Un poet reanimat: Ion Cutova
Nu stă degeaba și cu picioarele pe birou, ca-n western-uri, Ioan Pintea în calitatea lui de director al Bibliotecii județene „George Coșbuc” din Bistrița. Pe lîngă birocrația culturală cuvenită postului și pe lîngă tot felul de sindrofii literare organizate, e și un editor care, oricît de discret, poate intra în competiție cu editori mai făloși. Între ultimele inițiative editoriale duse la capăt merită un elogiu în plus reeditarea (anastatică) a volumului cu care a debutat Ion Cutova, unul dintre poeții aromâni care au venit într-un mic val după primul război. Ediția e întărită cu o scurtă notă biografică, ușor aproximativă, așa încît mă bizui pe lucruri aflate din alte părți pentru o fișă pe care Cutova o merită cu prisosință. Sper, totodată, că va fi vorba de un poet reanimat, nu doar reeditat. Cutova ar merita și asta.
***
Cutova, Ion, poet, traducător (din română în aromână și invers; dacă se admite că traducere e și trecerea dintr-un dialect în altul), publicist. A mai folosit pseudonimele Iani Verianu, Ariel. A scris și în dialectul aromân (de fapt, mai mult în acesta). Cutova (uneori Ion, alteori Ioan, între prieteni Iani) e mureșean numai prin abuz sau racolare forțată. Oricum, spre a liniști eventualele reproșuri, și-a făcut liceul la Tîrgu Mureș. S-a născut însă în Grecia, la Veria, în 13 iulie 1919 (și a decedat la Bistrița, la 17 mai 1992), fiind, de fapt, machedon de-al lui Hagi. Fiul lui Nicolae, funcționar, și al Haidei, învățătoare. Primele clase în satul natal, iar gimnaziul în Grebena (Grecia) – ambele în limba română – fiind – zice Teodor Tanco – „tot timpul remarcat la învățătură”. După liceu devine student la literele bucureștene (secția română-latină), pe care le absolvă în 1944. Ca student era o figură, în felul ei, remarcabilă, ba chiar o „apariție bizară” pentru Alexandru Piru, care-i și face o schiță: „îmbrăcat cu un palton vechi, ros, cu gulerul ridicat, legat la gît cu bandaje, nebărbierit, țepos, cu o șapcă de apaș, aruncînd priviri furioase, furișat prin cîte un colț mai întunecos”… Piru zice că era bolnav de tbc și că a stat mult timp prin sanatorii (confirmă și Melinte Șerban), că a trecut prin operații grele (inclusiv instalarea unui pneumotorax) și că, din pricina bolii, a rezistat doar cîteva zile în armată. Chiar și volumul de debut ar fi fost „scris prin sanatorii”. Avea, într-adevăr, o „ținută boemă”, după cum zice și Emil Manu, cu care a fost coleg și împreună cu care exersa „dicteul liric” „în doi”, distrîndu-se în compunerea de poezii la două mîini (fiecare un vers). Funcționează după absolvire ca profesor la Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, iar o vreme e chiar primar al Năsăudului (cf. Tanco, de la care preiau cele mai multe informații). E dat însă afară din Partidul Comunist (înseamnă că era membru) și de la liceu și ajunge profesor prin satele bistrițene (Ilva Mare, Ilva Mică, Rebrișoara). La Rebrișoara e unul dintre cei care contribuie la dotarea și deschiderea Muzeului etnografic din localitate. Se însoară cu profesoara Harieta Sava, o moldoveancă simpatică. Pînă la urmă revine ca profesor de liceu, la „Andrei Mureșanu” din Bistrița, unde, în 1966, înființează revista pentru elevi Primii pași (cf. Tanco; Ilieș și Iluțiu spun că a condus revista între 