Vivisecții amare
Poetă de notorietate și prozatoare de succes, laureată a unor importante premii literare, doamna Rodica Braga (n. 1938) revine cu un amplu volum de poezie, „Sabie de lumină”, Editura Ideea Europeană, București, 2020, Colecția Biblioteca de poezie. Pe coperta a IV-a este inserată o scurtă și generoasă prezentare a Irinei Petraș, care constată comprehensiv faptul că „Poezia Rodicăi Braga are un timbru propriu, modulat volum după volum, cu un elegant echilibru între cântecul înalt-reflexiv al modernității și frângerile de ritm ale postmodernității dezvrăjite”. Volumul este consistent (367 de pagini), și încearcă, într-adevăr, o dezvrăjire a unei lumi aflate în cădere liberă, introspectată reflexiv și panoramată deductiv, aureolată deopotrivă de cenușiul trecerii și pesimismul petrecerii unui timp habotnic, inexorabil, convergent tristeții, alienării și finitudinii. Crepusculul este starea suverană, cea care, asemenea nervurilor unei frunze, se disipă anarhic și intempestiv printr-o existență macerată de nostalgii tentaculare și regrete înăbușite, amplificate de pesimismul ubicuu al unor trăiri arborescente aflate în ebuliție, ajunse la paroxismul extins al esențializării și febrilitatea încordată a revelării, ambele scanate cu o luciditate atroce. Starea dominantă este cea de oboseală (uneori chiar de lehamite), de încetineală a tot și a toate, de imponderabilitate refulată pe fundalul unui thanatic intens sugerat sau evocat, reliefat nonfigurativ, dar transfigurat în fantasme ale căror demoni împovărează nu teama, cât fatigabilitatea emitentă de griji și taine, vid și ispășire. Întunericul și pustietatea dețin supremația peste un habitat strâmtorat de recluziunile coercitive, flancat de arătări și umbre proiectate nu pe pereții unei peșteri închipuite, ci chiar pe ai propriei odăi, menite a iluziona realitate crudă, nedreaptă și distructivă, într-un prezent greu suportabil în inutilitatea lui convergentă. Chiar și rarele momente de seninătate sau luminozitate sunt vesperale, difuze, conexe unei onticități fragmentate de meditații remanente ori interogații recurente („unde sunt jocurile de altădată?/ unde așteptarea tihnită?/ unde suspinul, tristețea și râsul?/ toate, toate-au apus” (p.28), substraturi ale unui eu dominat de implozii catastrofice abandonat sub permafrostul tribulațiilor maligne și al frământărilor dubitative, dar deloc resentimentare.
De fapt, volumul este un tânguitor solilocviu al înserării umane, al apusului de tot și a toate, asumat conștient și amar, când „leșia zilei îți stăruie pe creier”, dar, paradoxal, în prezența unei faune mereu fojgăitoare, aflată mereu în alertă și de o diversitate uimitoare, precum bufnița, acvila, șopârla, mierla, șoimul, cioara, rândunica etc., dar și a unei flore luxuriante, precum liliacul, trandafirul, rozmarinul, ghiocelul, dalia, crinul etc. Toată această stufoasă biosferă a inconfortului s-ar dori, probabil, partener de socializare și dialog al actantului poetic, din moment ce, adevăratul/presupusul partener este învăluit în ceață, înmărmurit în spectralitatea sa mai mult misterioasă decât afectuoasă.
Căderile în depresie și nostalgie amplifică alienarea („cad,/ cad,/ cad,/ și nu mă mai opresc,/ fastuoasă cădere, fără/ nici un regret./ mă încredințez ei, ca și cum/ m-aș lăsa somnului” p.167), transmise, asemenea unui cameraman, în direct, unui virtual companion dispus a-i îndreptăți și justifica ieremiada clorotică, larvară, el însuși consubstanțial extincției în floare, precum în acest frumos și emoționant poem fără titlu, cu vădită tentă oraculară prin murtitudinea limpidă (forțând termenul), arogată, dar nu lipsită de o reținută solemnitate: „ce fel de lume e aceasta/ în care moartea explodează/ în zeci de trupuri deodată?/ hulpavă, își ia obolul fără nerușinare,/ nesătulă, linge lacomă ultima/ rămășiță putredă a speranței,/ șterge ultimul zâmbet/ al zidurilor prăbușite,/ căscate într-o rană hidoasă./ cine a dat dreptul unora/ să taie cărare prin somnul liniștit/ al altora? Sau somnul sfârtecat/ e chiar al Domnului/ ce nu-și mai recunoaște lucrarea/ și a decis să moară laolaltă cu noi?” (p.236).
