Wolf von Aichelburg: ,,poeta ductus”

Wolf von Aichelburg s-a născut în 3 ianuarie 1912, ca fiu al unui căpitan din armata austro-ungară, cu titlul de ,,Freiherr” (baron), în portul austriac de la Marea Adriatică Pola. După 1922 familia sa s-a stabilit în Sibiu. Aici va urma viitorul poet cursurile Liceului Brukenthal, iar după examenul de maturitate, va studia Filologie în Cluj, Dijon și Berlin. În Sibiu a trăit Aichelburg, până la emigrarea sa în Germania (1981), ca scriitor liber profesionist, traducător, compozitor, critic de muzică și artă.

Maturizat de timpuriu și cu înclinații artistice diverse (compunea muzică, scria poezii, picta), Aichelburg debutează literar cu o poezie în Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt la doar 17 ani. Deja înainte de al Doilea Război Mondial publică în revista Klingsor și în alte publicații de limbă germană și românești poezie în tradiția liricii germane de început de secol 20, care lasă să se întrevadă un deosebit cult al formei.

Din interviuri și declarații de mai târziu reiese că poetul sibian nu se lăsa ușor înregimentat în grupări literare. Cu toate acestea a fost,  mai ales în perioada 1943-1945, un prieten apropiat al Cercului literar de la Sibiu, cu ai cărui membrii avea afinități legate ,,de convingeri artistice”.[1]

Din motive politice Wolf von Aichelburg a fost arestat de două ori: mai întâi în perioada 1948 – 1952 pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, a doua oară în procesul de la Brașov al scriitorilor germani, împreună cu Andreas Birkner, Hans Bergel, Georg Scherg și Harald Siegmund, poetul sibian fiind condamnat la douăzecișicinci de ani de temniță și la pierderea drepturilor cetățenești pentru zece ani.

Amnistiat după aproape doi ani și reabilitat în 1968, pentru Aichelburg a urmat o perioadă fructuasă, în care a publicat mai multe volume de versuri: Herbergen im Wind [Hanuri în vânt, 1969], Vergessener Gast [Oaspete uitat, 1974], Pontus Euxinus [Pontul Euxin, 1977], povestirile Die Ratten von Hameln [Șobolanii din Hameln, 1969], Umbrisches Licht [Lumina cea din Umbria, 1975], eseurile Fingerzeige [Semne, 1974], iar în 1979 vedea lumina tiparului o selecție din poeziile sale, în ediție bilingvă româno-germană, sub titlul Lumina cea din Umbria, traducerile fiind realizate de Horia Stanca și Ștefan Augustin Doinaș. Creația literară este completată, după emigrarea în Germania, cu publicațiile: Aller Ufer Widerschein [Răsfrângerea tuturor țărmurilor,1984], Anhalter Bahnhof [Gara Anhalter, 1985], Corrida (1985), o culegere de versuri, povestiri și eseuri Der leise Strom [Fluviul liniștit, 1993].

În anul 1970 i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traduceri, iar în 1991 Premiul pentru literatură al asociaților săsești (Siebenbürgisch-sächsischer Literaturpreis).

Fiind un mare iubitor de călătorii, Wolf von Aichelburg se stinge în 1994 în Mallorca, în urma unui accident. Cu puțin înainte editura müncheneză începuse să-i publice opera, proiectată în patru volume (vol. 1: Poezie; vol.2: Dramaturgie; vol. 3: Proză; vol. 4: Eseuri). Din acestea au fost publicate însă doar primele două, căci după trecerea în neființă a autorului, proiectul a fost abandonat, ultimele două volume n-au mai văzut lumina tiparului.

În discursul Die Machtlosigkeit des Geschichtlichen (Neputința istoricității)[2], în care Hans Bergel îl omagia pe Aichelburg la împlinirea vârstei de 80 de ani, numindu-l ,,poeta ductus”, sublinia prin această sintagmă o trăsătură menită să direcționeze cititorul spre descifrarea poeziei autorului sibian. Fiind un spirit foarte cultivat, Aichelburg acoperea  concretețea obiectelor, la care apela în poezie, cu o simbolistică aparte, la fel cum transfigura unele elemente biografice care-și găseau calea spre opera sa.