1970-1983). Ca profesor era foarte exigent și unul dintre elevii lui își amintește că penaliza drastic greșelile de ortografie. Le-a fost profesor, printre mulți alții, poeților Atila Racz și Iulia Pațiu. A debutat, ca licean, cu o poezie, în revista „Ghiocelul” – a elevilor tîrgumureșeni, în 1937. A mai colaborat la Gînd românesc, Lumina (Bîrlad), Scînteieri (Tîrgu Mureș), Revista Cercului literar, Arhiva someșană, Făclia culturii din Pind (poate și-n altele; cu toată mulțimea de date, articolul de față poate fi considerat doar semi-documentat). În 2010, în nr. 15, publicația Complexului muzeal Bistrița-Năsăud – Studii și cercetări etnoculturale – îi publică „tragicomedia eroică” postumă „Moisiliada-Husariada”. Editorial debutează în 1945, într-o colecție coordonată de Ion Caraion, cu Cerc vicios, cîștigînd (alături de Ion Frunzetti, Mihail Cosma, Victor Torynopol și Margareta Dorian) premiul Editurii Forum. În 1946 primește, pentru poezie, premiul „Ion Pillat” (Dinu Pillat proiectase acordarea unor premii anuale pentru poezie, dar istoria nu l-a lăsat să continue). Din 1990, cînd se înființează Deșteptarea. Revista aromânilor, și pînă la moarte, face parte din colectivul de redacție al publicației, alături de Hristu Cândroveanu ș.a. În Deșteptarea i-au apărut fragmente din romanul neterminat – zice Hristu Cîndroveanu – În umbra trecutului. Colaborează, în această vreme, la publicațiile armânești Dimândarea și Zborlu a nostru, de la Freiburg. În Bistrița, după 1990, a luat ființă și o editură cu numele său; iar Bana armânească (2002) din București relatează despre existența unui cenaclu armânesc avînd numele poetului. Postum, sub îngrijirea lui Hristu Cândroveanu, apare culegerea de poeme Curuna a toamnălei (manuscris care a zăcut din 1983 în sertarele altei edituri).
*
Primul cititor al lui Cutova – Gh. Finichiu – zice c-a găsit în Cerc vicios doar niște „stihuri epistolare despre vagabonzi, paiațe” și alte asemenea. Desigur că trec prin poeme și astfel de ”personaje” (ele vin la Cutova din moștenirea tardo-simbolistă), dar nu sunt chiar atît de impresionante încît doar ele să se vadă. Cum va zice cîteva zile mai tîrziu Perpessicius, e vorba mai degrabă de o „elegie autumnală a sufletului invadat de nevroze, de aspirații nelămurite, de visuri interzise, de miragii proiectate,” așadar de un bagaj de stări eminent simbolist. Deși le admiră tuturor celor debutați de Forum – o adevărată „pleiadă” – „inspirația temerară” și mai cu seamă „și mai temerara execuție,” Perpessicius conclude, totuși, că e vorba doar de niște ”poezii adolescente”. Lui Piru (pe care-l va combate stăruitor Hristu Cândroveanu) lucrurile i se par a sta și mai rău, găsind în Cutova doar un „versificator corect, puțin personal, cu mici prețiozități, fără respirație lirică bogată”, care „se exercită în rime savante” „neavînd să comunice un fior emotiv”, deși scrie „o poezie tristă”. Limbajul acesteia ar fi „auster, cerebral, lipsit de culoare și sînge (cu toate că noțiunea de sînge e foarte frecventă)” iar poetul ar „evita confesiunea sinceră”, neprobînd „nici elanul mărturisirilor directe, nici gravitatea pe care apropierea morții o dă sufletului celor atinși de ftizie”. Nu e, firește, cel mai corect lucru să le cerem tuturor poeților bolnavi să trăiască sub presentimentul morții (mai ales că aici nici n-a fost cazul) și-n orice caz, după cum bine se știe, unei poezii îi poți cere doar ceea ce-ți dă. Cutova preferă, bunăoară, confesiunea jucată, transpusă în scene (și-n scenariu) confesiv/e, inventîndu-și un alter ego ca partener; nu e întîmplător că pentru al doilea ciclu din volum – Scări de fum (primul e intitulat chiar Cerc vicios) – selectează un moto din Emil Botta: o anumită „teatralizare” a confesiunii e o atitudine generalizată și stările sunt cel mai adesea jucate himeric. E un post-simbolism cu material de angoase în care premisele de reverie și nostalgiile de exotice sunt tot mereu răsucite spre o narcoză a morții: „Ariel stă trist în mijlocul odăii./ – Ariel, Ariel,/ vîntul îți suflă în urechi ciudatul acord./ E undeva un paradis, e undeva un fiord.// Hai să vorbim despre bucuriile lumii/ sau despre baluri unde cavaleri temuți/ frămîntă fecioarelor sînul crud./ Sau să vorbim ceva despre polul sud.// Căci iată: zilele noastre se vor sfîrși/ lunecînd în noapte, în ataraxii./ Luna zîmbind ne va resfira/ prin iarbă inima ta și a mea.//…// Viața curge din 20 de răni/ ca notele din clavirele sparte./ Statuele nu vorbesc niciodată de liniște,/ nici pădurile de întunecoasa moarte” (Pseudoprolog). Mai scapă, din cînd în cînd, caii emfazelor prin țesătura de suave, dar de regulă sunt simple incidente (unele grave, ce-i drept) într-un peisaj de stări diafane și într-un recitativ de muzicalizare a morții și de melancolizare definitivă: „Porțile lumii le deschid/ cu chei de argint trei spiriduși./ Tainele se gonesc prin ele/ și se ascund în toamna noastră de pluș.// Lîngă amintirile de smalț, neputincioși,/ privim cum ne mușcă șerpii misterului./ Vîntul ne fură vremea din mîini/ și-o spînzură de fereștile cerului.// Anii noștri sunt lilieci bolnavi/ care cerșesc lumina lîngă porți./ În sufletele grele ca mătasea/ adunăm cîntece pentru greeri morți” etc. (Cîntec trist). E un magnetism al morții care iradiază în mai toate poemele (nu știu cum de Al. Piru n-a observat) și le încarcă de o vrajă feerică în plină incantație elegiacă: „Moartea trece pe la fiecare/ cu invitații pentru un bîlci de fete,/ unde dansează suflete pe tipsii de aur./ Din cer plouă coji de regrete.// Eu caut tinerețea în scorburi,/ într-un ținut nescris în carte./ Șerpi de porțelan își sparg în mine/ în fiecare zi ulcioare cu moarte” (Cîntec de moarte). Pe fond, e un proiect de traumă ca reverie (uneori invers), cam prea lucrat după clișee simboliste, ce-i drept, dar destul de afînate, în ciuda unui patetism eroizant care mai scapă de sub control: „Eu nu am decît răni, Ariel,/ răni mari pustiitoare./ Iată, aici au mușcat din mine cîinii tristeții,/ aici m-au lovit cu pietre drumeții/ unui oraș fără soare./ Un vînt mi-a sfîșiat umărul ud,/ și cîteva nostalgii de la sud/ s-au scris cu sîngele meu pe spate” etc. (Schiță). Nu mai puțin activ e însă și proiectul de eufemizare a lumii, de transpunere a ei în arabescuri de stări: „Era ca un vînt tăcut./ Ziua sfîrșea la marginea simțurilor lui/ și ca un cîntec noaptea sfîrșea/ la marginea degetelor lui de catifea.// Lucra în argila viselor/ imaginea pură a tristeții./ Lumea creștea din șapte potire,/ în jurul lui ca o amintire” etc. (Metamorfoză). „Argila viselor” e, însă, la Cutova, un drog delicat al funebrelor.
Pe Scări-le de fum (e ciclul în care foiesc vagabonzii și saltimbancii de care s-a speriat Finichiu) Cutova urcă oarecum cu un mandat bacovian (de unde pînă acum, dar și după, versifica mai degrabă în stilul aparent neregulat al lui Minulescu), dar n-are puterea să reziste în aerul sufocant al angoasei: „Plouă. Mister./ Pomii sfîrșesc despuiați în cer.// În case e numai ceață./ Așteptăm trupurile umede să ne doară./ Desigur, în portrete, plictișiți,/ străbunii au murit a doua oară.” etc. (Elegie de toamnă). Nu s-ar putea însă spune că nu sub presiunea angoasei ajunge el la scriitura dezarticulată, destul de îndrăzneață, și la un fel de suprarealism premeditat caricatural și sarcastic: „Mi-ai dat 50 de blazoane./ Cravata sucește gîtul unui veac./ Trec simulînd/ circumstanțele cu pantofii de lac.// Lîngă o maimuță, onomatopeic blazat,/ clownul și-a tăiat ultimul nas./ Lumea electrică. Holiwood automat;/ reptilă pe-o mie de roți./ Atențiune! Omul cu trei capete vorbește.// Cîțiva hoți/ citesc afișul colorat:/…opt baletiste, un rege, o paiață…/ – noctambuli aruncați în vieață –” etc. (Circ). Linia centrală rămîne însă fascinată de drogul morții: „e numai moarte în sîngele meu obosit”, după cum mărturisește poetul în Final. Sau, după cum își rezumă poemele în Pseudoepilog: „Am vrut să scriu despre bucurii deșarte/ și-am scris despre moarte./ Am vrut să scriu despre viață, primăvară, ciocîrlie,/ și-am scris despre toamne și melancolie” etc. Nu știu despre ce o fi vrut să scrie, dar despre insidiozitatea morții chiar a scris; într-un volum, după cum a subliniat Perpessicius, construit cu atenția cuvenită unui scenariu dramatic, cu prolog și epilog, ambele, firește, false.
Dacă ar fi fost un poet mureșean cu drept deplin – și nu part-time -, Ion Cutova ar fi fost vîrful de lance modernistă al primului val de poeți ridicați de aici.
Opera:
Cerc vicios, poeme, Editura Forum, București, 1946.
Traduceri:
Vitejiile preapiosului și preaviteazului Mihai Voievod, de vistiernicul Stavrinos, traducere, în Arhiva Someșană, vol. I, Năsăud, 1972; M. Eminescu, Luțiafirlu, pri grailu armănesc di Ioan Cutova, Litera, București, 1980; Eminescu, Poezii. Român-Aromân, antologie îngrijită de Kira Iorgovan, Editura Minerva, București, 1981 (mai mulți traducători); Trei balade armânești,(de Hristu Cândroveanu), Ed. Facla, Timișoara, 1985; Fânarea al Diogen (Lampa lui Diogene), prefață de Hristu Cândroveanu, București, 1985; Curuna a toamnălei, ediție realizată și postfață de Hristu Cândroveanu, Editura Fundației Culturale Aromâne ”Dimândarea Părintească”, București.
Referințe critice:
Gh. Finichiu, în Curierul Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, Ploiești, nr. 1-2-3/1945; Perpessicius, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 6/1946; idem, Opere, XII, Mențiuni critice, /volum îngrijit de Dumitru D. Panaitescu/, Editura Minerva, București, 1983; ***, Abecedar literar, nr. 1/1946; Al Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Editura pentru literatură, București, 1968; Ioan Ilieș, Mihaela Iluțiu, în Minerva (Bistrița), nr. 12/1991; Teodor Tanco, Dicționar literar 1639-1997 al județului Bistrița-Năsăud. Autori, publicații, societăți. Postfață de Petru Poantă, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj, 1998; Melinte Șerban, Mărturii prin vreme. Douăzeci de ani de viață culturală pe Mureșul de sus (1920-1940), Fundația Culturală „Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1999; Hristu Cândroveanu, Un veac de poezie aromână, București, 1985; idem, în Dicționarul general al literaturii române, C-D, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004; Emil Manu, în Magazin cultural-istoric și de informație, Revistă a românilor de pretutindeni, nr. 7/2005.
