zoom in: Anastasia Gavrilovici

Ultima frontieră
Sunt o cometă. Oriunde m-aș duce, fiul meu
se ține după mine. Dâra pe care o lăsăm noi e de
lapte și disperare. Lacrimi nu: lacrimile nu ar avea cum să curgă
fără să-l rănească, asemenea lacrimilor astronauților care,
în lipsa gravitației, părăsesc ochiul sub forma unor biluțe și încep să
plutească în jur, izbindu-se de obiecte.
De când ai plecat, înaintez anevoios printre roboți
de bucătărie făcuți după chipul și asemănarea
noastră: câteva smucituri, efort și vibrație, apoi rămân multă vreme
calzi, pradă celui mai pur abandon. Beau pe ascuns, uneori înainte
să culc copiii, alteori după, beau ca să
uit că mi-e rușine că fac asta, cum spunea cineva, deși am
învățat între timp că rușinea, la fel ca vina, sunt
emoții sociale. Un construct.
Mai ții minte ploaia aia nebună, de sfârșit de lume, cu
trăznete și grindină căzând frenetic, ca niște ouă
aruncate cu ură peste marginea cuibului?
În momente ca alea, mamaie ar fi aprins candela de la Înviere,
să treacă primejdia. Plouă din nou, aplecați deasupra pieselor multicolore,
mamă, tată, fiu, construim un oraș în miniatură, cu poduri și drumulețe
întortocheate, tuneluri, șine de tramvai și bicicliști de lemn. Din când în când, umerii
ni se ciocnesc ca sticlele într-o navetă de bere, aproape dureros, aproape
erotic. Aici e locul în care am iubit, aici e peronul de pe care am vrut să, aici
tinerețea și marile speranțe de la 20 de ani, când totul e
Cuba Libre & anxietate. Aici e casa din care nu am mai plecat.
Fiindcă am venit să clădesc. Și clădesc.
Iată-ne, la jumătatea distanței dintre burnout și fericire, aplecați
deasupra unui București de jucărie, compulsiile noastre s-au schimbat.
Ceea ce dărâmă din greșeală Emanuel noi reconstruim în urma lui, cu o viteză
uluitoare, încât până se întoarce el cu fața, totul e la loc cum era.
Ca și cum ne-ar fi frică să îl lăsăm să vadă lucruri
prăbușite, oameni puși la pământ.
Și dacă nu ne putem pune la adăpost de lucrurile care
distrug așezările umane?
În insulele Galapagos există o roșie ale cărei semințe nu încolțesc
decât dacă au trecut prin tubul digestiv al unei
broaște țestoase uriașe. Gândește-te în felul ăsta la depresie,
la anii ăștia de tranzacții eșuate, în care am ajuns la capătul puterilor,
la capătul internetului. Sau la ziua aia de vară când, pe DN 10,
nu am fi avut cum să nu trecem și noi peste
toți câinii striviți pe asfaltul încins
fără să provocăm ceva și mai rău.
Știu, m-ai rugat să nu-ți mai pun atâtea întrebări.
Și totuși ce facem noi aici, în lumina ecranelor, în zarva
micuță a corpurilor jucându-se?
Transfer de informații? Iubire? Stâlpi de susținere într-o
arhitectură a fricii?
Aici e acasă. Ultima frontieră. Locul unde
râsetele noastre se împletesc, unde dragostea e mai mare
decât Catedrala Mântuirii Neamului.
Unde de atâtea ori ne-am strâns tare în brațe ca și cum de asta ar fi depins ceva
saturația fotografiei sub platani speranța de viață a tucanilor
finalul poveștii depresurizarea cabinei
și am adormit gândindu-ne la bani.
Acum e vremea
A trecut atât de mult timp încât cred că am și uitat
cum se face. Oare sunt pregătită? Oare mai știu ce să fac
cu mâinile? Să inițiez eu sau mai bine aștept să mă cheme el?
