Un trup de simțuri
În unul dintre eseurile sale despre cele cinci simțuri, filosoful Michel Serres afirmă că, așa cum trupul poate deveni conștient de sine, pielea atinsă de corpul celuilalt sau chiar de lumea exterioară capătă, la nivelul observării sensibile a realității, o conștiință de sine. Pe redarea experiențelor acestei conștiințe a tangibilului, mizează, în volumul piele pe piele (Casa de Pariuri Literare, 2021), Lia Faur, într-un discurs confesiv în care urmărește, în primul rând, senzația de autenticitate viscerală a dezvăluirii sau dezvelirii unui trup de simțuri, căruia nu îi lipsește ,,nervul etic” (O Nimigean), în relația cu propriul sine, individual sau matern, și cu lumea din jur.
Complexitatea acestor experiențe de apropiere sau respingere, care se răsfrâng, mai ales, asupra învelișului epidermic, modelându-l cumva sau, doar înfiorându-l, este dată și de conținuturile celor trei părți care, prin titluri (I. o cantitate neglijabilă de carne, II. O nouă formulă de supraviețuire (sau) plăceri ilicite, III. ar trebui să fiu mama ta) prefigurează ipostazele tematice/ traumatice, încărcate ori schimbate de noi semnificații, cu fiecare poem parcurs.
Astfel, o primă coordonată a acestui volum ne arată că, dincolo de stratul epidermic, poate fi bănuit, de fapt, nu un trup de viscere, ci unul senzorial. Deocamdată, datorită unei blazări în conformismul derizoriului mundan, trupul de carne apare într-o ipostază obiectuală, lipsit de afecte sau contur. Este perceput, fie ca o aglomerare de cărnuri, deformate, ce, însă, caută fericirea, una limitată: ,,pe dinafară e ceea ce se poate închipui/ un trup așezat cu grijă/ să se bucure și carcasa noastră de carne în viața aceasta” (hipnoza propriei obsesii); fie se expune în miezul bulversant al degringoladei umane, surprinse în propria ei agresivitate torturantă sau într-un clarobscur predominat de teamă și frustrare: ,,oamenii mari te calcă ușor în picioare tata nu se opune/ înjură se smucesc tu rămâi la nivelul cotului/ ești o cantitate neglijabilă de carne fragedă”.
(Re)sursele mnemonice determină, de fiecare dată, o succesiune de secvențe în care o anumită atmosferă sărbătorească întreține un cadru evocativ, dominat de o sensibilitate vivantă, pe alocuri, joculară: ,,în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte/ o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben/ mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun/ vor dormi în compartiment apoi în gară până se deschid magazinele/ e prima oară în tren/ va fi mereu zăpadă chiar dacă băiețelul i-a spus/ că o va fura pe toată la noapte” (hăinuțe pentru nori). În altă parte, însă, această sensibilitate conferă mărturisirii, nu de puține ori, alerte, o perspectivă mistică, apropiată de sfera inefabilului și exprimată printr-un desen al unui intimism hieratic, unde un anumit simț al fragilității este expus prin alternanța coloristică dintre mirajul exotic și (pseudo)decăderea spirituală: ,,Devii trecător doar când practice trecerea conștient. Urmăresc păsări în zbor. Se întorc stoluri de flamingo roz. Fur flori cu nume caudate… Migdalele trec din mână în mână. Albe și negre. Grele și ușoare. Dumnezeu mă găsește de fiecare dată. În sinagoga de la Griba am aprins o lumânare pentru sufletele noastre îngrămădite în coșul pieptului – o cutie a milei” (pauză 2).
