Ușa

Mă trezisem iarăși cu noaptea în cap, simțind-o cum îmi bate lent câte un cui de astenie în creier. Era foarte cald, iar în aer era atât de multă umezeală încât de abia puteam să respir. Noroc că nu aveam insomnie, însă nici nu puteam să mă odihnesc. O dramă mediocră ce se repeta în fiecare vară.

Am deschis smartphone-ul și am început să scrolez pe Facebook. Multă lume posta poezie și muzică la greu. Copiii geniali le dictau părinților și mai geniali aforisme în timp ce se jucau cu piese de LEGO. Unele femei se mințeau între ele, spunându-și una alteia în comentarii la poze că sunt foarte frumoase. Altele își ștergeau pozele cu foștii iubiți, iar foștii iubiți sharuiau glume proaste de pe 9GAG. Fiecare încerca cumva să-și șteargă sau să-și uite trecutul. Din păcate timpul era ireversibil și pe Facebook. Însă, în mare parte, viețile de cuplu mergeau foarte bine în mediul digital. Aproape că-mi trezeau invidia. Lumânări și sticle de vin, cutii de bomboane și mese în oraș, zâmbete largi și asfințituri superbe, festivaluri de muzică și declarații de dragoste.

M-am plictisit repede, și am intrat și pe Instagram. Aici era plin de fotografii din concediile de la mare. Multă lumină, stânci frumoase și voie bună. Toți un zâmbet și un citat motivațional în reflexia ochelarilor de soare. Debitau de energie pozitivă, dar, cu siguranță, zbuciumul din ei înșiși încă nu dispăruse, și nici nu avea să dispară în totalitate vreodată.

Se spune că viața așa-zis bună a celorlalți de pe social media are darul de-a te deprima. Îți deprimă primata plină de vicii și capricii din tine. Și atunci trebuie să dai fuga la primul bananier, să te urci cât mai sus, și să te arunci de acolo cu o banană în gură, făcându-ți un selfie și mai șmecher. E marele concurs al primatelor deprimate. Cine pare mai fericit în viața digitală. Homo Sapiens Selfie. Însă adevărul e că îmi era un pic ciudă pe ei.

La un moment dat citisem undeva pe net că lumina de la ecranul mobilului are un efect de întârziere asupra secreției de melatonină din creier, ceea ce nu te ajută să adormi. Nu știam ce să mai fac, așa că am deschis larg geamul, dar înăuntru a intrat și mai multă căldură, de parcă și ea încerca să se ascundă de ea însăși.

M-am dus la baie, m-am spălat pe față, mi-am băgat capul sub chiuvetă, iar la sfârșit am băut niște apă din căușul palmei. Îmi plăcea mult de tot să beau apă așa. Simțeam că era ceva primordial în acest gest. Dacă s-ar fi putut mi-aș fi făcut injecții cu cuburi de gheață, să văd cum cuburile îmi intră în vene, iar de acolo fluxul sangvin le poartă mai departe prin corp, îmi îngheață inima, și-mi aduc somnul.

Tot timpul îmi dorisem să dorm într-un iglu, să am doar un pinguin cu mine, care să-mi țină companie. Eu să mănânc toată ziua Kinder Pinguin, iar el pește. Însă cred că ar fi fost important să nu vadă ambalajul, căci asta l-ar fi supărat. El m-ar fi învățat să merg ca un gangster și mi-ar fi destăinuit secretul împerecherii pe viață, iar eu i-aș fi povestit despre ceva frumos din istoria omenirii și despre plăcerea de-a nu face nimic. În fiecare zi, ne-am fi măsurat cu grijă singurătățile, le-am fi pus pe jos, și le-am fi dat de-a dura de la unul la celălalt. Singurătățile ca niște bile umplute cu nimicnicie. Să nu ne fi plictisit niciodată de-a ne juca cu propriile singurătăți. Ah, ce vis minunat de gheață!

