William Wordsworth – Odă: Notificări despre nemurire prin rememorarea fragedei pruncii

Marele poem „Ode: Intimations of Immortality from Recollections of Early Childhood”,  cunoscut ca „Marea odă”, sau „Oda Nemuririi”, datează din 1804 şi a apărut în 1807 în volumul „Poeme – în două volume”al marelui romantic englez (însă cele mai vechi versuri datează din 1802). Poemul este o odă pindarică neregulată, cu rădăcini în tradiţia biblică şi apocaliptică, în opera Sf. Augustin şi în reflecţiile timpului şi conversaţiile purtate cu prietenul şi companionul său Samuel Taylor Coleridge. Unul dintre versurile poemului a dat titlul unui film memorabil, al lui Elia Kazan, din 1961, „Splendor in the grass”. Versuri din această odă mai apar recitate şi într-un alt film excelent, regizat de Robert Redford, „A River Runs Through It”, cu Brad Pitt şi Craig Sheffer.

Traducere și prezentare de Ioan Radu Văcărescu

 

Odă: Notificări despre nemurire prin rememorarea fragedei pruncii

 

 

Copilul este părintele omului;

Mi-aș dori ca zilele mele să fie

Hotărnicite una câte una de fireasca pietate.

(Wordsworth, „Inima-mi tresaltă”)

1

A fost o vreme când pajiștea, dumbrava și pârâul,

Pământul, cu toate priveliștile lui,

Mi se păreau

Înveșmântate în cerească lumină,

În gloria și prospețimea unui vis hai-hui.

Nu mai este-acum ce fost-a altădată,

Oriunde m-aș întoarce sau opri,

Noaptea, sau în fapt de zi.

E pierdut acum tot ce-am cuprins odată.

2

Curcubeul apare și-apoi piere,

Și trandafiru-i floare minunată,

Luna privește cu fața-i de miere,

În jurul-i bolta-ntunecată,

Apele,-ntr-o noapte înstelată,

Frumoase sunt, și blânde;

Răsăritul e-o naștere slăvită;

Dar totuși știu, oriunde aș umbla,

Că slava pe pământ e-acum sleită.

3

Acum, pe când păsările-și ciripesc voiosul cântec,

Iar iezii saltă

Ca-n răpăit de tobe,

În singurătate-mi venit-a al întristării gând:

Dar un glas ajuns la timp ușurare mi-a adus,

Și-s mai puternic ca oricând:

Cascadele-și aruncă vuietu-n abrupturi;

Niciodată mâhnirea nu mă va atinge;

Ecourile ce prin munți le-aud,

Vânturile ce bat spre mine din câmpuri adormite,

Și tot pământul euforic;

Pământ și mare

Abandonate bucuriei,

Pe când cu inimă de mai

Fiecare Fiară poate fi complice; –

Tu, Copil al Bucuriei,

Chiuie în juru-mi, strigătele să ți le aud, ciobănaș ferice.

4

Voi, binecuvântate creaturi, am auzit chemarea

Ce una altora o faceți; privesc

Cum cerurile râd în sărbătoare;

Și inima-mi e-aici la jubileu, firesc,

Iar capu-mi o coroană are,

Plinătatea binecuvântării o simt – o simt din plin.

O, zi nefastă! dacă aș fi rezervat

În timp ce Pământul se împodobește,

În această dulce dimineață de mai,

Iar Copiii adună

Proaspete flori

Prin văi largi și-ndepărtate,

În timp ce soarele luminează cald pământul ud,

Și Pruncul se ridică pe brațul Maicii sale preacurate: –

Aud, aud, cu bucurie aud!

– Dar există un copac, dintre mulți alții, doar unul,

Într-un câmp, pe care cu fereală l-am privit,

Amândoi vorbesc despre ceva ce a pierit;

Prin pajiștea cu viorele presărată

Repetă aceeași poveste:

Unde-a zburat strălucita visare fără pată?

Unde-s acum, gloria și visul de-altădată?

5

Nașterea noastră vine din somn și uitare:

Sufletul crește în noi, a vieții noastre stea

Ce izvorul își are-n altă parte,

Vine de departe:

Dar nu din deplină uitare,

Și nu din goală cuvântare,

Ne trecem purtând cu noi a gloriei splendoare

De la Domnul, care-i căminul nostru pe vecie:

Ceru-i cu noi din Pruncie!

Apoi umbrele temniței încep să crească

Odată ce Copilandrul se înalță,

Dar El

Zărește lumina și unde-i e izvorul,

O vede în bucuria lui copilărească;

Flăcăul, ce zilnic se-îndepărtează de izvor

E încă al vieții sacerdot aprins,

Și prin mândru-i spirit

Firea o dezmiardă dinadins;

La sfârșit, Omul înțelege că moare,

Și pălește în lumina zilelor precare.

6

Pământul se-ndulcește cu scumpele-i podoabe;

Mângîieri ce-atâta de ușor îi stau în fire,

Și, chiar dacă nu precum în al Mamei gând,

Dar cu scop integru,

Modesta Doică face tot ce poate

Să-l facă pe Cel ce-odat’ a fost la sân, al ei acum Bărbat deplin,

Să uite de fală și prosperitate,

Și de împărătescul cuib ce în trecut i-a fost cămin.

7

Iată Copilul între nou-născute dezmierdări,

Un odor de șase anișori, cu-nălțime de pigmeu!

Cum se ferește cu mânuța peste față

De droaia de sărutări ale mamei

Sub privirea luminoasă a tatălui său!

