Un pillatian al excesului bine temperat

Lazăr Zăhan este, ca între excelenți poeți, un reflexiv care își interpretează, în gamă majoră, anacronismul; imaginarul său se construiește în marginea metaforei baroce, a alegoricului, a mitizării, într-o tradiție voluntar modernistă. Mai rarele îngăduințe făcute parodicului sau unei anume șăgălnicii, unele actualizări surprinzătoare ale limbajului sau favorizări dezinvolte ale jocului universal de analogii arată o certă intuiție poetică în care, în egală măsură, confluează un lirism genuin și o știință a dozajului de livrești și artificii.

În cel mai recent volum al său, Cartea poemelor târzii (Cronologia, 2021), Lazăr Zăhan apare, deloc surprinzător dacă păstrăm în memorie celelalte culegeri de versuri ale sale, ca un romantic ispitit de magnificențe, pentru care obiectele, decorurile, chiar atmosfera realistă din unele dintre poeme devin fațete ale unui sentimentalism în expansiune – sfidând chiar determinările unui amor universalsis –, gata să supună întreaga realitate: identificarea se poate să ne fie sancționată drept generoasă ori discutabilă, dar consfințește aici emfaza romantică ce suprapune lumii întregi realitatea propriului eu – și numai în favoarea sa –, o ia în stăpânire și o manipulează gracil, o consumă fără fason și cu nedisimulată plăcere: mituri și turpitudini ale materiei, inflexiuni culturale și aluviuni venite dinspre fluxurile de știri, spații ale familiarului și infinituri, volute de înduioșări și bemoluri autumnale, cutremur metafizic și precizie a dicțiunii.

Metodele de înstăpânire asupra realului sunt aici insidioase, fiindcă Lazăr Zăhan exersează în filigran, devine adeseori avar în expresie și suspendă confesivul pentru a consolida emoția; poemul este, astfel, un tir sigur, lansat de o mână a cărei fervoare este excelent strunită, ca în această artă poetică în care carnea iubitei se preschimbă intranscriptibil în carnație textuală: „Evanghelia trupului tău o rescriu mereu./ Ca un scrib conștiincios o trec pe curat/ în fiecare din caietele nopții./ Așchiile sufletului tău au devenit pene de înger/ cu care caligrafiez de la stânga la dreapta/ și de la dreapta la stânga,/ de sus în jos și de jos în sus,/ scriu cu mâna dreaptă, cu stânga scriu/ și, atunci când nu e destul,/ scriu cu amândouă./ Palmele îmi sunt cele mai vinovate,/ și ochii, cu care caligrafiez/ silitor pe tavanul nopții,/ fericit că sunt muritor” (Scriu). Oglindirea, răsfrângerea, încolăcirea în sine, desprinderea de ceilalți, căutarea vinovată a dialogului, târziul, nocturnul, crepuscularul – care e departe de a codifica o prea înțeleasă efemeritate: indică, mai degrabă, o ambiguitate heracliteană, un zel al spargerii definitivelor, o voință de anulare a celor categorice, o ambiție a consubtanțializării contrariilor, o omogenizare euforizantă –, acestea sunt motivele centrale care articulează, la surprinzătoare temperaturi, viziunile lirice ale lui Lazăr Zăhan; de aceea, fondul său sensibil pare a se supune necondiționat unei îngrădiri cerebrale a sinelui ori, câteodată, unei forme fixe, precum cea a sonetului, ori versului de metrică riguroasă: „…Chiar dacă-i calea lină și măreață,/ O vreme vine când râvnești popasul,/ Chemarea sună, dar nu ține pasul/ Cu drumul tot mai greu ce curge-n față.// Cum marinarul umblă cu compasul,/ Pe harta învolburărilor de ape,/ Spre a-și feri de hula vremii vasul,// Și tu măsori prin zilele mioape,/ Tot răsfoind întrebător atlasul,/ Cu gânduri dragi ce licăre sub pleoape.” (Ce poți să aștepți). Pentru Lazăr Zăhan, afectul implică necesarmente meditație, iar metafora, deși blând elegiacă, este organic intelectualizată.

Vocația omogenizării este susținută, la nivelul textului, de o pendulare fără convulsii între o noapte ireductibilă și o amiază senină, dar vană. Imensa senzorialitate face ca, uneori, imaginile să se învălmășească și să se ciocnească între ele cu o forță nu mai puțin manifestă decât, abia ascuns, impulsul vital ce le determină: „Animalele flămânde adulmecă/ urma jilavă a trezirii,/ nimeni nu mai visează rotund,/ celulele toate tresaltă,/ în beție de sevă.” (Primăvară! Primăvară!). Recurența stărilor difuze și liminale justifică târziul titlului, fiindcă acesta este, în viziunea lui Lazăr Zăhan, moment al ambivalenței și al intervalului, al unui prezent purtător de (și dedulcit la) vestigii și ruine încet măcinate: „Timpul trecut, ca o învolburare de vise,/ cu zvârcoliri de amintiri/ ca niște nopți ale liliecilor beți,/ tăvălug ce ne așază/ mereu în intersecțiile clipirii,/ între trecutul, ca o urmă,/ siaj urmărind al corabiei mers,/ și viitorul duios luminat/ de un magic miraj.// Doar prezentul rămâne pe cale,/ ca un rege al firii în care nimic nu se pierde.” (Prin interstițiile timpului). Dacă există, cum susține poetul, o tranziență pe care el este chemat să o materializeze, ea va fi fixată în contemplații ale sfâșierii (fără rictus) și ale căderii (ce urmează exersatelor înălțări), și numai în versuri verlainiene, impregnate, deci, de un malaise învăluitor, deși aristocrat abjurat: „Știam că va fi așa./ Un implacabil dictat/ consemnat prin ancestrale incizii,/ un déjà vu refuzat,/ în numele unor iluzii./ Așa că vom planta mai departe copaci,/ îi vom colora cu sentimentele noastre,/ apoi, ținându-ne de mână,/ îi vom admira fugitiv și ne vom minuna…” (Déjà vu).

Poetul alunecă prin spații și timpuri, ca o corabie victorioasă, senzuală în eschive și vibrând sub eteruri. În acest univers, exteriorul conduce mereu spre interior, arborând, fără cinism, epitaful general al deșertăciunii omenești. Asemenea lui Pillat, care, oricât și-ar înveșmânta corpul liric cu imagine și luxurianță, rămâne stenic în melancolie, și Lazăr Zăhan se deschide spre orizonturi în care eul, chiar tributar simțurilor, scapă, de cele mai multe ori, decadentismului dionisiac și respiră zare limpede: „Cum ar fi oare tăcerea, dacă atâtea cuvinte nu ar fi/ încărcate de dragoste?/ Cum oare ar fi tăcerea, dacă în ea n-ar musti un noian de/ cuvinte?/ Cum oare ar fi tăcerea, dacă îndrăgostiții nu s-ar/ abandona uneori nerostirii?// Oare cum ar fi tăcerea, dacă am putea să o umplem de/ vid?” (Oare cum?).

Fără îndoială, poezia lui Lazăr Zăhan își interpretează partitura în răspăr cu tendințele actuale, dar nu în defavoarea lirismului. Belșugul de ispite și de „locuri” poetice, forța vizionară deschid perspective mai bogate decât confruntarea dintre gândire și simțământ sau decât privirea ațintită spre cotidianul imund. Acum, lirismul și-a absorbit toate elementele constitutive, meditația a devenit nutriment sănătos, universul lui Lazăr Zăhan stând sub semnul echilibrului în chiar sânul esteticului.