Wolf von Aichelburg este un poet estet de filiație georgeană, gusta mai ales poezia denumită de el ,,severă”, lipsită de efuziune, cu înclinație spre laconic. Pe lângă Stefan George îi admira pe Paul Valéry, John Keats și Rainer Maria Rilke.  Într-un interviu cu Ștefan Augustin Doinaș, Aichelburg se exprima astfel: ,,Domeniul propriu al poetului nu este (…) cuvântul, ci tăcerea. Din tăcere își extrage el seva și nu din limbaj. Experiențele poetului cu tăcerea sunt decisive în cariera sa artistică.”[3]Astfel de afirmații îl apropie de Lucian Blaga care în Nebănuitele trepte se exprima ,,sunt mut ca o lebădă”.

În același dialog cu Șt. Aug.  Doinaș Aichelburg vorbea despre calitatea sa de poet estet: ,,Tipologic sunt un estet. Prisma estetică este cea care prevalează. Dar niciodată n-am căzut în eroarea să cred că esteticul ar fi țelul suprem, rostul culturii sau țelul existenței,”[4] iar în volumul de eseuri Fingerzeige ironiza excesele formaliste și experimentale, arătând că aspirația sa este dictată de un echilibru clasic în expresie. Poate că acest lucru a prevalat și în activitatea sa de traducător, căci Aichelburg a fost un important ambasador al literaturii române, traducând din Mihai Eminescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca ș.a.

În ciuda vicisitudinilor vieții trăite în comunism, Wolf von Aichelburg nu s-a lăsat niciodată înfrânt. Mai mult decât atât, într-un interviu, realizat de Stefan Sienerth în 1991, afirma că nu privește nicicând încrâncenat în urmă.

Stefan Sienerth  în dialog cu scriitorul Wolf von Aichelburg¹

(Traducere de Maria Sass)

Domnule Aichelburg, de mai bine de un deceniu trăiți în Germania.  Sunteți poetul și artistul a cărui atitudine cosmopolită era proverbială în România și care includea în propria patrie spirituală mai multe culturi europene.Cum a decurs, în cazul dumneavoastră, integrarea în peisajul literar și cultural german? A fost mai lină decât la alți scriitori de expresie germană din România?

Ca poet n-am avut deloc probleme de integrare, cel puțin nu am conștientizat acest lucru. Ceea ce-mi displace acum și-mi este străin a fost pentru mine așa dintotdeauna, dar prin aceasta nu fac referire la o dimensiune geografic-istorică. De asemenea, îmi este familiar ceea ce mi-a fost familiar dintotdeauna. M-am considerat mereu artist german și nu german din România,  orientarea mea n-a fost nicicând spre opere ori valori specifice zonei. Cred că perioada mea de creație din România ar putea fi considerată mai degrabă drept epocă de exil și nu invers.

Critica literară a evidențiat, în cazul dumneavoastră, deosebitul simț al limbii  și preocuparea pentru formă. Se deosebesc  poeziile create și publicate în Germania, sub aspect formal și tematic,  de cele din perioadele de creație timpurii?

Operele care au luat naștere în Germania se deosebesc de cele anterioare doar prin adăugarea experienței și maturizării. Iar acest fapt nu este consecința  unor factori externi, ci a devenirii individuale care nu depinde de factori istorici. ,,Ruptură”? ,,Cum și ce scriu acum, aici?”,,Ce pot scrie acum și aici spre deosebire de perioadele timpurii?”- toate aceste lucruri îmi sunt străine. Cuvinte străine îmi sunt de asemenea așa-numitele crize de identitate ori vizele est-vest.