Și că tot am pomenit de gheață, la lucru ar fi trebuit de mult timp să fi spart gheața și să-i fi cerut șefului meu să lucrez mai des de acasă, și poate așa aș fi reușit să am mai mult timp pentru mine. Dar ce să fi făcut cu mai mult timp pentru mine? Să mă fi apucat să învăț ceva nou? Asta părea să fie ceva la modă în lume. Un lucru care ținea de spiritul motivațional, de dezvoltarea personală. De parcă fix asta ne lipsea. În loc să ne fi gândit dacă era îndeajuns cât știam din ce știam și dacă ceea ce știam și cunoșteam.

Pe de-o parte, eu încercasem să fiu cât se poate de bun în viață, sau cel puțin asta speram că făcusem. Mereu crezusem că esența lucrurilor adevărate din viață stătea în speranța cu care le investeai. Pe de altă parte, încercasem să fiu și suficient de bun la lucru. Sau cel puțin asta îmi dorisem. Cred totuși că acest lucru avea o importanță mai mică, deși era un lucru care compunea o mare parte din țesătura vieții, dar a vieții de suprafață, ca un desen pe o mușama murdară și ruptă.

Dar zbuciumul avea să rămână tot înăuntru, ca un cântec tribal. Un cântec tribal de ne-nțeles, cumplit de ne-nțeles, adânc și invariabil. Nu știu de ce, dar mintea mea mă dusese cu gândul la copilărie, însă nu la o amintire anume. Doar la copilărie. Problema era că nu prea îmi aduceam aminte multe lucruri din copilărie, doar că fusese bine. O stare incoruptibilă de bine. Mâncam, dormeam, mă jucam, și nu aveam nimic altceva de făcut, căci timpul era doar o poveste spusă de anotimpuri. Pe când acum eram ocupat de tot felul de lucruri pe care nu mi le doream neapărat și de care nu știam cum să mă scap cât mai repede. Timpul devenise un monstru insațiabil care mă consuma.

Am simțit din nou cum noaptea îmi mai bătea lent un cui de astenie în creier. M-am gândit că ar fi bine să ies la o plimbare prin parc, dar mi-era lene să-mi schimb și hainele de pe mine, așa că m-am dus până la frigider să-mi iau o înghețată Best. Am anticipat plăcerea pe care aveam s-o resimt odată ce aș fi gustat-o, dar, când am deschis sertarul, am descoperit că rămăsesem fără dulcele meu preferat, ceea ce m-a supărat.

Ca să mă detașez de asta și să încerc să ies din starea de lehamite, m-am apucat să-mi calc un tricou și o cămașă pentru lucru. Călcatul m-a deconectat un timp de la gândul că nu dormisem, și, când am strâns masa, am fost surprins să văd că am haine călcate pentru toată săptămâna. Nu pierdusem noaptea chiar degeaba. M-am pus la loc în pat, am dat drumul la televizor, și am sărit ca un cal de iarbă de pe un canal pe celălalt. Văzusem o mare parte din filme, și deja începea să mă enerveze că le tot repetau, când am dat de Arrival. În film, limba vorbită de extratereștri permitea o posibilitate de alterare a experienței timpului. Scrisul folosit de ei în comunicarea cu personajele principale reprezenta o ortografie non-liniară. Nu avea cap sau coadă, astfel încât putea fi citit oricum. Percepția timpului la ei era tot non-liniară. Louise Banks, profesoara de lingvistică, interpretată de Amy Adams, începe să învețe limba lor și ajunge să vadă în viitor. Între timp, omenirea ajunsese în prag de război global, pentru că îi era frică de ceea ce nu putea să înțeleagă. Nu mă surprindea acest lucru, căci, în mare parte, în istorie problemele au apărut din cauza absenței comunicării. Atmosfera din film era una melancolică, pentru că profesoara ajunge să înțeleagă pe parcurs ce o să i se întâmple. Pentru ea, speranța, care este legată de obicei de viitor, devine nostalgie.