Și lumina, oare nu m-aș simți mai în largul meu dacă aș face asta
pe întuneric? Oamenii ăștia ar putea crede că e
vorba de sex, când de fapt e despre scris. Despre mine și
ecranul ăsta tot mai îndepărtat, pe care se derulează mai mult
Patrula Cățelușilor și Purcelușa Peppa decât
literatură, articole pentru doctorat sau filme porno.
Au trecut trei ani, mă îndrept spre tine,
laptopul meu, ca spre un fost iubit, cocktail de
stinghereală, curiozitate și spaima că
s-ar mai putea trezi în mine ceva. A fost o vreme când
valuri de conexiuni chimice răvășitoare dictau ritmul zilelor.
Și a mai fost o vreme în care tot voiam de la tine
încăpea într-un rucsac de la Glovo.
Dar acum e vremea când dragostea și vigoarea,
dorința și tinerețea s-au mutat în
creier, un fel de libidou intelectual.
După trei ani sunt din nou aici, așteptând să se întâmple
poezia. Siri Hustvedt spune că în scris e ca la
sex, trebuie să te relaxezi ca să te poți bucura, așa că
iată-mă, cât se poate de receptivă, gata să primesc
influențe noi, poezia viitorului, să împart orbita cu
tinerii din ziua de azi, pentru care poezia e peștele ăsta
eviscerat, gătit lent, evacuat de tot ce ar putea
aminti de ceva viu.
Au trecut trei ani, dar cine e mai milf ca mine, mai
flexibilă, mai gentle parenting, mai 69 decât mine?
Pot să fac ce vreau eu cu tine.
Pot să-ți asigur protecția datelor cu caracter personal.
Sau pot să te las într-un colț și să uit de tine cu zilele,
cum face fiul meu cu jucăria preferată, și apoi să
plâng și să mă
dau cu capul de pereți.
Anita Alvarez
Anul trecut, în iunie, în timpul probei de înot
artistic și sincron de la Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta,
înotătoarea Anita Alvarez, în vârstă de 25 de ani, plonjează,
dar nu mai revine la suprafață. Un corp tânăr se duce ușor
la fund, cum se duce buretele ăsta cu care spăl vasele, plutește
câteva secunde în chiuveta plină de zoaie, după care
lichidul absorbit îl trage în jos.
Urmărind de pe margine, antrenoarea ei, Andrea Fuentes,
observă că Anita stă prea mult sub apă și se aruncă imediat
după ea, salvând-o astfel de la înec.
Cât de mult înseamnă prea mult?
Cât de multă apă a trebuit să ajungă în plămânii tăi, Anita Alvarez,
până când cineva să-și dea seama că nu ești bine?
Într-o vară, la Sulina, făceam concurs de
scufundări cu frații mei, să vedem cât ne
putem ține respirația fiecare.
Eu rezistam cel mai mult sub apă, îi speriam pe toți.
Acum nu mai sperii pe nimeni.
Pe mine, Anita Alvarez, nimeni nu mă păzește
de pe margine, gata oricând să
se arunce după mine.
Lumea crede că înotătorii profesioniști nu se pot îneca.
Lumea crede că sunt puternică, estrogen, sangre caliente, o forță
a naturii. Mama leone.
Dar ei nu știu cum mă uit în oglindă seara și lacrimi mari îmi
apar în colțul ochiului ca-n desenele manga.
Cândva înnebuneam toți bărbații cu părul meu roșcat.
Acum nu am mai mult farmec decât un cocker spaniel.
Acum, când mă apropii de 30,
mă tem mai mult de hemoroizi decât de moarte,
știu să fac vinete-evantai și pui în lapte de cocos,
dar nu știu, Anita Alvarez,
cum e să fii trasă afară, purtată pe brațe spre mal.
Ultima frontiera, care m-a asteptat atata vreme. Care a fost gata sa primeasca toate ceea ce nu am mai putut spune, toate ceea ce am adunat de-a lungul rutelor zig-zag catre noi insine. Care a acceptat provizoriul si incurcatura aia dinspre care nimeni nu poate sa vada in aceeasi parte in care se afla. Si, ca intr-un spectacol de teatru, acolo, pe aceasta ultima frontiera.