filosofie în preuniversitar la Craiova, doctor în filosofie, profesor universitar și decan la Jurnalistică în Sibiu, conducător de doctorat în filosofie la Baia Mare, redactor-șef și director de onoare la Saeculum, scriitor în cadrul USR, filiala Sibiu, multiplu premiat acolo și de Academia Română, autor, începând cu 1992, a 14-15 cărți, între care, pe jumătate dintre ele, apar numele Noica și Cioran.  Fie ca jurnalul său să devină antecamera ori ușa de intrare (apropiere/apropriere) a acestor volume întru, vorba Filosofului, cunoașterea lor.

Publicat în nr.1/2021