Începuturile poetice ale lui Wolf von Aichelburg se regăsesc în  revista literară brașoveană ,Klingsor’ (1924-1939). A  fost influențată în vreun fel poezia dumneavoastră de literatura germană transilvăneană, de cea șvăbească din Banat ori de cea germană din Bucovina? Sau asupra operei dumneavoastră și-a pus amprenta doar lirica europeană contemporană?

Asupra operei mele și-a pus amprenta doar marea lirică europeană contemporană. Literatura germană scrisă în provinciile românești m-a direcționat la fel de mult sau la fel de puțin ca literatura germană scrisă, în aceeași perioadă, în Elsass sau Silezia. Niciodată n-am înțeles dealtfel opinia exprimată uneori ca imperativ, conform căreia poezia care-și are originile în Transilvania sau Banat, ar trebui să oglindească schimburile cultural-spirituale cu naționalitățile conlocuitoare. Poate că aceste schimburi n-au existat pentru mine ca poet. Interesul meu viu pentru anumiți poeți români sau maghiari a fost aleatoriu, determinat de întâmplarea  rezidenței mele acolo, de-a lunul anilor, și a familiarității cu acele naționalități și a culturii lor. Primatul poeziei bucovinene față de cea din celelalte provincii aduse împreună sub umbrela României Mari l-am conștientizat, după ce l-am cunoscut pe Alfred Margul Sperber.

Războiul și perioada postbelică au reprezentat o cezură în viața și opera dumneavoastră. De timpuriu și de mai multe ori ați fost arestat și ați avut interdicție la scris,  iar reprezentanții atotputernici comuniști nu vă prea agreau. Ați reușit să scrieți în acea perioadă de la sfârșitul anilor patruzeci și începutul anilor cincizeci, în ciuda dificultăților amintite?

Mă întrebați dacă am scris și publicat la sfârșitul anilor patruzeci și începutul anilor cincizeci, în ciuda  detenției și exilului? Răspunsul afirmativ la această întrebare poate fi explicat prin prisma poziției mele față de posibilitățile de publicare avute încă de la începutul încercărilor mele literare. Datorită naturii mele, dar și a împrejurărilor date, foarte rar m-am gândit, în timpul creației, la publicare. Foarte rar mi-am risipit energia cu astfel de probleme. Asta explică faptul  că foarte târziu am putut ține o carte de-a mea în mâini. Gândul permanent la publicare, o însușire a multor autori mult mai tineri, nu mă caracterizează deloc. A trebuit și mai  trebuie  să mă străduiesc a o face. Să nu înțelegeți de aici că nu găseam satisfacții în publicare.  Dacă ar exista o categorie de acest gen, m-aș include tipologiei pustnicilor. N-aș vrea ca această afirmație să fie apreciată ca o prioritate. Socotesc a fi o judecată greșită, când se apreciază că neajunsurile externe mi-ar  fi impietat procesul de creație. Spunând aceasta, nu mă gândesc doar la mijloacele tehnice adjuvante, ci la mai mult. Când mă aflam în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, m-a vizitat o doamnă apropiată mie. Am reușit atunci, în ciuda ochilor vigilenți ai paznicilor, deci amenințat de un pericol real care nu trebuia subestimat, să strecor vizitatoarei mele o legăturică de foi împăturite, acoperite sub amenințare de un scris dens. Erau poezii care aveau să fie tipărite ani mai târziu și care nu conțineau indicii interioare sau exterioare asupra împrejurărilor apariției lor. Îmi amintesc, de asemenea, de zgârieturi cu unghia pe o bucată de săpun. Dacă spiritul este pregătit, atunci se găsesc întotdeauna și mijloacele exterioare.

