zoom in: Anastasia Gavrilovici

Ultima frontieră

 

 

Sunt o cometă. Oriunde m-aș duce, fiul meu

se ține după mine. Dâra pe care o lăsăm noi e de

lapte și disperare. Lacrimi nu: lacrimile nu ar avea cum să curgă

fără să-l rănească, asemenea lacrimilor astronauților care,

în lipsa gravitației, părăsesc ochiul sub forma unor biluțe și încep să

plutească în jur, izbindu-se de obiecte.

 

De când ai plecat, înaintez anevoios printre roboți

de bucătărie făcuți după chipul și asemănarea

noastră: câteva smucituri, efort și vibrație, apoi rămân multă vreme

calzi, pradă celui mai pur abandon. Beau pe ascuns, uneori înainte

să culc copiii, alteori după, beau ca să

uit că mi-e rușine că fac asta, cum spunea cineva, deși am

învățat între timp că rușinea, la fel ca vina, sunt

emoții sociale. Un construct.

 

Mai ții minte ploaia aia nebună, de sfârșit de lume, cu

trăznete și grindină căzând frenetic, ca niște ouă

aruncate cu ură peste marginea cuibului?

În momente ca alea, mamaie ar fi aprins candela de la Înviere,

să treacă primejdia. Plouă din nou, aplecați deasupra pieselor multicolore,

mamă, tată, fiu, construim un oraș în miniatură, cu poduri și drumulețe

întortocheate, tuneluri, șine de tramvai și bicicliști de lemn. Din când în când, umerii

ni se ciocnesc ca sticlele într-o navetă de bere, aproape dureros, aproape

erotic. Aici e locul în care am iubit, aici e peronul de pe care am vrut să, aici

tinerețea și marile speranțe de la 20 de ani, când totul e

Cuba Libre & anxietate. Aici e casa din care nu am mai plecat.

Fiindcă am venit să clădesc. Și clădesc.

 

Iată-ne, la jumătatea distanței dintre burnout și fericire, aplecați

deasupra unui București de jucărie, compulsiile noastre s-au schimbat.

Ceea ce dărâmă din greșeală Emanuel noi reconstruim în urma lui, cu o viteză

uluitoare, încât până se întoarce el cu fața, totul e la loc cum era.

Ca și cum ne-ar fi frică să îl lăsăm să vadă lucruri

prăbușite, oameni puși la pământ.

 

Și dacă nu ne putem pune la adăpost de lucrurile care

distrug așezările umane?

În insulele Galapagos există o roșie ale cărei semințe nu încolțesc

decât dacă au trecut prin tubul digestiv al unei

broaște țestoase uriașe. Gândește-te în felul ăsta la depresie,

la anii ăștia de tranzacții eșuate, în care am ajuns la capătul puterilor,

la capătul internetului. Sau la ziua aia de vară când, pe DN 10,

nu am fi avut cum să nu trecem și noi peste

toți câinii striviți pe asfaltul încins

fără să provocăm ceva și mai rău.

 

Știu, m-ai rugat să nu-ți mai pun atâtea întrebări.

Și totuși ce facem noi aici, în lumina ecranelor, în zarva

micuță a corpurilor jucându-se?

Transfer de informații? Iubire? Stâlpi de susținere într-o

arhitectură a fricii?

 

Aici e acasă. Ultima frontieră. Locul unde

râsetele noastre se împletesc, unde dragostea e mai mare

decât Catedrala Mântuirii Neamului.

Unde de atâtea ori ne-am strâns tare în brațe ca și cum de asta ar fi depins ceva

saturația fotografiei sub platani          speranța de viață a tucanilor

finalul poveștii            depresurizarea cabinei

 

și am adormit gândindu-ne la bani.

 

 

Acum e vremea

 

A trecut atât de mult timp încât cred că am și uitat

cum se face. Oare sunt pregătită? Oare mai știu ce să fac

cu mâinile? Să inițiez eu sau mai bine aștept să mă cheme el?

Și lumina, oare nu m-aș simți mai în largul meu dacă aș face asta

pe întuneric? Oamenii ăștia ar putea crede că e

vorba de sex, când de fapt e despre scris. Despre mine și

ecranul ăsta tot mai îndepărtat, pe care se derulează mai mult

Patrula Cățelușilor și Purcelușa Peppa decât

literatură, articole pentru doctorat sau filme porno.

 

Au trecut trei ani, mă îndrept spre tine,

laptopul meu, ca spre un fost iubit, cocktail de

stinghereală, curiozitate și spaima că

s-ar mai putea trezi în mine ceva. A fost o vreme când

valuri de conexiuni chimice răvășitoare dictau ritmul zilelor.

Și a mai fost o vreme în care tot voiam de la tine

încăpea într-un rucsac de la Glovo.

Dar acum e vremea când dragostea și vigoarea,

dorința și tinerețea s-au mutat în

creier, un fel de libidou intelectual.

După trei ani sunt din nou aici, așteptând să se întâmple

poezia. Siri Hustvedt spune că în scris e ca la

sex, trebuie să te relaxezi ca să te poți bucura, așa că

iată-mă, cât se poate de receptivă, gata să primesc

influențe noi, poezia viitorului, să împart orbita cu

tinerii din ziua de azi, pentru care poezia e peștele ăsta

eviscerat, gătit lent, evacuat de tot ce ar putea

aminti de ceva viu.

 

Au trecut  trei ani, dar cine e mai milf ca mine, mai

flexibilă, mai gentle parenting, mai 69 decât mine?

Pot să fac ce vreau eu cu tine.

Pot să-ți asigur protecția datelor cu caracter personal.

Sau pot să te las într-un colț și să uit de tine cu zilele,

cum face fiul meu cu jucăria preferată, și apoi să

plâng și să mă

dau cu capul de pereți.

 

 

Anita Alvarez

 

Anul trecut, în iunie, în timpul probei de înot

artistic și sincron de la Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta,

înotătoarea Anita Alvarez, în vârstă de 25 de ani, plonjează,

dar nu mai revine la suprafață. Un corp tânăr se duce ușor

la fund, cum se duce buretele ăsta cu care spăl vasele, plutește

câteva secunde în chiuveta plină de zoaie, după care

lichidul absorbit îl trage în jos.

Urmărind de pe margine, antrenoarea ei, Andrea Fuentes,

observă că Anita stă prea mult sub apă și se aruncă imediat

după ea, salvând-o astfel de la înec.

 

Cât de mult înseamnă prea mult?

Cât de multă apă a trebuit să ajungă în plămânii tăi, Anita Alvarez,

până când cineva să-și dea seama că nu ești bine?

Într-o vară, la Sulina, făceam concurs de

scufundări cu frații mei, să vedem cât ne

putem ține respirația fiecare.

Eu rezistam cel mai mult sub apă, îi speriam pe toți.

Acum nu mai sperii pe nimeni.

Pe mine, Anita Alvarez, nimeni nu mă păzește

de pe margine, gata oricând să

se arunce după mine.

 

Lumea crede că înotătorii profesioniști nu se pot îneca.

Lumea crede că sunt puternică, estrogen, sangre caliente, o forță

a naturii. Mama leone.

 

Dar ei nu știu cum mă uit în oglindă seara și lacrimi mari îmi

apar în colțul ochiului ca-n desenele manga.

Cândva înnebuneam toți bărbații cu părul meu roșcat.

Acum nu am mai mult farmec decât un cocker spaniel.

Acum, când mă apropii de 30,

mă tem mai mult de hemoroizi decât de moarte,

știu să fac vinete-evantai și pui în lapte de cocos,

dar nu știu, Anita Alvarez,

cum e să fii trasă afară, purtată pe brațe spre mal.