Ambitusul devine static, amorf, diform, în timp ce apatia exultă iar melancolia șarjează „în moliciuni de moluscă” printre amintiri deloc clamoroase, alcătuind „banalitatea clipei”, motiv pentru care dinamica îi este nu contestată, ci anihilată și direcționată spre o postumanitate proximă neantului izbăvitor, avortat direct din „pântecul frigului”. De la un poem la altul, într-un crescendo bulversant, autoarea se metamorfozează într-o conștiință care disecă până în miezurile aburinde propria neliniște, scormonind cele mai intime cotloane, cele mai dosite sertărașe ale imaginației, fricii, evaziunii, cu o temperanță abia stăpânită și într-o deplină relaționare a trecutului evanescent cu prezentul neguros și viitorul incert: „vâscoasă, durerea/ se scurge/ prin mine ca un metal topit,/ pereții mă strâng,/îmbibați cum sunt/ cu miasmele fricii./ încordarea așteptării,/ arc dureros, plesnindu-mi/ fața și sudoarea, ștergând,/Din loc în loc,/ credința în ajutorul divinității./ scheletic, gândul se desprinde/ de mine. rarefiată, rațiunea dă rateuri/(….)/”(p.312).
În tot acest context sempitern, lucrurile, timpul, rătăcirile labirintice supură off-uri, spleen-uri, puroiază reziduri anamnezice benefice actului creator, nu și actantului subsumat, căci ubicua hemoragie universală revarsă disperări, sub forma unor avalanșe amenințătoare de staze abulice și metastaze telurice, din moment ce afirmă tranșant „moartea vine/ ca o leoaică,/ pasul victoriei/ pulsează în trupu-i/ regal” (p.19). Rarele clipe de optimism, minimalizate la maxim, înseninează tardiv micile, dar mai cu seamă inutilele bucurii („acolo, în adânc, viața pare încă/ un mugur candid”), trăite homeopatic prin noianul îngrijorărilor exhibate cu o retractilitate suavă, duioasă, justificând și mai abitir claustrarea în relicvariul aproape necrozat.
Scenografia zbuciumului este una gestuală și mai puțin obiectuală, amplificând dinamica acută a autoscopiei și intruziunii în esența singurătății profunde, acolo unde neputința amplifică mecanismele bolii, cea care face imposibilă licărirea luminiței de la capătul tunelului. Este modalitatea domesticirii cu greu a durerii, a chinului revărsat în cascade și evaluat cu mijloacele malefice ale înserării și înnoptării, cauze ale dezolării proteice cu efecte distructive, extinse latent până în proximitatea descompunerii, amintind invariabil de celebrul sonet al lui Pierre Ronsard, Sonnets pour Helene. Suferința este la vedere, temporalitatea blocată, vivisecția sagace, explicitată fără complexe ori menajamente de salon, expusă maieutic și structurată teluric într-o taxonomie aleatorie, ierarhizată doar atunci când paroxismul suportabilității atinge streașina disoluției.
Până la urmă, volumul este o adevărată lacustră a restriștii, vizuina din care exorcizarea demonilor se face cu demnitate magnanimă, pentru că poeta aude materia plângând/suspinând chiar sub ochii ei, ceea ce face ca hiperbolizarea supliciului să ia aspectele unei apocalipse rarefiate și numai arareori ratate. Autoarea intuiește povara destrămării care îi îngreunează viața la senectute („totul e un/ hohot de râs/ și un icnet de neputință/ atroce”), îi reperează tarele (im)previzibile și tocmai de aceea, uneori, dă impresia a le accepta prin grila observației directe și analizei scrutătoare, ca totul să devină confesiune pură sau diegeză retrospectivă. Simbolistica este de o transparență impecabilă, reflectată impetuos pe ecranul autoreferențialității, ghidând cititorul spre acumularea duioșiei destructurată de vexațiunile palidelor zile amorfe și placidelor nopți albe, tot atâtea motive de acceptare a captivității insurmontabile, dar și de negare a delabratului destin, expuse calofil, precum exponatele rare, pe etajerele învelite în catifea ale unui muzeu select. Poeta se refugiază în texte cu o voluptate convulsivă, se confundă cu ele până la pierderea identității, preferă ipostaza de umbră însoțitoare a trupului afin încă perseverenței și nerenunțării, concomitent monitorizat cu discreție diamantină și acribie analitică de înaltă clasă, precum în poemul intitulat „cu tot trupul meu”: „cu tot trupul meu/ voi scrie acum poezia,/ ce vrei să spui?/ mă întreabă el nedumerit,/ vei scrie cu burta?/ cu tot ceea ce sunt,/ cu burta, cu viscerele,/ cu lumina, cu întunericul,/ cu spaima, cu bucuria,/ cu negrul, cu verdele,/ cu frunzele, cu aripile,/ cu toată frenezia/ de care, cândva, am fost/ în stare/ (…..)/” (p.208). După cum se poate constata, ne este dezvăluit doar ceea ce și cât este necesar, deși din antecamera textuală deducem că „multe ar mai fi de spus” (ca să cităm titlul unei cărți a lui Ioan Moldovan), indiscreția fiind marca aristocrată a rafinamentului și talentului unei poete, care trăiește febril ceea ce scrie și scrie atent ceea ce trăiește, cu o ardoare pasională și compozițională de excepție.
Sabie de lumină, o carte cu titlul derutant, dacă e să ne raportăm la conținut, menită a fi pentru mintea (ascuțită), inima (mare) și învățătura (selectă) cititorului. Deoarece la Rodica Braga timpul abia de mai are răbdare, rănile ei nu se vor cicatriza niciodată.
