Ema Dumitru are 29 de ani şi locuieşte în Franţa. Studiază fotografie şi artă digitală şi publică poezie în limba engleză pe platforma Medium.

Poésie Noire

Mă lovesc de mine ca de o stâncă invizibilă,
Mă dezintegrez în nebunie şi drog.
Primul urlet e al neputinţei.
Al doilea al speranţei.
Cu mâini puternice,
Cu mâini înmuiate în sânge
Le împing cu forţa în jos
Înspre craterul fierbinte
Le macin în flăcări maligne
Le înalţ fumul către un cer gol.

Şi de ce îl numesc destinul meu
Dacă e o apă netulburată de mine
În care chipul meu se împrăştie
Ca o ploaie măruntă?
Unde este ideea,
Unda de şoc a glasului meu?

Ce nu vede nimeni este liniştea
Redată în mijlocul fiinţei
Cum sfârtecă un creier hărţuit, dar blând
Care uneori nu concepe lumina.
Nimeni nu poate fi complet singur
Spun tocmai eu care îmi şlefuiesc neîncetat singurătatea
ca pe o piatră preţioasă.
Iar luxul nu este ea,
Sunt orele, dedicarea, relaxarea totală
În faţa invaziei înfricoşătoare a zilelor,
Care se aşază una peste alta,
Un lanţ mult prea strâmt.

Cu ochii destinului în mâinile mele,
Eu însămi cu ochii scoşi
Eu, îngropată de vie în cutele creierului
Venele deschise
din care picură nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *