– De ce dintre marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, autorul Scrisorii pierdute este considerat cel mai actual, chiar „profet” al vremurilor noastre?

– Păcatul „actualităţii” lui Caragiale pare cel mai greu de iertat de fiecare generaţie care trebuie să se uite în oglinda operei sale. Cel hâd simte nevoie să spargă oglinda care îi arată defectele, prea rar caută să-şi modifice hibele. Petele de pe conştiinţă şi gaura din nădragi au fost prea adesea acoperite, la noi, cu o minciună convenabilă. Caragiale a pus punctul pe i, a pus degetul pe rană atunci când nu a pus chiar sare pe rană. Deschidem fereastra şi ne uităm în realitatea românească! Să cerem judecarea lui Caragiale? Un proces cu Caragiale e un proces cu noi înşine, cu propriile defecte. Caragiale va deveni „inactual” când noi vom fi conectaţi cu adevărat la o Europă pe care o curtăm de secole, pe care o prospectăm cu o curiozitate maladivă, o admirăm cu frică, dar în care nu intrăm decisiv, ne încurcă paporniţa noastră de lucruri şi obiceiuri dintr-un Ev Mediu prelungit până peste fire. Caragiale nu a criticat societatea vremii lui, ci mai mult, a demascat-o. Îi e/ era și lui ciudă, precum lui Cioran mai târziu, că nu reușim să sărim peste umbra noastră. Plecarea lui la Berlin, după 1905, a fost un act de neputință, de disperare chiar. S-a recunoscut învins de lumea pe care a pus-o, într-un anume fel, în mișcare.

– Caragiale le-a răspuns detractorilor volumului său de schițe intitulat Momente că „este o carte europeană”. Ce argumente îi confirmă această părere?

– Era o invitație la lectură, cred. Știa ce se scrie în Europa acelor vremuri, nu putea să scrie precum cronicarii de altădată, nici ca improvizatorii vremii sale. Limba română a căpătat coerența și frumusețea de astăzi trecând prin acea „strâmtoare” bine vegheată de Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Ispirescu, Alecsandri și alții. Caragiale avea conștiința harului, talentului, nu era un „scriitoraș” oarecare, chiar dacă literatura română nu era formată încă, ca să îl primească, să îl „absoarbă”. A apărut, ca și Eminescu, prea devreme în literatura noastră, a supraviețuit conjuncturilor, vremii, ostilității mediocrilor prin curajul de a fi și de a rămâne el însuși. Este condiția geniului, de altfel.

– Caragiale este produsul și etalonul unei lumi – fin de siècle și belle Epoque – cu tarele și seninul marginii și marginalității pe care le reprezintă Regatul României. Care este relieful acestui „continent” pe care-l stăpânește Caragiale?

–  O Românie nouă, într-un proces de urbanizare și europenizare și culturalizare, intra într-un conflict istoric cu o Românie tradiționalistă, rurală, slab culturalizată. Moftangiul era românul care se refugia din lumea „istorică” într-o lume când anistorică, când nouă, fără să-și schimbe obiceiurile, regulile, încercând să păcălească civilizația cu o șmecherie tipic dâmbovițeană, „miticul Mitică” fiind un fel de Bulă avant la lettrre. Dar iată o secvență care explică „durerea” care îl încearcă pe Caragiale, în contactul cu lumea concretă a vremii sale. Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care vrând să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sunt români, a fost arestat și condamnat de autoritățile magiare și a ajuns „chiriaş” al închisorilor ungureşti din Budapesta. Iată ce a consemnat Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, din lecția pe care i-a dat-o Caragiale, în acele condiții: „Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun. Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organică. Să vezi… ! Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra Neamţ. Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare. Stăteam la un amic, popă. Avea popa o iapă murgă. Zic, să mi-o dai părinte, dimineaţa…! Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Și-am plecat. Cât m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău. N-o puteam cârmui nicidecum. M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cât face iapa sta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om. – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învăţăm năravul. Știi ce? Când o încaleci şi ajungi la o răspântie, dacă vrei să apuce la stânga, tu tragi de frâu la dreapta. Da’ să tragi cumplit, auzi. Să vezi c-o ia la stânga. Aşa am făcut…! Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă. Ascultă-mă! Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia. Săracu’ de mine, măi băiete, când văd câte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici în creştet”.