Mi-am extras din film ce idei am putut și le-am întors pe toate fețele în mintea mea. Dacă limba modelează modul în care gândim, atunci și imaginația modelează modul în care trăim. Modul în care ne închipuim că suntem în viață. Totul e un chip cu multe chipuri, cu multe sensuri, cu multe direcții, și toate sunt greu de perceput. Noaptea e un chip obscur. Insomnia e un chip tulburat. Conștiința e un chip invizibil. Stresul e un chip apăsător. Chipurile începutului și sfârșitului se împletesc într-o scară răsucită, devenind ADN-un unei creaturi inimaginabile, care urcă în Cosmos, pierzându-se într-o gaură neagră, pierzându-se în necunoscut.

După aceea, mi-am închipuit un labirint din care trebuia să iasă o broască țestoasă. Trecuseră o sută de ani și ea nu mai ieșise. O sută de ani de încercări ratate într-o singurătate ca o picătură chinezească. Pic, pic, pic.

Dintr-o dată, în singurătatea mea picurată, ceva mi-a atras atenția. Ceva la ușă nu era cum trebuie, părea oarecum altfel, părea mai joasă. M-am ridicat din pat și m-am dus la ușă. Nu puteam spune cu exactitate dacă era mai joasă. Cred că doar mi se părea de la oboseală, care mă făcuse prizonierul ei, dar chiar și așa spre dimineață am adormit, ca la șapte să mă trezească alarma. Eram ca un zombi, spatele mă durea îngrozitor, și iarăși aveam să întârzii la lucru. Am mâncat o banană și am luat-o fără să mă grăbesc pe jos. Ziua a trecut greu, indiferent de numărul cafelelor băute și numărul video-urilor vizionate pe Youtube. Aveam ceva treabă de făcut, dar mai era mult timp până la deadline. Am decis să amân discuția cu șeful legată de posibilitatea lucrului de acasă, căci nu aveam destulă energie pentru asta. Când am ieșit de la lucru, am luat primul taxi din stație și m-am dus direct acasă, unde am făcut rapid un duș și m-am pus la somn, reușind să dorm cam o oră. Însă când a venit noaptea nu am putut să dorm deloc. Căldura asta nebună nu-mi dădea pace, și, ca să scap de ea, mă tot duceam la baie și-mi băgam capul sub chiuvetă. Apa e cu adevărat o minune. Cât mi-aș fi dorit să mă liniștesc și să dorm în apă.

Când m-am întors în cameră, m-am lovit cu creștetul capului de tocul de la ușă, ceea ce mi-a lăsat un cucui. A trebuit să mă aplec un pic ca să intru în cameră. M-am frecat la frunte și m-am trântit pe pat, uitându-mă contrariat la ea. Era… mai mică, sau poate mai crescusem eu între timp. Ar fi fost culmea, dar ce m-aș mai fi bucurat. M-am dus fără prea mari speranțe să mă măsor, dar, din nefericire, rămăsesem tot la 1,70 cm. M-am gândit că aș fi putut halucina de la nesomn, iar asta nu ar fi fost chiar imposibil, însă cel mai bine era să verific de dimineață.

Când m-am trezit, capul meu a avut aceeași soartă tragică, și s-a mai ales cu un cucui. Mi se părea ciudat, dar nu aveam timp atunci să încerc să-mi dau seama ce se întâmplase. Cât am fost la lucru nu am putut să mă gândesc decât la ușa de la cameră. În pauza de masă, colegii îmi povesteau de năzdrăvăniile făcute de copiii lor, de rate, mașini, gadgeturi noi și de vremea instabilă, iar eu răspundeam laconic și dădeam aprobator din cap, în timp ce-mi mai luam o cafea de la tonomat.