În exilul din Câmpia Siretului au luat naștere poveștile cu animale, din cauza cărora am fost condamnat a doua oară la 25 de ani de muncă silnică și care ulterior au fost tipărite și lăudate pe timpul aceluiași regim. Absurdul situației, în cazul acestor povești, a fost modalitatea prin care ele au trecut de filtrul cenzurii, lectoratului și conducerii editurii. Pe parcursul unui interogatoriu în care am declarat că poveștile cu animale primiseră  ,,drept de imprimare”, interlocutorul meu a devenit deodată atent, apoi a spus triumfător: ,,Da, dar n-ați avut acceptul bun de difuzare!”

În fapt nu războiul a reprezentat o cezură vizibilă, ci perioada de după război.

În ,,Procesul scriitorilor germani” (1959) ați fost condamnat, împreună cu Andreas Birkner, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, la mulți ani de închisoare, aparent pentru incitarea împotriva ordinii sociale. Ați întreprins ceva concret împotriva statului socialist și a ideologiei acestuia?Sau ați fost arestat, dumneavoastră și colegii, pentru a exista un precedent?

N-am întreprins nimic concret împotriva statului socialist, dar nici nu mi-am exprimat vreodată adeziunea pentru ideologia respectivă.  Procesul scriitorilor a fost o înscenare sinistră. Acesta trebuia să provoace spaimă, asemenea capetelor tăiate și plantate în vechime deasupra porților cetăților. Și rezultatul nu s-a lăsat așteptat. Au existat de această dată și câteva victime.  N-aș vrea să dau nume. În cazul meu  o comisie jalnică ,,de experți”, sub președinția lui Stefan Binder, a catalogat  poveștile despre animale  drept Corpus delicti. Calitatea subversivă atribuită acestor povești era adevărată nebunie. Bineînțeles că am negat totul. În sprijinul acuzațiilor aduse au fost citite fragmente din unele scrisori interceptate care, pe bună dreptate, criticau și condamnau regimul. Dar, pe baza acestor fragmente de scrisori, nu puteam fi judecat, deoarece secretul corespondenței era garantat în constituție. La achitarea  mea timpurie, martorii și-au retras depozițiile coform cărora poveștile ar conține elemente antistatale.  Astfel așa-numiții experți au fost dezavuați formal, iar poveștile mele au fost tipărite cu o întârziere de nouă ani.

Între timp se cunosc condițiile de detenție din închisorile românești care sunt considerate dintre cele mai înfiorătoare din  sfera de influență comunistă. Din relatările confraților de detenție reiese că Wolf von Aichelburg face parte dintre cei care au suportat cel mai bine acești ani. Are legătură acest fapt cu concepția dumneavoastră despre viață? Ce rol au jucat poezia, muzica și arta în lupta pentru supraviețuire?

Pentru buna mea rezistență în timpul detenției a fost decisivă concepția mea despre viață. Am văzut murind  lângă mine oameni mult mai tineri și mai puternici decât mine.  Evident că acestora le lipsea suportul interior. Desigur că arta a jucat un rol în lupta pentru supraviețuire, dar nu cel mai important. ,,Secretul” trebuie căutat în religiozitate, un aspect despre care nu vreau să spun mai mult.

Desigur că nici perioada de după eliberare n-a fost cea mai fericită a vieții dumneavostră. Cum vă simțeați ca fost deținut politic într-o lume în care doar partidul comunist și organele puterii aveau ceva de spus? Și-au pus amprenta asupra operei dumneavoastră experiențele din închisoare sau ați fost precaut asemenea celui care, odată fript, suflă și-n iaurt? S-au aflat astfel de aspecte în sfera de interes a poetului și artistului  Wolf von Aichelburg?

După punerea noastră în libertate, firește că perioada de tranziție a fost foarte grea, reprezentând  pentru toți o povară. Au existat probleme reale de readaptare. Lumea comunistă nu era nimic nou pentru mine, mi-am găsit drumul spre al meu modus vivendi care, de la o persoană la alta este diferit.  Am devenit meditator, deci liber,  în deplin acord cu năzuința mea spre independență,  nefiind supus unor constrângeri profesionale, la care erau obligați să se supună diferitele categorii de angajați.