Totodată, când sunt evocate, într-un poem tulburător, imagini ale revoluției, tonul confesiv capătă o amploare/ paloare traumatică, pe măsură ce imaginea trupului ucis al unei persoane dragi conturează atmosfera unui decepționism expresionist, de o tulburătoare luciditate. Portretul cadaveric pare surprins printr-o nuanță hiperbolic-thanatică ce tinde, cu forță copleșitoare, casantă, să anuleze întreaga realitate istorică: ,,doar pe tine te cred/ când vorbesc despre libertate/ camarad inocent cu o gaură delicată cât vârful de la țigară/ deasupra arcadei drepte/ tânăr ucis într-o catedrală sfințită cu creierul său” sau ,,un buldozer cu dinți adânci a săpat o groapă cât nouă/ pentru camarazii de la căminul de nefamiliști”. Finalul, care se apropie de dramatismul byronian-prometeic, vine să întregească această atmosferă de realism sumbru prin proiecția spectrală a altui trup lipsit de viață, surprins în brațele unei tinere, care se întind și se prelungesc prin brațele-trepte ale catedralelor lumii, întocmai ca într-o Pietà postdecembristă a durerii fără margini: ,,promitem solemn să-i cinstim memoria eroului prea puțin cunoscut/ tânărului care ne stă în coastă/ și revine obsesiv în fiecare decembrie pe treptele catedralei/ trupului prăbușit în brațele unei fete” (rămășițele zilei).
A doua coordonată a cărții proiectează o întindere a fragilității, a sensibilității, dusă până la acele dimensiuni hiperbolice și unde echilibru celei ce se confesează, se frânge sau se disipează. Apoi, ceea ce rămâne, pentru poetă, dintr-un concret fisurat sunt imaginile propriei imaginații, ca proiecții mnemonice ale inconsistenței oricărui act uman/ emoțional: ,,Claustrarea mă protejează de mine însumi. Cine este femeia care crește până umple camera? De ce mă sufoc când li-ber-ta-tea își strânge lucrurile și lasă spațiul gol să pot respira? Cel salvat devine propriul tău parazit. Niciun cuvânt nu trebuie să iasă afară. Rămână imaginea altora. Rămână scrâșnetul. Rămână totul imaginat. Privirea se întoarce mereu peste umăr. În urmă nu e nimeni și totuși e zgomot” (Pauză 3).
Când propriul corp nu se mai încadrează într-o ordine firească, devenită neîncăpătoare, brusc sufocantă, atunci ies la suprafață elemente traumatice care alcătuiesc, ca într-un puzzle ale cărui piese devin tot mai mici, aproape că dispar, un fel de recluziune în carcera familială, impusă de reguli paternale, responsabile, în cazul fiicei, pentru: pierderea orientării gravitaționale, disconfortul anumitor neîmpliniri, teama de eșec, vinovăția fără vină a legăturilor materne care nu pot fi smulse în sau din adânc: ,,carnea ta are nevoie să iasă din câmpul gravitațional/ pentru femeia cu fața încă tânără/ viața înseamnă încălcarea punctuală a regulilor impuse de tată/ să câștigi toate concursurile să nu fii un nor sterp i-a spus/ frica lucrurilor neînțelese rămâne la vedere/ ca o resemnare blândă/ fiicele continuă ridul adânc al mamei/ vinovăția se împarte odată cu platoul de porțelan/ fiecare și-o înghite cu o gură de vin”.
Prin apropierea, chiar lipirea unui corp de alt corp, nu este generat acel cadru intim al atașamentului, al tandreții, căci ,,unde există acel teritoriu al întâlnirilor neutre dintre organele noastre flămânde” (poem de leagăn) apare, mai degrabă, dorința de explorare simpatetică a unei memorii ce devine o cutie de rezonanță a traumei; în care se derulează experiențe ale maternității evocate prin transformările sau stagnările prin care trece trupul celei care a născut și care apare, astfel, ca un trup de simțuri, (asemănător trupului sufletesc al Hortensiei Papadat Bengescu), ieșit parcă din orice constrângere carnală, expus însă unei sensibilități aflate la granița fluidă dintre nesiguranță și sufocare, dintre însingurare și un fel de autism sinestezic, responsabil pentru un fel de atonie a simțurilor: ,,tinerețea m-a adus înspre un fel de experiență/ ce-mi displace profund/ scriu despre carne/ demonul se apropie cu pașii unui sinucigaș/ ne acoperim capul cu valuri/ am născut pe cale naturală/ sunt femeie albă unu șaizeșcinci/ carne pe carne piele pe piele să rămână aici în urma fluidului/ lângă tine mă strecor la capătul puterilor/ vorbim despre rămășițe în timp ce ne explorăm lacrimile (din cutie).
Structura tactilă a apropierilor devine radiografia unui tangibil care este în măsură să readucă, în mod fulgurant, între cele două corpuri, o recunoaștere ritualică: ,,pielea semitransparentă întinsă pe jos/ o atingere cu dosul palmei/ structura tactilă între mine și tine” (autogara voiajor). În alte părți, trupul epidermic, dotat cu o sensibilitate extrem de ascuțită, apare în prim-planul unor secvențe în care sinestezicul tinde să înlocuiască/ să anuleze parcă întreaga desfășurare a realității: ,,verific imponderabilitatea la cald/ în interiorul scândurii carii rod până la ultima scăriță/ am nesocotit toate poruncile/ acum cablul mă leagă de tine tu conduci eu la mila ta” (derută), până când se ajunge la un moment de intens paroxism senzorial, când, deopotrivă, legăturile cu realitatea și cu imaginația onirică sunt scurtcircuitate, fapt care duce la o dezmembrare a corpului, o deformare a coloanei vertebrale, acest ax al stabilității: ,,fricile nu țin cont de valoarea leului la bursă/ totul se întâmplă în afara multinaționalelor/ te ridici din șira spinării coastele se desfac până începi să urli/ nimic nu te vindecă/ o defecțiune întoarce visele împotriva ta/ le amestecă în timp ce își pierd urma/ scâncești în telefon/ totul e sortit focului” (derută).
Fiecare experiență erotică devine o aventură metaforică a natalității, întrucât ,,inima e construită ca o placentă” aflată, în relația cu realitatea din jur, pe același fond tensional al unor simulacre de fericire ce frizează derizoriul sau pastișa, ambele învăluite în cenușiul decepționist al renunțărilor sau al suferinței: ,,ai atins toate membranele până la sângerare/ fac o listă cu bucuriile noastre disperarea s-a înfruptat din noi/ știm că nu mai e nimic de făcut când se întrerupe lumina/ simularea unei aureole în jurul capului nostru/ e cea mai inspirată alegere/ suferința nu e niciodată suficientă fără destrămare” (până la stele).
Asemănătoare cu atmosfera din volume ca Dicționarul Mara de Dan Coman, Sebastian în vis de Radu Vancu sau Universul Mama de Vasile George Dâncu, ultima parte a acestei cărți este formată din poeme sau micropoeme ce surprind, într-un stil apropiat de cel jurnalier, secvențe din experiența maternă, prezentată într-o alternanță parabolică de glisări între diverse, dar nu și antagonice, ipostaze ca: mama-copil și copilul-mamă sau între mama-fetiță și fetița-mamă sau fetița mamei: ,,în timp ce dormi păzesc aerul să nu se facă praf/ exagerez grimase în oglindă totul pare firesc/ pielea devine de-a dreptul transparentă/ și vinișoarele se întind ca șerpii/ într-un corp de fetiță” sau ,,peste capul tău s-a scurs o găleată de mir/ ca un lichid amniotic dintr-o placentă uriașă/ a curățat totul/ mama tânără ți-a atins fruntea/ bucățele de sânge i se lipesc de trup/ lipitori nesățioase pe carnea femeii/ nu te teme de cuvinte prea mari” sau ,,ascultam cu urechea și înăuntru era cineva/ mama e alta decât mama cele două femei sunt mamele mele/ când una pune piciorul pe mine cealaltă mă trage în cușcă”. Toate aceste secvențe redau o atmosferă unde legăturile se desăvârșesc sau, dimpotrivă, se fracturează, într-un continuu flux de tandrețe sau grijă dintr-un univers matern, de cele mai multe ori, interogativ, aflat în permanentă căutare de sine, dar și de cunoaștere a trupului ieșit din alt trup, un teritoriu al fragilității sau al identității fluctuante.
Straturile epidermice, suprapuse, reprezintă granița fragilă dintre carnal și senzorial, dintre aparențe și esențe, dintre limită și deschidere afectivă. Ele pot sugera ideea nevoii de lipire sau alipire a două trupuri, în ideea în care, așa cum spune poeta în alt vers, ,,singur trupul mai ține inima dezghețată”.