Odată ajuns acasă, imediat m-am dus să măsor ușa de la cameră, apoi am luat la rând și celelalte uși din casă. În concluzie, era mai mică decât toate. Nu cu mult mai mică, un pic mai mică, dar, orișicât, mai mică.

M-am dus lângă ea, m-am pus în genunchi și am început să o cercetez îndeaproape. Am observat multe locuri în care sărise vopseaua, crăpături, urme de degete, fire de păr sau de pensulă prinse sub vopsea, praf, mizerie, fire de pânză de păianjen, dar nimic nelalocul său. Ușa era la fel, doar că mai mică.

Cel mai probabil că intrasem și ieșisem pe ușa asta de mii de ori. O trântisem de mii de ori și fusese închisă, deschisă, și întredeschisă de mii de ori. Mă purtasem cu ea după cum avusesem eu chef, iar acum ușa se revolta față de mine, micșorându-se. Nu mai dorea să rămână la fel, și, chiar dacă tăcea, se schimbase. Aveam de-a face cu o schimbare de atitudine, o răbufnire de orgoliu, sau poate cu o criză de identitate. Poate că ușa își dezvolta conștiința de sine, poate că își descoperea propriul Ego, își afirma identitatea, dar ce fel de identitate?, poate că se întreba în sfârșit Cine sunt eu? Poate era doar confuză, iar perioada asta avea să treacă, întorcându-se la starea de dinainte, poate că i se trăgea de la vreme, ca atunci când te doare un genunchi sau un umăr.

Ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi vorbit, dar poate că acesta era modul ei de-a se exprima. Nu aveam de unde să știu, căci nu vorbeam limba ușilor care se micșorează, și nici nu credeam că ar fi fost posibil să descifrez ce-mi spune, dobândind puterea de a-mi vedea viitorul, ca-n Arrival. Totuși ușa nu era vreun extraterestru care vorbea o limbă diferită, era doar o ușă veche care vorbea o limbă de lemn. Mă enerva deja această schimbare bruscă din casa mea, această neconcordanță cu spațiul locuibil, și, de nervi, i-am dat un picior. Ușa nu a spus nimic, iar eu m-am ales cu o durere puternică. Am înjurat-o de toți dumnezeii – de parcă ea ar fi avut vreo vină -, apoi am ieșit să-mi iau un kebab și o Coca-Cola.

Însă chestia asta nu-mi dădea nicicum pace. Voiam neapărat să găsesc un răspuns la acest mister, așa că, într-o zi, l-am chemat la mine în casă pe vecinul de la parter, care era tâmplar de meserie, să-i arăt ușa. Cumva speram că el, datorită experienței sale de lucru, ar fi fost în stare să-mi dea o explicație logică pentru micșorarea ușii. Credeam că dacă dă formă lucrurilor le și înțelege în mod intim, sperând că ar putea intui ceva în afara sferei mele de cunoaștere. S-a scărpinat în cap, a oftat, și mi-a confirmat că ușa era într-adevăr un pic mai mică. Dar s-a uitat la mine neîncrezător, ca și cum mă suspecta de ceva, ca și cum eu aș fi fost de vină. Mi-am dat seama că în sinea sa mă judeca, sau poate credea că sunt nebun.

În ziua următoare l-am văzut la el în garaj, reparând ceva la mașină. Am simțit că într-un fel mă evită, însă m-am dus la el și l-am întrebat dacă are nevoie de o mână de ajutor. Mi-a răspuns că nu, că se descurcă și singur, și s-a întors la ce făcea mai înainte. Am mai rămas câteva momente pe acolo, așteptând să mă întrebe de ușă, dar nu a făcut-o. Avea alte lucruri mai urgente de făcut decât să se tot mire de ușa mea, ceea ce nu era de condamnat. Cel mai bine era ca fiecare să-și vadă de treaba sa. Până la urmă, ușa mă privea pe mine, nu pe el.