În ceea ce privește prelucrarea unor experiențe din perioadele dificile, aș face o observație preliminară. La întrebarea frecventă – Ai jurnal? – există două tipuri de răspunsuri. O parte dintre cei familiarizați cu scrisul au un talent nativ de relatare respectiv comunicare. O a doua  parte nu simte această dorință. Aceștia din urmă nu țin niciodată un jurnal. Eu mă număr printre cei din a doua categorie:   să nu reți nimic,  să nu zăbovești la nimic, să privești mereu înainte, să accepți experiențele urâte ca pe niște boli care trebuie depășite. Privirea trebuie îndreptată spre însănătoșire. Dacă aș fi vrut să-mi scriu amintirile din perioada de detenție, aș fi fost un foarte prost redactor al acestora. Mult, foarte mult din ceea ce era ,,important”s-a cufundat în negura uitării, fără putință de explorare.  Retrăiesc scene individuale, clipe, momente lipsite de coerență, amintiri legate de anumiți oameni ale căror nume le-am uitat de mult. N-am simțit nici cel mai mic îndemn să valorific literar toate suferințele. Firește că există o serie de poezii sau proze care, fără experiențele trăite, nu ar fi luat forma respectivă. Expresia acestora este camuflată într-o formă simbolică. N-a fost cu intenție. Post festum îmi dădeam seama ce se ascundea în anumite scrieri.  Ar mai fi ceva de adăugat:   nu mă gândesc aproape deloc la ce-a fost. Dacă mi se cere, povestesc ceea ce mai știu, fără patimă, ca și cum ar fi povestea altcuiva. În vise, care revin cu o periodicitate nu prea mare, trecutul îmi apare  înspăimântător. Nechemate, aleatoriu, incoerent, apar și poezii din străfundurile inconștientului, hrănindu-se din comoara trăirilor adânc păstrată. Se poate spune că eu am ținut o schiță de jurnal în poezii. Deci, într-o formă sau alta comunicăm.  Însă nu veți găsi mărturisiri în scrierile mele. Ce n-a fost exprimat, din când în când, în scrisori, s-a pierdut.

Aș mai putea adăuga că acea ,,look back in anger” îmi este străină. Am spus-o adesea și o repet: nu-mi doresc să fi fost lipsit de experiența niciunei zile din anii mei dificili.  Aceștia au reprezentat viața mea, o dovadă ca oricare zi pe care o trăiesc acum în libertate, cu sentimentul mulțumirii că totuși am scăpat cu bine. Această așa-zisă ,,scăpare cu bine” este un factor extern și nu știrbește valoarea acelor ani considerați ,,pierduți.” Atitudinea față de propria viață este de fapt esența. Îmbogățirea spirituală  cunoscută de mine în toți acei ani este de neprețuit.  Un lucru cert este că-mi influențează  viața actuală, iar mie îmi place să trăiesc. Așadar, în cazul meu, vremurile dificile și-au pierdut veninul.

La sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci erați unul dintre cei mai recunoscuți autori germani din România. Cărțile dumneavoastră erau publicate într-o succesiune rapidă. Ați fost premiat, iar critica era una preponderent pozitivă. Eseurile și comentariile dumneavoastră din presă erau citite și în bună parte apreciate. Opera dumneavoastră a fost luată în considerare chiar și în universități: în Timișoara, Herta Müller  v-a dedicat lucrarea ei de diplomă. Apoi, dintr-odată, deja mai înainte să faceți cerere de emigrare,  în jurul poetului Aichelburg și a operei sale s-a așternut tăcerea.