– Nestatornicie și uzură, slujbe nenumărate și infidelități politice, fraternități și acuze de plagiat, dezrădăcinări și insecuritate, frondă și exil, amărăciune și umor, absurd și sarcasm, toate caracterizează lumea lui Caragiale, bio – și bibliografic. Cum ar arăta, cu ce s-ar ocupa, ce ar scrie – dacă ar face-o – astăzi Caragiale? În ce măsură poate fi imaginat un Caragiale al veacului nostru?

– Îmi imaginez un Caragiale marginalizat de o lume în care impostura a luat fața profesionalismului, în care falșii doctori dictează adevăraților doctori, în care profesionalismul este ținut la ușa mediocrităților care au pus mâna pe societate. Caion, care l-a acuzat total nefondat pe Caragiale de plagiat, va avea parte de aceeași justiție și azi, care va lua partea hoțului și delatorului, mâhnindu-l profund pe cel atacat pe nedrept. Probabil că ar fi plecat din țară, ca să mai moară o dată la Berlin. Mă îndoiesc că ar mai fi scris literatură. Poate ar fi deschis o berărie, ca să își înmoaie voluptuos mustățile în spuma halbei, în timp ce privește/ ar privi le televizor pe vreun ministru care se jură că nu a furat/ fură, în timp ce este prins cu mita/ șpaga/ comisionul în mână/ gură. Din câte știm, din mărturisirile din epocă, Caragiale avea un râs sănătos, ”homeric”. Așa mi-l imaginez, în momentele de relaxare: râzând în hohote, profilactic.

– Caragiale, în spiritul epocii, este un atent observator al politicului. Comediile, „momentele”, publicistica lui sunt centrate asupra efortului de a izola și de a stigmatiza amoralitatea, demagogia, ticăloșia, prețiozitatea, gregarismul, ignoranța. Care sunt lecțiile lui Caragiale? Ce este peren și ce este databil și circumstanțial în universul Caragiale?

– I s-a reproşat, prea adesea, că a gândit şi a scris „antiromâneşte”, că a văzut mai mult petele din soare decât strălucirea, că a văzut mai mult defectele naţiei noastre decât calităţile năclăite în sosul balcanic. A râs de proşti și proștii nu l-au iertat. A râs de moftangii și moftangii l-au pus la colț. A arătat cu degetul înmuiat în cerneală mizeriile politicianismului și politicienii l-au stigmatizat, i-au făcut în ciudă imitându-i, până în zilele noastre, personajele caricaturale. Politicienii l-au înfrânt pe Caragiale cu propriile arme, într-un fel. A râs de Mitică dîmboviţeanul, şmecherul care demonstrează că la Porţile Orientului învârteala şi aranjamentul sunt mai importante decât sinceritatea, munca sau valoarea. Nici nu ştim dacă scriitorul Caragiale a inventat lumea operei lui sau lumea românească l-a inventat pe Caragiale! Din Pristanda a făcut poliţaiul după care s-au croit generaţiile de după. Din Caţavencu, din Dandanache, din Trahanache a făcut modele de politicieni care traversează scena politică românească de secole. Ei existau, Caragiale doar i-a numit. Trebuiau să poarte un nume? Între timp și Pristanda și Cațavencu și Trahanache și-au luat doctorate plagiate și îi dau cu sâc lui Caragiale. Românii verzi ai lui Caragiale sunt „românii tricolori” de azi, care se bat cu cărămida patriotismului în piept, până primesc votul care să îi facă „nemurici” în parlament, în politică. „Românii verzi” ai lui Caragiale au avansat în istorie până la legionarismul de mai târziu, prea adesea discursurile „patrioților verzi” au imitat discursurile sforăitoare ale personajelor caragialene, zâmbetul amar s-a transformat în rictus dureros.

– Există o „moștenire” Caragiale în societatea, în literatura, în mentalitatea românească? Care sunt acei scriitori contemporani care continuă tradiția lui Caragiale? Menționați și operele lor.

– Nu există vreun scriitor român, indiferent de genul în care a scris, să nu fi preluat ceva din spiritul lui Caragiale măcar, dacă nu din „metodă”. Eugen Ionescu este cazul cel mai flagrant, „Cântăreața cheală”, de exemplu, este o prelungire a atmosferei din schița „Căldură mare” sau din oricare alt „moment” în care realitatea imediată se contaminează de absurdul (kafkian?) al existenței. „Suceala” lui Cioran, de exemplu, este tot „spirit de Caragiale”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *