Urmuz – sinucidere enigmatică?

            Sinuciderea atât de… enigmatică, la șosea, cu un glonț de pistolet tras în tâmplă, a grefierului de la Înalta Curte de Casație din București, a fost taxată atunci, ca și mai târziu, ca un fapt divers. Neobișnuită era însă întâmplarea de a recunoaște în persoana acelui nefericit individ, pe unul dintre scriitorii epocii, care semnase, de curând, cu pseudonimul Urmuz, câteva texte girate de Tudor Arghezi, într-o revistă ce venea doar în tangență cu literatura. Nu m-am putut împăca defel cu această acceptare, a absurdității gestului, de către cei de atunci ca și de cei de după aceea. Un gest inexplicabil? Nimic pe lume nu este întâmplător. Așa că m-am încăpățânat să mă aplec cu mult mai multă stăruință asupra operei și vieții acestui scriitor, a cărui operă distona atât de mult, radical, față de modul tradițional în care se scria atunci (și se scrie și azi). Am fost pasionat să aflu cum îi descifrează opera și viața exegeții contemporani lui și cei care l-au receptat post-mortem, până în zilele noastre (Vezi volumul meu Urmuz în conștiința criticii, Editura Cartea Românească, București, 2014). În cele din urmă, cocluzia mi s-a deslușit în toată simplitatea și măreția adevărului faptei urmuziene. Și ea poate fi verificată de către oricine e dispus că aducă totul la un numitor comun…

            Urmuz a inventat un model de creație literară, ce părea multora o simplă joacă. Pentru el însă, creația aceasta echivala cu un nou unghi de a vedea și de a înțelege lumea în care trăia. (Avea revelația savanților care au descoperit că pământul se învârte în jurul soarelui). Era formula, era patenta lui, pe care o propunea cu deplină conștiință a actului creator, lumii…

            A scris în această manieră câteva texte, într-un timp scurt, texte pe care le-a tot văzut și revăzut, șlefuind exprimarea, câțiva ani în continuare. Până ce, cuiva, altcineva decât prietenii de cafenea, și-a dat seama de valoarea exactă a inovației sale și le-a așezat, așa cum de fapt trebuiau așezate, în rândul scrierilor literare autentice. Era împlinirea desăvârșită a misiunii  lui Urmuz. Acum, ca scriitor, a încercat să mai producă și alte texte, în continuare. Și-a dar seama însă că formula sa era o capcană în care odată căzut nu putea să mai scape, conmtinuând n-ar fi făcut altceva decât să se autopastișeze. Or, acest compromis nu-l putea accepta, el, cel care a adus în lumea literelor un alt mod profund original, de a gândi și a scrie literatură. Și-a dat seama că a continua să scrie în această manieră însemna a se autoanula ca scriitor. Și-a dat seama că misiunea lui era împlinită. La ce bun să mai trăiască dacă avea să scrie… la fel. Să repete, cu alte cuvinte aceleași texte? Adică să se repete la nesfârșit?! (Încercarea le-a fost fatală tuturor celor care, după aceea, au căutat să-i… imite scrisul! Interesant, operele acestora n-au fost decât proba că se poate scrie astfel dar originalitatea formulei era, rămânea a lui Urmuz). El trebuia să-și încheie contul cu viața odată cu conturile literare. Trebuia să sfârșească atunci, în momentul confirmării sale ca deschizător de drum… Că această confirmare – pe care el a intuit-o din prima clipă – a venit mai târziu, este o altă chestiune, care nu mai depindea de el. Așa încât sfârșitul unei cariere implica, obligatoriu, pentru o conștiință artistică demnă, și sfârșitul existenței sale ca individ social. Era convins, în acel moment, că prin fapta sa – literară și umană – avea să supraviețuiască.