N-am observat să se fi făcut liniște în jurul meu, mai înainte de a solicita emigrarea, în vara lui 1977. În 1979 a apărut în România ultimul meu volum de poezie Pontul Euxin, într-o ediție pentru condițiile de acolo nejustificat de îngrijită. Mult lăudat și mult criticat? Firește că atacurile la adresa mea n-au rămas neobservate. Afirmația că, după primul volum Herbergen im Wind, scrierile mele au devenit din ce în ce mai slabe, a fost colportată drept veridică. Nu m-a afectat foarte mult, deoarece critici ca Georg Aescht,  Annemarie Schuller și Walter Fromm nu se pricep la poezie. S-a încercat marginalizarea mea de tineri care credeau că, prin autoproclamarea lor drept succesori ai lui Brecht, și-au dobândit titlul de poeți. După o supărare ocazională, de moment, afirmațiile cu caracter derizoriu, denigratoare, nu m-au afectat, deoarece nu vedeam punți de legătură și de aceea nici motive de polemică.

Scuza diferendelor dintre generații este, în opinia mea, o neghiobie lipsită de sens. Nu m-am simțit niciodată mai apropiat de confrații de breazlă ai generației mele, decât de cei mai tineri.  Căci nu este vorba de stil, de mode, așa numitul NOU vine adesea odată cu încrețiturile aduse de vârstă.  Decisivă este doar calitatea care nu are legătură cu diferența de vârstă. Întreaga dispută lozincardă se isprăvește ținând cont de acest unic criteriu. Dintotdeauna mi-a lipsit simțul și atracția pentru grupări. În pofida cunoscutei colaborări literare dintre Goethe și Schiller, cred că formarea grupărilor literare au o semnificație minoră.

Spre deosebire de textele unor autori germani din România mai tineri, în mediile din Germania, opera dumneavoastră nu a fost prea mult luată în seamă, nici măcar cercurile săsești nu s-au arătat interesate de aceasta. Se poate spune că ați rămas și în Germania un autor dificil de integrat, căruia îi place să se așeze între scaune?

Expresia ,,a se așeza între scaune” nu-mi place, însă într-o oarecare măsură mi se potrivește. Eu  nu ,,conlucrez” niciodată și nu cooperez nici aici, în condiții aparent mai favorabile. În ceea ce mă privește cercurile săsești au fost binevoitoare. Destul de puțin, în general, un fapt  care-și are rădăcinile în lipsa de interes față de artă a acestei comunități dealtfel foarte destoinică. Că mediile – și aici sunt unele excepții notabile – nu-mi acordă prea mare importanță, o consider o normalitate.  Se explică prin faptul că eu nu știu să mă promovez și, de fiecare dată, m-am sustras senzaționalului. Aș fi putut și eu să-mi transform suferința în roman. Însă astfel de lucruri nu m-au caracterizat niciodată și-mi sunt și astăzi străine. Mai degrabă cred că mi-e rușine să fiu compătimit. Iar moda și faima de o zi nu m-au preocupat nicicând.  Într-un anumit sens – asta m-a învățat viața – sunt un maestru al răbdării. Și nu joacă aici nici un rol data viitoarei mele treceri în neființă… Sunt foarte mulțumit de atenția care mi s-a acordat aici (în Germania), în Luxemburg, în Elveția și Franța. Nu este una întinsă zonal, însă este puternică. Nu simt decât milă pentru cei care așteaptă să le fie picurat succesul în vene. Trăirea din succes este un drog ademenitor, dar aceasta lasă să se întrevadă degradarea.

__________________

¹ Sienerth, Stefan: ,,Daß ich in diesem Raum hineingeboren wurde”. Gespräche mit deutschen Schriftstellern aus Südosteuropa. Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München 1997, p.125 – 135. Prima data textul a fost publicat în: Südostdeutsche Vierteljahresblätter. Nr. 4 / 1991)

[1] Crohmălniceanu S., Ovid; Heitmann, Klaus: Cercul literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane. Universalia, București 2000, p. 362.

[2] Bergel, Hans: Die Machtlosigkeit des Geschichtlichen. In: Motzan, Peter; Sienerth, Stefan: Worte als Gefahr und Gefährdung. Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München 1993, p.133.

[3] Crohmălniceanu S., Ovid; Heitmann, Klaus: op.cit., p. 361.

[4] Idem, p. 362.