Și, într-adevăr, ușa mă privea pe mine. Stătea acolo și mă privea îndelung. Nu-mi scăpa nicio mișcare, nicio respirație, niciun tremur. Adică simțeam că mă privește. Mă învârteam ca un prost prin cameră, iar ea nu mă scăpa din ochii ei de lemn. Îi simțeam privirea de celuloză pe mine, ca o lipitoare. Mă uitam și eu la ea, dar mă uitam degeaba, fără să înțeleg mare lucru, fără să fiu impresionat de ea, așa cum te uiți la un tablou de Rothko, un tablou intitulat „Fără titlu”. Depindea de mine să-i înțeleg semnificația, ceea ce ar fi putut să însemne multe ore pierdute degeaba în fața ei, și nu-mi doream asta. Așa că am luat un marker negru și am scris mare, cu litere de tipar, una sub alta, direct în mijlocul ei, trei întrebări: De ce faci asta? Ce vrei de la mine? Cu ce te pot ajuta?

Mă așteptam ca răspunsurile pe care avea să mi le dea să apară scrijelite în ființa ei organică, ceea ce nu s-a întâmplat. M-a dezamăgit tăcerea ei, sau poate că doar mă ignora. Era o ușă nepăsătoare cu privire la curiozitatea mea. Îmi era greu să-mi dau seama de ce manifestă așa un comportament. Eu încercasem să comunic cu ea prin mijloacele pe care le aveam la dispoziție, iar ea mi-a întors spatele. Poate că, între timp, și adormise, visând vise de apă și rășină.

În cameră era o liniște mormântală îmbâcsită de căldură, de parcă aș fi locuit de unul singur într-o mlaștină, însă pericolul era acolo, pândind în dedesubturi ca un crocodil. M-am dezbrăcat de toate hainele, am stins lumina, m-am băgat sub cearșaf, și am început să număr în minte, sperând să adorm.

De-a lungul nopților am observat cum ușa se micșorează tot mai mult și îmi era tot mai greu să ies din cameră și să intru înapoi, fiind nevoit să mă târăsc pe sub ea. Îmi era frică să nu rămân prins sub ușă și să nu mai pot ieși, murind astfel de sete. Așa că mi-am luat toporul din uscătorie cu intenția de-a o dărâma. Când am dat să o lovesc, ușa s-a lăsat repede în jos și era cât pe ce să-mi tai piciorul. Am mai încercat de câteva ori s-o lovesc, fiind de fiecare dată precaut, dar nu am putut. Eforturile mele au fost în zadar, prin urmare, fiind, cum se spune, strâns cu ușa, a trebuit să găsesc o altfel de ieșire. Am ajuns astfel să escaladez geamul din cameră și să merg pe cornișa casei, intrând pe geamul din baie. Norocul meu că distanța era foarte mică și nu-mi era greu să întreprind o astfel de acrobație. Locuiam la etajul unu iar dacă aș fi căzut nu ar fi fost chiar atât de grav. Totuși, dacă s-ar fi întâmplat, m-aș fi putut accidenta, mi-aș fi putut rupe o mână sau un picior sau chiar gâtul. Însă, momentan, nu puteam să ies altfel. Ușa nu îmi mai dădea voie să ies pe ea ca altădată. Parcă asta se întâmplase acum secole, nici nu mai țineam minte cu exactitate când se schimbaseră lucrurile. Mi-a trecut prin minte să-i dau foc, dar am îndepărtat rapid acel gând, știind că ar fi fost inutil.

Am mai încercat o dată să-l aduc pe vecin să-mi vadă ușa, care devenise aproape cât o cutie de chibrituri. Mi-a spus, fără nici măcar să se uite la mine, că are ceva treabă, și a intrat imediat la el în casă.

