Valoarea estetică şi dialogul cu epoca     

Valorile estetice se situează, se ştie, între autonomie şi heteronomie, ele fiind afectate de accidente ale istoriei, de eroziunea timpului, de sensurile pe care diferitele culturi şi civilizaţii le conferă operelor, existând un dialog continuu al valorii cu epoca în care s-a născut, în care este receptată şi valorizată. Statutul valorii estetice este relevat, de altfel, prin raporturile dintre factorul generic şi contextul social-istoric. José Ortega y Gasset operează o distincţie între satisfacția estetică în sens mai amplu – ca plăcere estetică generată de spiritul uman în generalitatea sa – și plăcerea estetică în sens strict, ce reiese din mecanismele contemplației, arta fiind un barometru al modului nostru de trăire. Pe de altă parte, stabilitatea valorilor rezultă din expresivitatea stilistică a operei literare, din convergenţa între formă şi fond, din arhitectura sa revelatorie şi din ecoul ideatic pe care îl presupune. Tudor Vianu definea opera de artă ca fiind ceva care trebuie să posede atributul originalității imuabile și acela al unei ilimitări simbolice.  Aşadar, originalitatea este un criteriu important al durabilităţii şi stabilităţii valorilor estetice. Tocmai de aceea, rolul criticii, şi teoretic, şi practic, este acela de a discerne între valoare şi non-valoare, prin examinarea reliefului operei, prin relevarea sensurilor sale şi analiza expresiei artistice. Între tradiţionalism, modernism şi avangardă relaţia este de complementaritate, în opinia mea critica literară trebuind să ţină cont în primul rând de valoarea estetică a unei opere literare, chiar dacă judecata asupra operei nu poate să ignore contextul în care aceasta a fost creată, mediul în care este receptată, sau orientarea estetică dominantă în epocă.

Criticul este, acum, mai degrabă un intermediar între operă şi public decât un judecător, oricât de bonom. Autoritatea criticului derivă din gust, exigenţă, cultură, relevanţa criteriilor estetice care îi structurează judecata şi, desigur, din flerul în impunerea valorilor autentice. Eu cred că, într-o anumită măsură, critica de direcţie este mereu necesară şi actuală, oferind o orientare şi un sens operelor, scriitorilor, orientărilor şi grupurilor literare. Criticul autentic reinventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locurile sale comune, asperităţile şi adevărurile sale. În epoca globalizării şi a postmodernismului, pentru criticul autentic textul există cu adevărat, el fiind rodul lecturii specializate, scrisul şi cititul, textul şi opera, autorul şi cititorul fiind imaginile metonimice, în oglindă, ale unei ecuaţii a cunoaşterii din ale cărei aspiraţii s-a născut, de altfel, „progresul” culturii umane. Între text şi umbra lui, criticul, se întinde vastul şi imprevizibilul relief al imaginarului, cu ambiguităţile, iluziile şi deziluziile sale. În măsura în care literatura este valoare estetică, ea se dovedeşte şi formă persistentă, imperativă a memoriei, prin care se relevă adevărul fiinţei, dimensiunea esenţializată a existenţei, revelaţia fondatoare a emoţiei, dialogul dintre prezent şi trecut, ca instanţe supreme ale trăirii umane. În acelaşi timp, lectura critică presupune interogarea sensurilor operei, oferind nu doar răspunsuri, ci şi întrebări, în asumarea propriei condiţii, ca diagramă a promisiunilor, întemeierilor şi iluziilor culturii.

Literatura este, fără îndoială, o oglindă fidelă a istoriei, reflectând impostura, tragicomicul, policentrismul lumii. Literatura, ca şi critica literară, se află într-o continuă căutare de sine, de legitimare valorică, de regăsire a propriei identităţi. Şi critica literară are propriile sale complexe, traume, dileme estetice şi etice pe care trebuie să şi le expună, să le explice, pentru un examen de sine cu rost terapeutic. Şi critica literară, ca şi literatura, are orgoliile ei fără acoperire, are iluzii şi interogaţii nediferenţiate, expunând concepte de anvergură semantică diversă, precum canon, paradigme, globalizare, postmodernism. Fizionomia valorilor estetice trebuie să ţină cont de mutaţiile canonice, fireşti, logice, necesare, canonul fiind, în fond, o corporalizare a valorii estetice, legitimate de prestigiu şi de filtrarea în retortele criticii profesioniste. Pentru Nicolae Manolescu canonul este „o suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piaţă) şi un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi”. Perioada de după 1989 nu a determinat mutaţii esenţiale de canon, a nuanţat, însă, a relativizat ierarhiile valorice şi a „revizuit” poziţia unor scriitori, din perspectiva relaţiilor acestora cu ideologia comunistă. Pe de altă parte, canonul are rolul, cum observa cândva Gheorghe Crăciun, de a fi un „instrument de gândire şi de lucru pentru orice operație de evaluare a unui câmp problematic dat – în cazul de faţă, prezentul câmpului nostru literar, dar şi trecutul acestui câmp adus în prezent. În acelaşi timp, conceptul de canon urmărește să cuantifice – estetic şi istoric (şi nu doar estetic, cum mai cred unii critici depășiți de situație!) – la un mod mai «realist» (în sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) şi mai pragmatic, valoarea şi importanţa fenomenelor cu care se confruntă”. Tocmai de aceea, confruntările canonice sunt legitime şi inevitabile, ele favorizând mutaţii şi nuanțări de paradigmă axiologică, fiind spectacole revelatoare ale unor percepţii sau evaluări care conduc la instaurarea unor noi ierarhii. Să ne amintim, în acest context, că, în perioada interbelică E. Lovinescu pleda pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea unui criteriu suveran al autonomiei esteticului, în timp ce Iorga, adept al unor criterii din sfera socialului, etnicului sau eticului, ignora importanţa criteriului estetic, dar şi relevanţa criticii ca judecată a substanţei intrinseci a operei literare.

Pe de altă parte, e clar că nu ierarhia unui anumit moment contingent e cea care instaurează valoarea în literatură, chiar dacă uneori o confirmă, o validează, conferindu-i stabilitate şi legitimitate. Criteriul fundamental de validare a valorii trebuie să fie, cum remarcă Maiorescu, cel estetic, cu nuanţări care provin din sfera timpului, a istoriei, a contextului social. Instanţele care stabilesc valoarea şi ierarhiile literare sunt impuse de instituția receptării critice autorizate, confirmate de sedimentările şi mutaţiile estetice ale istoricităţii. Succesul de public nu determină în mod necesar valoarea după cum nu determină nici o plasare optimă a operei în ierarhia valorică, astfel încât coincidența dintre succes şi valoare estetică este, în mod frecvent o stare de excepţie fericită. Mutațiile literaturii aflate sub unghiul dioptriilor criticii se traduc în mod frecvent în nuanțarea locului, a poziției unor scriitori în ierarhia culturii şi literaturii române, prin valorificarea criteriului estetic de receptare critică, prin asumarea unei grile cât mai obiective de analiză şi prin (re)situarea în context a locului unui anumit scriitor, a poziţiei unei anumite cărţi, a expresivităţii unei voci literare. Importante sunt, în sfera criticii literare româneşti, dezbaterile de idei, ierarhizările valorilor, cu evitarea polemicii joase, a pamfletului şi disputei sterile, cu efect pragmatic, dar fără bătaie lungă. Multe dintre polemicile ultimilor ani au condus la contestarea unor ierarhii şi autorităţi, fără să se propună soluţii viabile, vizându-se mai degrabă compromisuri de scurt parcurs, în care sunt gonflate „personalităţi” provizorii, cu statură irelevantă pe termen lung. Examenul critic trebuie, desigur, să fie aplicat strict asupra reliefului operei, evitându-se judecata asupra omului, evitându-se aura mistificării de sine, sindromul provincializării şi mediocrităţii. Dacă ierarhiile canonice vor reflecta valoarea autentică şi nu provizoratul unor „alianţe” literare nefireşti, vor exista şanse să se contureze un climat favorabil pentru dezvoltarea literaturii române.