La picioarele sale-i un plan micuț sau o schiță,

Un fragment oarecare din visul său despre viață,

Trasat de el însuși cu meșteșug proaspăt învățat

O nuntă sau o sărbătoare,

O jeluire sau o înmormântare;

Iar apoi își are propria voință,

Și-n acest cadru își ridică vocea spartă:

Își va potrivi cuvântul

Pentru dialoguri de afaceri, dragoste sau ceartă;

Dar nu va trece mult

Și va fi dat deoparte,

Și cu bucurie și mândrie nouă

Micul Actor va trece-n altă parte;

Umpleți apoi, din când în când, ”amuzantu-i stadiu”

Cu fel de fel de roluri, până la vârsta cea senilă,

În felul ăsta ne poartă Viața spre sfârșit;

Ca și cum vocația ei

Nu-i decât o replicare-n infinit.

8

Tu, a cărui infățișare dezminte

A Sufletului adâncime;

Tu, Înțeleptul cel mare, ce încă îți aperi

Moștenirea, tu Ochi pentru orbi,

Care, surd și tăcut, a deslușit nemuritoarea profunzime,

Bântuit pentru totdeauna de ideea eternă –

Măreț Profet! Clarvăzător binecuvântat!

Pe cine se bazează acele adevăruri,

Pe care ne trudim a le găsi în leatul ce ni-i dat,

Pierduți în întuneric, în a mormântului noapte,

Tu, peste care Nemurirea ta

Se naște precum Zorile, Stăpân peste Sclav,

O Prezență ce nu-i tăinuită în fapte;

Tu, Copile, totuși născut din măreața și puternica

Libertate dată de ceruri, în tăriile ființei tale,

De ce cu atâtea intense dureri zămislești

Anii pentru a te supune vieții închinate-n jale,

Atât de orb aruncându-ți binecuvântarea-n vrăjmășie?

Curând, Sufletul tău va avea prețul lui pământesc,

Obișnuit să te apese cu o mare povară,

Aspră ca gerul și intensă ca a focului pară !

9

O, bucurie! în cenușa noastră

Există ceva ce va trăi,

Ce-a fost atât de efemer

Natura își va aminti !

Amintirea anilor ce-au trecut, perpetuă binecuvântare,

În mine a crescut: într-adevăr,

Nu tocmai pentru ceea ce merită cu-adevărat;

Încântare și libertate, credința simplă

Din copilărie, fie preocupat, fie în tihnă lăsat,

Cu noi și-naripate speranțe-n piept: –

Nu pentru acestea toate înalț

Cântecul de laudă și mulțumire,

Ci pentru acele întrebări încăpățânate

Despre rost și lucrurile toate,

Năruiri în ființa noastră, risipiri;

Înșelăciuni goale ale unei creaturi

În lumea fără de contur,

Instincte în fața cărora natura noastră muritoare

Tremură în spaima de-a fi găsită vinovată:

Dar acele emoții de-altădată,

Umbre de amintiri nevinovate,

Care, fie care-or fi

Sunt izvorul luminos al zilelor noastre toate,

Sunt lumina supremă din priviri;

Ne susține, ne îndeamnă să avem puterea să facem să dureze

Turbulenții noștri ani, să pară că sunt clipe din ființa

Tăcerii celei eterne: adevăruri treze,

Ca nimic să nu piară vreodată;

Ceea ce nici indiferența, nici strădania-n neștire,

Nici Omul, nici Băiatul,

Nici ceea ce-i vrăjmaș bucuriei,

Nu poate distruge cu desăvârșire!

Astfel că, în anotimpul cu vreme liniștită

Deși în sinea noastră departe-am fi,

Sufletele noastre au deschisă priveliștea spre acea

Mare nemuritoare ce ne-a adus aici,

Și pot într-o clipită dincolo să plece,

Privind joaca veselă-a Copiilor pe țărm,

Lîngă rostogolirea veșnică ce se petrece.

10

Deci cântați, Păsări, cântați, cântați un cântec fermecat!

Și lăsați Mieii să salte

În răpăit de tobe-nalte!

Noi vom fi cu gândul acolo în învălmășeală,

Voi ce cântați la fluiere și voi care dansați,

Voi, cei cu inimile descătușate-aici pe plai

Simțiți vraja lunii mai!

Odată lucirile erau ardoare,

Iar acum sunt șterse pentru totdeauna din ochi,

Dar deși nimic nu poate-ntoarce vremea

Splendorii în iarbă și-a gloriei în floare,

Nu ne vom întrista, ci vom găsi

Puterea în ceea ce rămâne înapoi;

În mângâierea elementară

A ceea ce a fost mereu și veșnic poartă-altoi;

În gândurile liniștitoare ce izvorăsc

Din suferință omenească;

În credința care trece dincolo de moarte,

La vremea-n care înțelepciunea-o să se nască.

11

O, voi, Pajiști, Coline, Dumbrăvi și Izvoare,

Nu prevestiți nicicum sfâșierea din inimile noastre!

Cu toate-acestea, vă simt puterea în străfund de suflet;

Am renunțat la o singură-ncântare

Trăind sub influența voastră atotstăpânitoare.

Iubesc torenții ce se zbuciumă-n albia cea nouă,

Și mai mult, când mă gândesc cum porneam în repeziș ca ei;

Strălucirea neprihănită a zilei

Nou-născute e încă minunată;

Norii ce se-adună în jurul soarelui la asfințit

Prind o culoare stăpânită într-o privire

Ce priveghează a omului muritoare soartă;

Un alt popor s-a dus, alte brațe-s câștigate.

Mulțumită emoției omenești prin care trăim,

Mulțumită blândeții, bucuriilor și spaimelor sale,

Pentru mine floarea cea mai umilă nu se frânge

Ci dezgroapă adevăruri prea adânci pentru a plânge.

Publicat în Euphorion nr.3/2020