Cu timpul nu prea m-am mai văzut cu el, iar bănuiala mea era că își făcuse un alt program. Cum nu aveam chef să tot ies pe geam, dormeam pe canapeaua din sufragerie și speram ca ușa să-și revină de bună voie la normal. Însă asta nu s-a întâmplat, căci, între timp, ușa dispăruse cu totul. De fapt, cred că era tot acolo, doar că nu mai era vizibilă ochiului omenesc. Nu înțelegeam ce o nemulțumise chiar atât de mult, doar nu mai încercasem să atentez la viața ei. Acum, în locul ei, era un zid.

Era deja prea mult, așa că m-am interesat printr-o cunoștință de un inginer constructor, care a venit la mine  acasă cu un muncitor. Nu m-au întrebat nimic de zid, l-au spart și mi-au făcut o altă ușă.

În prima noapte, cu noua ușă ridicată, am dormit la fel de greu ca până atunci. M-am trezit și m-am dus la baie să-mi bag capul sub chiuvetă. Când m-am întors, am descoperit că ușa era închisă. Astfel a trebuit să ies și să intru din nou pe geam.

Odată ajuns în cameră, am văzut că ușa veche reapăruse și era la fel ca la început. Acum trăiam într-o cameră cu două uși, ceea ce complica și mai mult lucrurile. În scurt timp, mi-am dat seama că viața mea intimă era la cheremul lor, a două uși complet independente de voința mea. Două uși ca două probleme foarte grele, de formă dreptunghiulară, pe care nu eram în stare să le rezolv, pentru că nu eram vreun Elon Musk, mintea mea nu era o explozie continuă de idei, iar problema era pur și simplu de nerezolvat pentru mine.

Pe care dintre uși să fi ieșit mai întâi? Oare ar fi contat? Am ales să ies pe cea nouă, dar am intrat înapoi în cameră pe cea veche. Am încercat și invers, și a funcționat, ceea ce mi-a dat un sentiment de ușurare. Am făcut o poză ambelor uși pe care mai apoi am urcat-o pe Instagram și pe Facebook cu întrebarea: Care ușă se deschide?

Până a doua zi strânsesem 105 răspunsuri, însă acum niciuna dintre uși nu se mai deschidea. Se jucau cu nervii mei, care, oricum, erau întinși la maxim. Am fost obligat să aleg din nou varianta geamului, și chiar nu mai voiam să fac asta, fiind convins că în curând aveam să cad.

Astfel am luat decizia de a căuta să profit de pe urma acestui eveniment inexplicabil din viața mea. Mi-am spus că nu mai avea rost să-i cer șefului meu să lucrez de acasă, căci nu mai avea rost să lucrez vreodată de atunci încolo. Voiam să le scriu unor publicații mari despre ce mi se întâmplase, sperând să trimită la mine acasă niște specialiști în fenomene paranormale ca să investigheze cazul. Poate s-ar fi ajuns să se facă un film sau un serial despre asta. Mă vedeam deja invitat pe la diverse emisiuni, devenind în scurt timp celebru.

În timp ce mă gândeam entuziasmat la toate astea, vedeam cum ușile se micșorează tot mai mult. Mă dezaprobau de față cu mine, împotrivindu-se cu toate substanțele organice și anorganice din ele planurilor mele de succes și faimă. Era totuși destul de penibil să încerc să am un câștig de pe urma a ceva ce nu depindea deloc de mine. Nu era meritul meu că mi întâmplase așa ceva, așadar ușile aveau dreptate.

Brusc mi s-a făcut rușine, m-am așezat în genunchi în fața lor și m-am rugat de ele să nu mă părăsească, promițându-le că nu aveam să le dau vreodată în vileag. De acum încolo puteau să-și țină de urât una alteia, vorbind într-o limbă de lemn pe care doar ele două o înțelegeau. Puteau să se joace cu nervii mei cât voiau, puteau la fel de bine să mă facă să-mi imaginez toate astea, sau să mă facă să-mi pierd mințile, chiar nu mai conta.

Eu aveam șansa de-a rămâne în permanență surprins când încercam să ies din cameră și să intru înapoi, iar asta îmi era îndeajuns.